• advisorsolution.com
  • FLORI STĂNESCU:.  Dragă domnule Goma, patru picioare, bine, două picioare, rău… cocoaşa ţine de cald, verticalitatea te scurtează de cap… corect politic e sănătos, cool şi trendy… să spui ce gândeşti este amar, fără pâine şi ţară, limba de lemn mult e mieroasă, limba româna ce mai este? Sunteţi muştruluit (ca să folosesc un eufemism) că v-aţi atacat şi puţinii prieteni fideli. Dar cu Laszlo Alexandru şi cu Liviu Antonesei care – se zice – vă erau prieteni, ce-aţi avut? De ce nu se jenează  nimeni de tonul, stilul şi conţinutul atacurilor lui Laszlo Alexandru – deloc literare, ca să aibă vreun chichirez! –, în schimb toată lumea „bună” se simte obligată să spună: mai dă-l încolo şi pe Goma, prea înjură pe toată lumea! Nicolae Manolescu a fost sau nu antisemit, mai este? 

    PAUL GOMA: O ţin pe a mea, ştiind că dacă nu am fost confirmat pâna acum, peste un an, peste zece, se va spune: «Uite, domnule, şi în asta a avut dreptate afurisitul de Goma…» O ţin pe a mea, repetînd: niciodată nu am atacat primul, ci am replicat după unu-trei atacuri, după trei-cinci ofense. Surprinşi că nu îndur în continuare (ca ei, astfel reprezentîndu-şi rezistenţa…) fără a le da pe loc replica meritată, agresorii s-au mirat, s-au indignarisìt, s-au tânguit, s-au ridicat (în sfârşit!) şi au pârît: «M-a înjurat Goma!» Aşa, exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Ivasiuc, şi cu Breban, şi cu Liiceanu, şi cu Manolescu, şi cu Pleşu, cu Dinescu, cu Dimisianu,  cu Al. George, cu Al. Ştefănescu… Aparent, doar doi scriitori nu m-au atacat ei primii. Aparenta Blandiana – însă ea, după ce s-a văicărit, în vara anului 1989, prin Sami Damian şi prin Monica Lovinescu: «Sunt cu domiciliu’ obligatoriu, la Comana, am miliţian la poartă, nu pot ieşi din casă!…» (miliţianul denunţat cu nesfârşit curaj se afla de pază la vila lui Gogu Rădulescu, aflată în vecini, unde domicilobligatoriata era de-a-casei – asta am aflat-o în 1990 de la Gellu Naum), iar eu, în cele din urmă am consimţit să prezint la Pen Clubul francez dosarul ei de cooptare (dosar gol, neexistînd măcar un sfert de pagină de protest a persecutatei, fiindcă ‘Arpagicul’ doar în ochii unor minimalişti din Carpatia semnifica o “atitudine”- însă dacă insista Monica Lovinescu…). Şi iată, persecutata a pus condiţii: în comunicat să nu apară numele lui Goma – în acel moment, ca din întâmplare preşedinte al Pen Clubului francez, secţiunea Străini. Aparentul D. C. Mihăilescu: nici el nu m-a atacat primul, însă a comis o prostie-măgărie. Comentînd cartea lui M. Niţescu “Sub Zodia Proletcultismului”, a conchis: “pică prost [discutarea cărţii] chiar acum când se apropie alegerile, iar Opoziţia trebuie să câştige”*). Cum să treci peste o astfel de idioţenie-ticăloşenie? L-am încondeiat cu tot cu citatul din gândirea-i de plastilină autentică în “Jurnal de Noapte Lungă”. Acesta apărînd în februarie 1997, Monica Lovinescu transcriind pe hârtie sugestia telefonică a Adameşteanei şi Liiceanului: “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Sub pretextul că sare în apărarea Papesei, “înjurată în Jurnal”, viitorul “Manolescu Bis” (D.C.M) a publicat pe dată în revista ‘22′ o altă condamnare la moarte, acuzîndu-mă, nu doar de inexactităţi, de bârfe, dar şi de delaţiune! Ca să vezi cine pe cine acuza de delaţiune! Însă dacă tot de aceeaşi crimă fusesem învinovăţit şi de Geta Naidin-Dimisianu, informatoare încă din 1956 (!) şi de Bianca soţia lui Balotă (acel erou de puşcărie, creştin, devenit băiat-de-alergătură la scara Securităţii), de ce nu ar fi făcut-o şi D.C.M.? Lucrurile ar fi rămas aşa, ca toate în România: împotmolite! (Sorescu, de fiecare dată când Ierunca începea să-i reproşeze comportamentul laş, îngălat, îl ruga: «Las-o-ncurcată, dom’ Virgil» – şi dom’ Virgil o lăsa! – ca între olteni.) Dacă Dan Petrescu nu ar fi povestit, în scris, o discuţie cu bunul său prieten D.C.M.: el, Petrescu, i-a reproşat lui D.C.M. că scrisese o mulţime de neadevăruri despre mine – de ce?… La care D.C.M. a admis: mda, da, Goma are dreptate în 80% (nu 90%?) din ce afirmă, însă cum el (DCM-ul) lucrează la Humanitas pentru Liiceanu… – îl înţelege, nu?… Cum să nu-l înţeleagă? Unde mai pui că era şi proaspăt credincios – ortodox, fireşte, găsise credinţa după al doilea colţ, pe mâna dreaptă (fusese găzduit în locuinţa lui Ioan Alexandru, fost prieten al meu şi fost poet: Ion, devenit Ioan, ţârcovnic brâncovenizator al Ceauşescului). Voiam să-l pun aici şi pe Manolescu pe care l-am atacat pentru iresponsabilul interviu cu Iliescu, luat imediat după Mineriada Primă, publicat în ‘România literară’ din 6 iulie 1990 (cel cu “Om cu o mare”), dar mi-am adus aminte că, înainte, promiţîndu-mi oarecari “servicii”, a uitat să mi le facă – contrariul ar fi fost de mirare: să ia de la Nedelcovici un manuscris care trebuia dus urgent la Bucureşti; a făcut pierdute nişte fotografii cerute de editori – ceea ce m-a supărat – dar nu definitiv. Definitivul s-a produs după interviul luat lui Iliescu, după Marea Mineriadă, unde ditamai directorul de opinie (tot de Manolescu vorbesc) i s-a adresat criminalului – iar acum vorbesc de Iliescu: “Om, cu o mare” – şi ce dacă am mai spus-o? O s-o mai spun! Oricum, ostilităţile el le-a deschis, angajînd în noiembrie 1990 pentru prima oară în viaţa sa o “polemică” în legătură cu un text al meu despre “Braşov 1987”. În acesta înşira senin şi politicos, şi plicticos, şi profund iresponsabil, minciuni, idioţenii şi cugetări à la Gâgă (de pildă, pretindea că decembrie 1989 fusese urmarea firească a lui noiembrie 1987!, iar Găgăuţă Constantinescu, în pană de “idei” a repetat cretinitatea câţiva ani mai târziu la o cumetrie în America, după ce devenise preşedintele tuturor românilor (cu excepţia mea). La sfârşitul anului 1990, Manolescu a găzduit în ‘România literară’, ultimele două numere, pe 5 pagini: “Scrisoare către Paul Goma” în care supraşeful Securităţii Voican-Sturdza-Clytorix îşi prezenta – prin Manolescu! – “dosarul de securitate”! Nici mai mult, dar nici mai puţin. Fireşte, din acel moment nu am încetat de a-l critica (nu “înjura”). Despre Laszlo… L-am preţuit, el mi-a fost alături… Până când, obosit, dezamăgit de mine, nu a mai fost. Primele semne de incompatibilitate dintre noi s-au produs în legătură cu Eliade. Laszlo, cu citate din N. Manea, îl fasciza nemilos (pe Eliade), eu: ba… Următoarele au sărit de la Eliade drept în: “Să-i fie ruşine (lui Goma) că îl apără pe Antonescu”! De atunci galopeaza cot la cot (sic) cu gloabele bolşevico-sioniste: Shafir, Oişteanu, Ancel, Radu Ioanid, Volovici, A. Cornea, Voicu, Al Florian, B. Marian, Katz – Wiesel… Antonesei nu m-a agresat direct: a învăţat (de unde? de la cine? de la Cataramă?) că poţi face rău cuiva pe care până mai ieri declarai că îl respecţi, preţuieşti etc, refuzînd să publici dreptul său la răspuns în revista pe care o conduci: Timpul – replici la analfabetismele, calomniile, gravele acuzaţii, ca “antisemitismul”, proferate de ingineri ai drepturilor minoritarilor ca G. Andreescu, cel care critica de zor ‘Săptămâna roşie’, vorbind de două cărţi, când există un singur volum, ‘Basarabia şi evreii’ fiind… subtitlul. Cine contestă adevărul potrivit căruia Românul nu ştie ceea ce critică, nu citeşte textele aspru condamnate, nici măcar coperta cărţii nu a văzut-o în viaţa lui cea curată!?

    1. Manolescu… Individul cu acest nume nu este nici filosemit, nici antisemit. Franţuzeşte nu ştie să vorbească (s-a observat de curând când el, ambasador al UNESCO, a “conferenţiat” despre Brâncuşi, la Paris), dovedind că, român şi el, nu citeşte textele despre care scrie – altfel nu se explică de ce se trezise în urmă cu 4-5 ani comentîndu-l pe Garaudy! El convingeri nu are, face doar cultură: a bostanului furajer – ardelenii iştia, nu pot scăpa de… arpagi’cultura’ lansată de Blandiana, au doar interese de moment, ca orice legitimist transilvan, deci va face ce ‘se cere’ la un moment dat. Comiţînd un derapaj de lecţiune (considerat “antisemit” – în legătură cu Garaudy), a intrat în panică şi capul său de universitarist român, de dăscălitor al dăscălimii dăscăloşnice la români, nu a găsit alt mod de punere la punct a agresorului – sau de a-şi face penitenţa dacă se înşelase – decât denunţîndu-mă pe mine ca “antisemit”. Nu ar fi fost grav, doar Românii noştri condamnă fără să citească (şi laudă aşişderi), dacă la el ‘turnătoria’ la care s-a dedat – victima primă: Liviu Ioan Stoiciu – nu ar fi fost acontoul pentru postul de ambasador al UNESCO la Paris, plătit Comunităţilor evreieşti reprezentate de notoriul securist H. Zalis, americanilor, prin Taubman, precum şi Israelului prin pârâcioasa de serviciu, tovarăşa chimistă emerită Rodica Gordon. Mirare, durere: la şedinţa de antisemitizare a lui L.I.S. şi a mea nici un scriitor nu a ridicat două degete să propună judecarea “antisemitismului” pe textele incriminate, nu după “rezumatele abuzive” distribuite de acelaşi strateg al denunţului: Manolescu, recomandate a fi citite-recitate în şedinţă. Aşadar ‘prin tăcere, scriitorii români au consimţit, în totalitate, la mârşăvie’. Nici măcar Radu Feldman, cel care mai apoi a scris un articol lacrimogen despre cât a suferit Goma la viaţa lui, cea cam-oarecum-grea, nu a cârtit, măcar de formă…

    Da, Goma este zilnic ucis ritual – iar ne întoarcem la Mioriţa – fără a se observa vreun ce-profit la scriitorul român (de la origini până azi-mâine), dacă ziceam că Manolescu mai este ‘scriitor’. Scrie el mai bine după antisemitizarea lui L.I. Stoiciu şi a mea? Cât de mai-bine comite el cronicile sportive? A devenit mai frumos? – cât de mai-frumos? Mai la-pungă-gros? – da, asta da: i s-a îmborţoşat punga de treizecii arginţi ai trădării. Ce va fi povestit el în familie urmaşilor săi manoleşti după şedinţa aceea de nesfârşită ruşine? Dar fostul meu prieten Al. Cistelecan? Dar fosta mea prietenă Marta Petreu?, dar prietenul Horasangian? Ştiu cam-ce: cam-ceea-ce povestise – în familie – prin 1971, Baranga, după o şedinţă în care mă criticase cu vehemenţă, acuzîndu-mă, printre altele, de “trădare a poporului nostru român” (!), însă ajuns acasă recitase în hexametri cum fusese unicul care mă apărase ca un leu…

    –––––––––––––––

    *) “«Pică prost»-ul chiar acum când…” – este o constantă, un tic mental la românachii noştri lipsiţi de curajul propriilor opinii. Aceiaşi mai spun: “Nu-i momentul…” – explicaţie pe care am veştejit-o decenii la rând la îndrumători ca M. Gafiţa, S. Damian, Monica Lovinescu – aici la vânjosul ortodox, “viitorul Manolescu” (halal!) D.C. Mihăilescu. Iată că inoportunismul (sic), termen ad-hoc la români, mai neaoş ar fi: nu-i-momentalismul (tot la români), s-a arătat în splendoarea sa de balegă tricoloră la fostul meu prieten Dinu Zamfirescu – fost deţinut politic, fost refugiat politic în Franţa, care încă din 1988, dimpreună cu Berindei şi cu fata Doinei Cornea, a pus un umăr decisiv la dezactivarea Ligii pentru Drepturile Omului de la Paris (apoi, în 1990, în plină mineriadă, cu acordul Monicăi Lovinescu, au mutat-o la Bucureşti, la cheremul bătrânilor turnători Quintus, Cîmpeanu, Lăzărescu şi alţi “liberali”). Repatriatul Zamfiresc’ conduce de ani buni INMER-ul, organism dedicat “Memoriei Exilului Românesc”…: Culmea fiind că iniţiativa editării unei “Antologii a Ruşinii” – pornită de Virgil Ierunca, citată copios şi de mine – aparţine chiar lui Dinu Zamfirescu! Numai că, odată redactat de Dan Taloş şi Nicolae Merişanu, volumul “Antologia Ruşinii” – lovind şi el, ca şi mărturia mea ‘Culoarea curcubeului’, în “onoarea intelectualităţii noastre curate…”, drept care Liiceanu mi-o trimisese la topit – nu primeşte B.T.-ul Zamfirescului: “Încă mai aşteaptă. Nu este acum oportun de publicat”, comunică el de la o înălţime pe care nu o are. Individul nu se află la primul exerciţiu de cenzor: acelaşi eliminase din caietele INMER şi un articol numit „Sub zodia Ceauşeştilor”, redactat de Nicolae Merişanu. “Nu stilul articolului îl deranja, ci regăsirea unui nume (Şerban Cioculescu) dintre cele pe care le apără cu obstinaţie şi pe care le enumerăm: Janos Szasz, Domokos Geza, Valeriu Râpeanu, Dan Berindei, Constantin şi Dinu Giurescu.” – scrie Adrian Majuru în ‘Adevărul’ din 26 februarie 2008. Ce nevoie vor fi avînd comuniştii, beliştii, afaceriştii din serviciile – verificate ale cadrelor MAI, când există atâţia bravi români, cu aureolă de martiri ai închisorilor care, pentru un calup de turtoi cedează – ‘cedarea’ fiind o tradiţie a liberalilor (ca Puţă Căcărescu) – noilor guvernanţi, nu doar pe colegii de celulă, de lanţ, dar şi ceea ce se cheamă: principii? Fiindcă ce este el, principiul? Un ceva care te ţine legat de pământ ca o ghiulea de ocnaş. Or “liberalii” noştri cei respectaţi – îi mai numesc o dată: Quintus (de ce s-a uitat că martirul de puşcărie fusese, ani lungi, proprietate a binenumitului securist Cataramă?), Cîmpeanu, Lăzărescu, D. Zamfirescu…, ca şi puii crescuţi în găinărìa lor: Ungureanu, Cioroianu, M. Oprea – nu acceptă să fie… neliberi. Dacă sunt liberali…

    P.S. Nu doar cei marcaţi mai sus au fost arătaţi cu degetul ca lingăi, lăudători, lingători de cururi (“cu funcţii de răspundere”), ci şi: “Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Mihai Beniuc, Corneliu Vadim Tudor, Valeriu Ripeanu (fost cenzor) sau Dumitru Popescu”, scrie Mirela Corlăţan, care continuă: “De asemenea, nu este surprinzătoare nici apariţia în această selecţie a unor mari artişti care nu s-au ferit să-şi asume compromisurile pe care le-au făcut cu regimul, precum actorii Radu Beligan şi Mircea Albulescu, sau pictorul Dan Hatmanu. Printre cele mai surprinzătoare texte se număra cel al lui Nichita Stănescu, în care sint preamărite „tezele din Iulie“ [‘surprinzătoare’ pentru cercetătorii care au început a afla câte ceva doar după ce le-a dat Brucan voie la cercetat – n.m., P.G.], şi cele ale savanţilor Henri Coandă şi George Emil Palade, ultimul fiind singurul român laureat al Premiului Nobel, care era stabilit de mult în Statele Unite…

     

    FLORI STĂNESCU: Vreau, totuşi, să spun că nu v-am trimis o listă de întrebări, la care Dvs. răspundeţi şi gata. Nu, întrebările îmi vin pe măsură ce răspundeţi. Nici aşa nu e bine, nu vreau să-l iau la întrebări pe Paul Goma, dar nu sunt eu vinovată că trăieşte, încă, departe de ţară şi că nu-mi permit să iau avionul spre Paris. Unii dintre noi ştim ce înseamnă Mişcarea Goma (pentru drepturile omului), câţiva încearcă să demonstreze că altele ar fi  treburile relevante, iar majoritatea este nepăsătoare. Ce-ar fi însemnat să vă fi întors în România după un an de respirat liber prin Europa? Ar fi fost posibil (dinspre Paul Goma, dar şi dinspre Ceauşescu&Securitate)? De ce n-aţi venit să „rezistăm” împreună pe baricadele culturii şi să ne simţim solidari cu felia de salam cu soia?

    PAUL GOMA : Cei care ştiu ce e cu Mişcarea pentru Drepturile Omului s-o lămurească celor care nu ştiu. Eventual şi mie. Cobreslaşii (scriitorii, dè!) au explicat: „O chestie cu paşapoarte”. Alţii, nescriitori, dar intelectuali-foc, fiind şi dânşii ingineri, chiar dacă nu de-suflete: „Un megafon prin care Goma îşi face reclamă”. Iar securiştii-securişti, ciobani, deveniţi, prin decret sovietic: ‘cadre apărătoare a orânduirii comuniste’: „Propagandă ungurească, rusească, ovreiască, chinezească… Goma urmăreşte desmembrarea Patriei noastre dragi!” Chiar de aş fi vrut să mă întorc „după un an”, nu ar fi fost posibil: dacă Ceauşescu nu mă lăsa să respir în Franţa, trimiţîndu-mi emisari şi emisărese ale morţii, ce mi-ar fi făcut El Însuşi dacă m-aş fi dat Lui cu mâinile legate! Cât despre „rezistatul împreună”…

    Indignat că luasem peste picior Actul de Rezistenţă Românească prin Cultură “Arpagicul tricolor”, astfel maculînd icoana Sfintei Blandiana – „cine dă în Blandiana dă în democraţie” – Ion Simuţ (geamănul orădean al sibieleanului Manolescu), mă îndemna, înţeleptos : «Veniţi cu noi, lucraţi cu noi, greşiţi cu noi…».

    La care îi răspunsesem: «Să lucrez… eu cu voi? Dar voi unde eraţi când Securitatea mă „lucra”, de-mi ieşeau ochii din cap? Sub ţol sau, mai în siguranţă rezistent-culturală, sub pat? Să greşesc eu cu voi (Buzura, Blandiana, Manolescu, Doinaş, E. Simion, Sorescu, Pleşu, Liiceanu, Dinescu, Ulici)? Dar voi aţi dovedit cu vârf şi îndesat că vă pricepeţi de minune să greşiţi singuri, de mai mare dragul.»

    Cât despre salam… se lăudau cu mâncatul salamului de soia cei care nu-i cunoşteau gustul, fiindcă ei căcat mâncaseră totdeauna – de asta.

    FLORI STĂNESCU: Vi s-au agăţat numeroase table de grumaz, nu mai cunosc pe nimeni altcineva printre români care să reuşească să-şi ţină coloana şi grumazul drepte o viaţă întreagă, cu atâta încăpăţânare… încât mă întreb ce este în neregulă cu Dvs., pentru că „normal” pe la noi – şi nu doar în vremurile noastre – înseamnă cu totul altceva decât Paul Goma. După ce aţi fost zeci de ani numit omul Securităţii, kaghebist, diversionist, lipsit de talent şi tot ce aţi spus mai sus (şi multe pe care încă nu le-am numit), de doi ani sunteţi şi „antisemit”. Şi parcă nimic nu mai contează… Cunosc destui oameni în lumea literelor româneşti, mulţi dintre ei sunt gomişti – mai mult sau mai puţin expliciţi –, alţii ştiu doar că Goma înjură pe toată lumea şi că nici nu este cine ştie ce talent de capul său… Cei din urmă au auzit de Culoarea curcubeului şi, eventual, de Patimile după Piteşti, căreia îi spun, cel mai adesea, “Fenomenul Piteşti”… dovadă că nu au citit nici Paul Goma, nici Virgil Ierunca. V-aş întreba: Ce este în neregulă, în mod profund, cu noi, românii? De ce credeţi că nu-l putem asuma noi pe Paul Goma, dincolo de idiosincraziile provocate de sinceritatea Dvs. inconfundabilă? 

    PAUL GOMA: Mi-aş răspunde: Nu ştiu ce este în neregulă cu noi, Românii; nu cred că este corect să se spună: “nu-l putem asuma pe Paul Goma”; îţi asumi o idee, un concept, un păcat, o vină (ziceam c-ai fi rus), or P.G. este un ins, acolo, şi încă unul în-afara-societăţii-noastre-socialiste-pe-drumul-securismului-biruitor, tot înainte, draj’ tovarăşi Ilieşti, Măgureni, Talpeşi, Caramani şi… Ungureni! De ce şi l-ar “asuma” bieţii-români-săracii pe un cvasi-necunoscut? Căci, stînd drept şi judecînd pe după piersic, după reţeta strămoşilor, părinţilor, bunicilor, chiar cumnatelor noastre: Ce bine ne-a făcut ăsta? Ne-a dat el ulei, pe timpul lui Nea Nicu? Ne-a veselit măcar trei minute, ca Amza Pellea, pe vremea Nea Nicăi a lu’ Zăpăcitu? Ne-a patriotizat el cu “Ceauşescu, Partidul, România” de să ni se umfle nădragii pe la dindărăpt, de mândrie ‘trioticească? Atunci? Nu ne-a dat nimic, în schimb ne critică: că de ce ne-am supus ca nişte vite duse la tăiere? Că de ce nu ne-am revoltat…? El vorbea de-acolo, de la adăpost, de pe Marile Bulevarde, dar ia să fi fost aici, pe teren, cu noi, sub cizma ăstora de la… Poliţia noastră ‘pulară… Că de ce mai tragem câte o limbă mai-marilor? Făcèm şi noi ca toată lumea, căci ce nu face omul pentru o buca’ dă pâne? Că de ce dăm câte o micuţă notiţă informativ(uţă) la Securituţă…? Dar măcar o facem corect gramatical, nu punem virgulă între subiect şi predicat, ca turnătorii ordinari şi analfabeţi. Căci noi am rezistat prin cultură, nene, nu prin scandaluri pe Malu’ Seni’! Căci! 

    FLORI STĂNESCU: În continuarea întrebărilor anterioare: De ce nu ne pasă de “dizidentul” nostru emblematic (ghilimelele sunt pentru a evita reacţia Dvs.!) nici dupa 30 de ani de refugiu politic? Pe cine incomodaţi, încă, atât de mult?

    PAUL GOMA: Ghilimelele nu au cum evita replica mea – Românii nu ştiu ce este disident, disidenţă, dar “tratează”, vorba Brucanului, problema cu seninătatea analfabetului, iar “opozanţii” la closet şi în bucătărie, cu aparatul de radio pus tare, pe Bucureşti-Sârba-Naţională-în-Căruţă, cei care au aşteptat, dârji, “ceasul şi ora”, vorba lor, ca să treacă de urgenţă la salvarea ţării, prin ieşirea în stradă, strigînd: «Jos!» – ce-o fi! Eh, nene Iancule, nene Iancule, cum devii din ce în ce mai actual…! Umiliţi de propria laşitate, de inacţiune, de amânare, «Că nu dau Tătarii!», cum îşi explicau ei tactica vitejească de a-i aştepta pe americani să ne scoată de chică din umblătoare, i-au zugrăvit pe disidenţi ca pe nişte murdari oportunişti, dacă nu de-a dreptul agenţi KGB, Mossad, Securitate… bibliografia lărgită este de găsit la Alexandru George, Ion Varlam, Ioan Alexandru, Radu Câmpeanu, I. Raţiu, Gh. Calciu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, M. Martin, Angela Marinescu – şi alţi patrioţi. Cum românul este structural inapt de a percepe cronologia – deci, istoria, deci, memoria, vegetînd el de zor într-un perpetuu prezent, destui dintre ei au încercat să mă atace, difuzînd “informaţiile” Securităţii eterne, înflorindu-le, umflîndu-le. Una dintre ultimele – demarată, cu totul întâmplător (sic) imediat după lansarea Apelului prietenilor pentru restituirea cetăţeniei membrilor familiei mele – a fost, este… şi nu doar prin evreii basarabeni : Goma nu se află în exil politic, în Franţa, de aproape 30 ani, cum tot-mereu-într-una pretinde, a fost “în vizită” în România şi nu o singură dată, toată lumea l-a văzut la televizor “cum scuipa, în direct, intelectualitatea noastră de frunte, făcînd-o «elita drojdiei»” – variantă lansată de jurnaleaţa Simon şi nu mai ştiu cum, probabil Gabriela – ca Adameşteanu; şi ca Liiceanu; şi ca Dimisianu; şi ca Andreescu – numele său l-am văzut recent în caseta redacţiei revistei ‘Contemporanul – Ideea Brebană’, o fi dus-o de mână şi recomandat[-o] – că-i justă’ntre… tovarăşii noştri Ianoşi.

    Pe cine incomodez – acum, dupa 30 ani de absenţă din ţară?, după 37 ani de absenţă din literatura română, ca urmare a excluderilor repetate la care m-au supus “colegii” – fie ei Fănuş Neagu, fie Mircea Martin, fie Vasile Băran, fie Monica Lovinescu, fie Popescu-“Dumnezeu”, fie Liiceanu, fie Blandiana, fie Dinescu, fie Mihăieş, fie Adameşteana – ce să mai vorbim de şefu-clasi’: Manolescu? Întrebare naivă, dar-însă-totuşi justificată. Fiindcă eu văd România – ca şi literatura română – nu ca pe o sală de congrese cu locuri numerotate, ocupate prin invitaţii personalizate, ci ca pe nişte http://sildenafil100mgbuy.accountant sildenafil100mgbuy l o c u r i large (ca stadioanele, ca maidanele) în care ar încăpea, nu doar cei trei membri ai familiei mele, ci alte câteva bune milioane de inşi.

    Dovada: a încăput în   http://cilaiscialis20mgcoupons.accountant click here l o c u l  numit România în ultimul deceniu peste-milionul de evrei abia alaltăieri “fugiţi din iadul antisemit România”- iad pe care ei, veniţii pe tancuri sovietice în 1944 (mă obsedează argumentul-negaţie al prietenului I. Vianu) îl zidăriseră cu abnegaţie, fanatism, cu ardoarea răzbunării etnice, fiind gras răsplătiţi de ruşi pe spinarea noastră… acum, gata întorşi “la ţărişoară”, pe furiş, prin şanţuri, prin buruieni (ca să nu observe antisemiţii-istoric români re-ocupaţia – vedeţi? Nu am spus: re-invazia), gâfâind de alergătură şi de emoţie, şi de dor sfâşietor de reîntâlnirea cu “plaiurile meleagurilor natale” (citat fidel din limba lor, cică română). Ăstora, practicanţii alya-ei, în sens invers guvernanţii noştri cei dragi-şi-iubiţi, actuali continuatori în linie dreaptă ai guvernului trădătorului Groza, le-au acordat pe bază de listă cetăţenia română de care abia acum 10-20 ani se debaraseseră ca de-un cojoc păduchios, după care, de la Tel Aviv, de la New York, de la Paris (cu postul de pază vigilentă : Serge Moscovici) scuipaseră cu oroare şi cu nesfârşit dispreţ pe românismul românilor, acuzîndu-i de “antisemitism ceauşist” (dar, doamne, fereşte să le fi scăpat o silabă despre antiromânismul paukerist, chişinevskian, rollerist, răutuist, nicolskist, brucanist, tismănist, crohmălnicist, ninacassianist, cosaşist etc etc), organizaseră campanii internaţionale de eradicare a “fasciştilor” Eminescu, Iorga, Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Noica şi… Eugène Ionesco şi aşezarea în locul acestora – toţi (ca pe timpul “Putrefactului Arghezi” momia lui A. Toma, de către fiu-său) – a lui M. Sebastian, Manea, Codrescu, ce, strică? Să mai vorbim de nesfârşiţii-scriitori-israelieni-de-limbă-română? Cei care învăţaseră Tăcerea Înţeleaptă despre suferinţele românilor cât timp fuseseră cetăţeni ai antisemitei cu pricina, apoi, după “Alungarea” lor de către Ceauşescu în persoană, o perfectaseră în Israel în legătură cu suferinţele Palestinienilor – a auzit cineva un singur glas de scriitor evreu-de-limbă-română revoltat de nedreptăţile îndurate de concetăţenii lui? Da de unde! Au rămas ce-au fost: submediocri ingineri ai sufletelor moarte. Însă de mine şi de familia mea nici nu vor să ştie (acum vorbesc iar de actualele organe de stat şi de partid – aceleaşi ca înainte de 1989, atât că Securitatea şi-a luat şi ea pseudonim: ca victimele să nu ştie nici acum cine şi de ce îi ciomăgeşte). Pe cine ameninţ, pe cine dislocuiesc, pe cine alung din literatura română, propunîndu-mi dinapoiul meu personal şi propriu, vorba lui Dinescu, pe un scaun numerotat şi care nu-mi aparţine? Pe însuşi Dinescu? N-ar fi prima oară când mi-o face Golanul Slobozean, fiul spir(i)tual al Fănuşului şi elev al lui Gogu-Buldogogu (Rădulescu) – ei, da, “disidentul” pentru care în 1989 insistasem să fie cooptat întru protecţie în Pen Clubul francez, el plătindu-mi-o româneşte: după rivuluţie – pe care el o instalase dimpreună cu secături enkavedisto-securiste ca Petre Roman, Măgureanu, Dan Iosif, Sergiu Nicolaescu, Voican-Lindyk… să nu fie uitată Cerasela, Ipăteasca revoluţiilor noastre – dar a refuzat să-mi trimită prin poştă o hârtie prin care să-mi fie anunţată reprimirea în Uniunea Scriitorilor (de unde, prin voia lui Doinaş, Manolescu, Bănulescu, Blandiana, Sorescu, Fănuş Neagu, în 13 aprilie 1977, fusesem exclus pe când eram arestat). Refuz întărit după ce i s-au impus sfetnici ca alde Pleşu, Voican, noul supraşef al Securităţii, “prietenii” mei Berindei, Liiceanu şi, cine-ar fi crezut: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca! Aceştia l-au consiliat pe noul preşedinte să-i coopteze pe uriaşii scriitori Mihai Botez şi pe Sorin Alexandrescu (altfel colaboraţionişti répérişti notorii), în nici un caz pe Goma – “devenit incontrolabil”, apud Monica Lovinescu… Dar, domnule, dacă România se teme de… invazia, urmată de colonizare – ale mele, dacă Uniunea Scriitorilor se teme de concurenţa mea neloialo-editorială, înseamnă că foarte rău şade şi ţara, şi scriitorimea tricolorească, cea prin cultură rezistentă, ea…

    Cunosc dorinţa fierbinte a “colegilor”: să mor. Atunci, ca prin minune, România va deveni liberă, democrată şi la cur curată, pe văile-meleagurilor va curge laptele-şi-mierea, iar scriitorul la român, descătuşat, ar scrie – în sfârşit! – operele-i nemuritoare, cele pe care încă nu avusese oportunitatea, mă rog frumos, de a le aşterne pe hârtie, pe vremuri vina purtînd-o blestematul de Goma cu provocările sale, de astă dată păcatul ne-scrierii pus pe seama crampei virtuosului, taman la mâna dreaptă, cea folosită din fragedă adolescenţă pentru masturbaţiunea culturalnică, altfel rezistentă – în schimb: de toate zilele.

         În luna august 2013, domnul Marin Diaconu, cercetător în ale filosofiei, mi-a pus în brațe vreo 12 cărți scrise de Noica și mi-a spus: „Citește, Genoveva! Îl vei iubi pe Noica, tot așa cum îl iubești pe Cioran, și, în septembrie, vei fi invitată la Simpozionul de la Câmpulung-Muscel – unde a avut domiciliul forțat marele filosof”. Eu, actriță, la Simpozionul Noica!?  „De ce nu? Citește, și apoi scrie… ce te-a fermecat la acest gânditor… Cum ai făcut cândva cu Cioran.” Așa a pornit aventura mea cu Noica.

         Cu câțiva ani în urmă, îi vizitasem locuința de la Păltiniș. M-a frapat, țin minte, simplitatea acelei mici încăperi. N-am uitat nici azi ochelarii care erau lăsați pe masă, ca o mărturie a clipelor trăite de el acolo. Apoi, într-un apus de soare, lângă o biserică mică, mică, rătăcită în pădure, am aprins o lumânare lângă o cruce pe care scria: Constantin Noica.

         În luna august am început să citesc cărțile lui, una după alta, zi și noapte, și, ca-ntr-un vârtej, m-am lăsat purtată pe aripa unei aventuri spirituale care mă fermeca. Apoi, am așternut pe hârtie ce-am păstrat în mintea și în inima mea, făcând, bineînțeles, o selecție subiectivă și incompletă în comparație cu opera atât de vastă a filosofului. Noica declară într-una dintre cărți că l-a citit 18 ani pe Kant și că, de atunci, s-a simțit confiscat pe viață de gândurile lui. Faptul acesta i-a dat o timpurie falsă maturitate. Iar seducția muzicii avea s-o resimtă încă din tinerețe, până la sfârșitul vieții – ca un nemăsurat exercițiu al tainelor adânci ale sufletului omenesc.

    Din POEZIE a reținut puritatea cuvântului, simțind că un cuvânt poate fi mângâiat ca și o ființă vie! A venerat matematicile… A fost chiar fascinat de ele… Îi plăceau învinșii și sprijinea o acțiune tocmai când totul era compromis. Autorul mărturisește că a benchetuit și jubilat cu Goethe și că a dezbătut cu Schiller toate problemele culturii, că a fraternizat cu Faust și mai ales cu Mefisto. Noica scria:

    url „Totul e trecător în viață. Dar important e cum îți treci viața. Cu o împlinire sau fără? Prin ce numeri tu timpul? Prin zile? Prin nopți? Prin ore? Prin așteptări sau prin lucrările tale.

    cheap Nu exiști dacă nu îți supraviețuiești sădind un pom sau lăsând un gând pe lumea asta. Totul e să intri în rezonanță cu o idee sau poate chiar cu un astru. Cel ce înțelege asta are aripi!!!

    http://expressnaturalviagra.accountant generic for viagra În viață nu există potecă, ci doar cel ce o face.

    canada drug Nu uita, tot ce dorește inima se cumpără cu prețul sufletului și cel prea aproape de tine îți ține doar umbră.

    Oamenii te iartă chiar dacă faci o crimă, dar nu te iartă dacă ești fericit.

    Cred că mi-am găsit o încadrare în lume: să fiu incomod.”

         Unii fac elogiul prieteniei, alții cred că învață mai mult de la dușmani… Poate de aceea în Biblie se spune să-ți iubești dușmanul. Poate chiar Dumnezeu a avut nevoie de răutatea celor de pe pământ, ca să fie veșnic treaz, în cer. Oamenii cei mai periculoși nu sunt cei care-ți cer ceva, ci cei care-ți dau ceva – dar te obligă să ții minte și să le fii îndatorat toată viața. Toate civilizațiile mor! Chiar și Zeii. Nietzsche a spus că și Dumnezeu a murit. Despre toți se spune, așadar, că s-au stins.

         „Numai despre drac n-a îndrăznit nimeni să spună că a pierit”, scria plin de umor Noica.

         Goethe spunea despre drac că, deși e netrebnic, e chiar necesar pe lumea asta. Căci fără îndrăcire omul n-ar fi făcut nici matematici, nici artă, nici știință, nici filosofie. În orice rol pe care-l joci pe scenă, în arenă sau la tribună, dacă nu ai pe dracul în tine, nu e nimic de capul tău. Dracul stă ascuns peste tot – e mereu la răscruci de drumuri. Uneori se preface înfrânt sau chiar mort, dar deodată se întoarce în inima lucrurilor, când nici nu te aștepți. Bărbatul atribuie însă toate răutățile femeii. Ea, femeia, e mereu de vină pentru că încă din Rai a ascultat de Șarpe. Dacă nu apleca urechea la vrăjile dracului, și azi era cu Adam în Paradis. Femeia a fost un subiect interesant și a jucat mereu un rol important în istorie – pentru că femeia poartă în ea un întreg univers plin de mistere, dar și o mie de draci.

         Fiecare ne trăim viața cum putem, după împrejurări… după ursită… Și abia la urmă, când nu mai putem schimba nimic, abia atunci pricepem că totul a avut un rost, un tâlc și că durerile prin care trecem nu ne slăbesc, ci, din contră, sunt creatoare și ne întăresc.

         Cel ce înțelege asta are aripi – filosofa Noica.

    *

         Ați văzut undeva la munte un arbore mare căzând? Trosnește din toate încheieturile și face pădurea să vuiască de prăbușirea sa.

         Dezastrul! Ce spectacol măreț pentru om! În schimb, creșterea unei flori mici e atât de delicată încât n-o observă aproape nimeni. Suntem uluiți doar de catastrofe – și ne e atât de greu să surprindem creșterea aproape imperceptibilă a unui fir de iarbă. Dacă m-ar întreba cineva – gândește Noica – de ce dau atâta însemnătate unor cuvinte românești, aș răspunde:

              „Pentru că acestea sunt partea noastră de cer”.

         Un cuvânt e un arbore care a prins rădăcini în huma țării și s-a hrănit cu ploile și razele soarelui. Cuvântul Dor îl obseda pe filozof. Dorul are o aură în jurul lui. El reprezintă o neliniște împletită cu o plăcere ciudată și cu depărtările pline de visuri. Azi, lumea noastră e una a plecărilor. Călătorul parcă nu mai are picioare, ci roți și aripi de metal care îl poartă pretutindeni în necunoscut. Doar Dorul reduce depărtările… și te face să înduri insuportabilul așteptării. Dorul poate pune în mișcare lumea după un principiu adânc, numai al Lui… niciodată pe deplin dezvăluit. Dorul e mister… e iubire… e magie… și nu se stinge niciodată… niciodată… niciodată…

    *

         Cam asta am învățat din cărțile lui Noica… Lecturile pe care le voi face în viitor vor dezvălui și alte taine și învățăminte. Vreau să mulțumesc domnului Ioan Crăciun, care m-a luat într-o zi de mână ca să-mi arate locuința în care a trăit Noica în perioada domiciliului forțat la Câmpulung. M-a întâmpinat un pridvor unde atârnau struguri care se coceau, iar când am intrat în cameră m-a frapat un șifonier cu o oglindă imensă. Când mi-am văzut chipul, am tresărit, gândindu-mă de câte ori și l-a văzut și Noica în aceeași oglindă, ca niște fotografii care au dispărut pe aripa timpului. M-am plimbat apoi prin grădina cu meri, gândind că pe acolo a pășit și Noica privind cerul sau ascultând ploaia… sau poate gândind sau chiar scriind unele din paginile cărților despre care v-am vorbit azi dumneavoastră. Și pentru că acum pot spune că am două mari iubiri, DOI MARI GÂNDITORI, vreau să închei cu ce i-a spus Noica lui Cioran:  

         „Emil, unii zic despre tine că nu ești sincer, că minți atunci când scrii. Eu te rog, minte în continuare, pentru că te cred!”

     

    FLORI STĂNESCU: Dragă Domnule Goma, nu voi face abeceul gomismului & antigomismului, ar fi inutil şi nefiresc. Ne cunoaştem de ceva timp, ne recunoaştem, ne simpatizăm şi ne suportăm reciproc bunătăţile, repezelile şi neînţelegerile. Cum Dvs. nu mai acordaţi interviuri – iar internetic nici nu putem face unul! – vreau să avem o discuţie neconformistă. Am scris câte ceva despre ce înseamnă pentru mine Paul Goma şi despre ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi, românii. M-aţi avertizat: „întrebări scurte, dacă mă iubeşti!”. Cum, într-adevăr, vă iubesc, trebuie să vă şi tachinez un strop, nu pentru că aş vrea să fiu imparţială. Afirmarea ostentativă a imparţialităţii ascunde – cred eu –, de cele mai multe ori, lipsa de apetenţă pentru principii bine subliniate şi a unei cauze. Or, nu vreau să folosesc prea multe locuri comune în legătură cu halul în care bâjbâie naţiunea noastră în postcomunism… Dar cine trebuie să ştie a aflat că eu sunt gomistă. Mi s-a şi lipit eticheta. Anul acesta, mai exact pe 20 noiembrie, se împlinesc 30 de ani de când familia Goma trăieşte în azil politic. Prevăd reacţia Domniei Voastre. “Şi ce dacă?”, ar spune Paul Goma. Aşa că pun prima întrebare: Cum de au ajuns Paul, Ana-Maria şi Filip Goma refugiaţi politici în noiembrie 1977? Pentru bibliografie, îi trimit pe cititori la oricare dintre ediţiile “Culorii curcubeului”. Eu mă refer mai ales la înţelesul statutului de refugiat politic.

    PAUL GOMA: Încep prin a corija termenul “interviu”: eu nu “acord interviuri” (fiindcă ştiu cine sunt, de unde vin, îmi cunosc lungul nasului), ci angajez / accept dialoguri de pe poziţii de egalitate; apoi, termenul “postcomunism” este impropriu ; nu mai puţin fals, nici mai-înalt-intelectual decât “postmodernism” (postismul: marca românului inventator al aşteptorismului) – poate afirma cineva cu mâna pe inimă că, din 22 decembrie 1989 noi Românii am păşit în altă eră post-, deci ne-comunistă? Cu cine în frunte, vorba cântecului? Cu tovarăşul Ion Rânjitorescu, Criminalul care, după ce i-a asasinat pe Ceauşeşti în taină, a ucis şi speranţa în o meritată deschidere a ţării – de două ori, prima: prin “alegerea” din 20 mai 1990; a doua: prin efortul spectaculos al intelectualităţii române, cea anticomunistă din moşi-strămoşi, cu ţinere-de-minte egală cu a bolovanului, pe scurt: elita naţiei, chemînd patria la re-alegerea tovărăşiei-sale?: Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Blandiana, Doina Cornea, Adameşteanu, Manolescu, Şuşară, Mihăieş, Leonard Oprea… – toată drojdia cea vestită a Balcanului şi Carpatului, prin şantajul debil: «Decât o dictatură de dreapta (citeşte: decât C.V. Tudor), mai bine o democraţie suedeză (citeşte: re-votaţi-l pe Iliescu, să ne ţină el pe burtă, în noroi, într-o dictatură bolşevică!) – în loc să-i trimită pe amândoi, “unicele alternative”, în borţile de unde ieşiseră? Cu interludiul catastrofal Constantinescu, activeţul de partid, împins în faţă de nesfârşitul strateg Coposu, de ideoloaga Blandiana, de politroaca Zoe – cel secondat şi la toaletă de “domnul Măgureanu” (aşa i se adresa Liiceanu bestialistului sec’ în primele luni ale anului 1990). Apoi, cu tovarăşul nostru drag şi iubit şi foarte preferat Băsescu… După această nuîndestuldelungă introducere, trec la răspuns: După liberarea din labele Securităţii, la 6 mai 1977, deşi diminuat (nu prea-prea, în schimb foarte-foarte), nu mă gândeam la o plecare din ţară. Declinasem propunerile extrem de dezinteresate ale generalului Romeo Popescu-de-la-Paşapoarte, înainte de arestare; refuzasem în timpul anchetei sfaturile calde, prieteneşti ale altui sec: Pleşiţă, generalul – ai fi zis că securiştii aveau în majoritate zdrobitoare grad de general! De ce declinasem ofertele… generale? Fiindcă salutară ar fi fost plecarea din ţară nu a mea, ci a lor, comuniştii, activiştii, beliştii, securiştii (generali), ca să se primenească aerul Patriei otrăvit de băşinile bucale, yperitice, aduse pe tancurile sovietice de evreii noştri cei dragi – şi basarabeni ! (iată încă o trimitere la fostul meu prieten I. Vianu). Unde? Ce întrebare! La mama dracului, de unde veniseră: în Rusia la sateliţii ei, unde puiseră invadînd lumea cu bolşevismul criminal: la Pekin, la Tirana, la Phenian, la Havana…

    Am primit însă doi zdruncinători pumni în burtă ai hotărîrii de a nu pleca din ţara muuult mai a mea decât a lui Ceauşescu-şi-poporul:

    – Congresul scriitorilor din luna mai 1977 (Forumul celor care mă excluseseră din Uniune, cu nesfârşit curaj, taman la 13 aprilie 1977, când eram arestat), la propunerea lui Ceauşescu de a desfiinţa cenzura (sic), trecînd sarcina de pe umerii tovarăşilor cenzori de meserie-vocaţie (cei care trudeau şi asudau din greu câte 26 ore din 24 numai şi numai în interesul literaturii române) pe ai tovarăşilor scriitori lucrători pe tărâm editorial (e-he, Piteştiul, Piteştiul: căci nimeni nu-ţi scoate mai temeinic ochiul decât frate-tău; nimeni nu te cenzurează mai feroce decât “colegul de condei”)… Propunere acceptată cu ovaţii prelungite, în picioare, de către breasla purtătoare a conştiinţei scriitorului român – să fie re-privite imaginile incluse în filmul “STRICT SECRET” de Mariana Sipoş.                                                              Atunci m-am întrebat: «Aceştia ni-s scriitorii?»

    – Al doilea pumn mi-a fost administrat în plin obraz în prima săptămână din luna august, tot 1977. Aflasem (cum se află toate în România, dar şi cum ‘se tace’ în mod asurzitor) că în Valea Jiului izbucnise o grevă, că inginerii-sufletului ştiau, că discutau despre ea, dar continuau să bea, să râgâie, să se încaiere, să se înjure de mamă, să se râdă, să cadă sub mese, să se pişe pre ei, să se pupe, în pauze să discute d-ale lor, chestii de creaţie înaltă, ce credem noi, neinginerii. Atunci mi-a fulgurat o scenă: vine, ca să folosesc eufemismul, un-tovarăş-necunoscut-în-civil şi le cere scriitorilor să semneze un mic protest împotriva minerilor din Valea Jiului, cei care ne tulbură procesul de construire a socialismului, în vederea excluderii lor din Uniunea Minerilor (zic aşa). Iar colegii mei, cobreslaşii, scriitorii-la-români semnează cu amândouă mâinile şi condamnarea, şi excluderea, ar semna şi cu picioarele, doar ca să se vadă acolo-sus că ei dau-dovadă de disciplină de organizaţie, că ei nu se opun înţeleptei politici a partidului…

    Au urmat aproape două luni de derută, de frământare. Ana şi cu mine eram bolnavi de ruşine: “Unde ni sunt scriitorii să ia apărarea nescriitorilor?”, mai cu seamă ca aceia erau mineri, iar, de pildă, Marele Bogza devenise autor clasicizat şi prin “Mineri şi cărbuni în Valea Jiului”. Ce făcea el, Geologza? Dar Marele Marin Preda? Puii Moromeţilor ajunseseră şi la minele de cărbuni… Dar Ditamai Jebeleanu, acela carele “în neagra ilegalitate”, ca gazetar, îl apărase pe un oarecare ucenic, ajuns ditamai Conducător? De ce nu cârteau aceste “conştiinţe”? De ce nu cârâiau în front? De ce nu erau ceea ce ar fi trebuit să fie? A-ha: ce, erau proşti / proaste? Nu. Ei erau, nu ‘scriitori’, ci autori-de-cărţi-români / autoare-româncuţe. “Unde ni este Europa liberă, să ne informeze, ca până atunci, de ceea ce se petrecea înăuntrul României?”, fiindcă postul american tăcea, de răsuna văzduhul de… miraculoasa venire – după 30 ani de aşteptare înfrigurată – a Americanului, să ne scape de Rus.

    Atunci – în octombrie 1977 – am înţeles: rămăsesem singuri – fără colegi scriitori, fără sprijinul sonor al Europei libere. Eram deja izolaţi, după liberare, consemnaţi la mama dracului, tot în Drumul Taberei, dar la margine de tot, “la ovăz”, pe o stradă fără nume, într-un bloc fără număr, lipsiţi de telefon, supravegheaţi de aproape. Ce era de făcut?, vorba unui rus. Făcînd haz de necaz, aş fi putut zice: “Acum avem trei camere – a treia câştigată cu sudoarea frunţii mele, ‘jos, la Rahova’ – ce-ar fi să mă ocup de mine şi de familia mea, potrivit sfaturilor înţelepte, dezinteresate ale Organei de Stat şi de Partid? Chiar dacă nu public, scriu; ascund scrisul de seci; trimit în Occident – s-au adunat cinci titluri la Gallimard, trei editate, două în curs de traducere, într-un an mai trimit două… Da, perspectiva nu era de aruncat, mai ales după trecerea prin pe-trecerea cu pricina. Ia să se ocupe de drepturile omului şi alţii, că n-oi fi eu singurul apărător al lor dintre români! Să pun capăt stării de “basarabean de serviciu”, ăla care, fiindcă tot nu mai are nimic de pierdut se trezeşte în faţă, că are el ceva de spus – şi după ce spune (sau: după ce nu spune) o ia peste bot şi peste ţurloaie de la secii noştri patrioţi, apoi de la colegii nu mai puţin patrioţi, în plus: geniali: “Ce te bagi, dom’le, peste tot, în toate? Vrei să devii celebru? Să fii mereu primul? Na, poftim, fii tu primul – şi singurul…” Să-i las pe iubiţii mei cobreslaşi: Ţoiu, Titus Popovici, Dimisianu, Fănuş, Băieşu, Băran, Dan Zamfirescu, A. Dobrescu, Răcănel-Dragoş, Eugen Barbu cu întreaga unitate militară a ‘Săptămînii’: V.C. Tudor, Dinu C. Giurescu, Ciachir, Marian Popa – şi alte Ilene Lucaci – să fie şi ei / ele – corect: doar ei – “celebri”, să nu se mai plângă de uzurpare… Acestea le ziceam în gând, nu le sonorizam. Însă când uneori ieşeam la cumpărături ori la plimbare cu copilul şi întâlneam semnatari ai Apelului nostru – nu mulţi, vreo trei în total – iar aceştia se plângeau, nu de ceea ce înduraseră ei din partea securiştilor (şi a propriei familii – să te ferească Dumnezeu de familia-la-român, când începe ea să-ţi reproşeze că tu faci prostiile, dar cine trage ponoasele? Nu nevasta, copilul, fratele – mai ales cumnata?), ci de faptul că eu nu mai eram de găsit pentru a le transmite “afară” durerile, doleanţele, pentru a fi difuzate de Europa liberă. Bine, eu nu aveam de gând să mă retrag (în munţi, trăgînd rare focuri de armă…), dar ce făceam dacă… nu mă retrăgeam? Nimic.

    [Mi-au venit în minte două versuri din miile comise de realistsocialistul Cicerone Theodorescu; un prieten al casei venit în vizită o întreabă pe fetiţa poetului:  “Ce face tata, păpuşico?” La care păpuşica răspunde: “Nimica, ce să facă – scrie…”]

    Ia să mai fac-nimica şi eu, că n-o fi foc…                                                                                                                Securitatea tăiase toate canalele de comunicare cu Occidentul. Europa liberă dracu’ ştie ce altă treabă urgentă avea ea, numai să nu vorbească despre ‘eveniment’: Marea Grevă din Valea Jiului. După un scurt consiliu de familie am ales plecarea. Aflasem de invitaţiile PEN Clubului Francez care mă cooptase pe când eram arestat (şi pe care securitatea le reţinuse), aşa că… am cerut paşaport. Dar acum ‘ei’ erau cei care refuzau (întâi prin ne-primirea cerèrii, cum accentuau ei, accentuatorii seci…). Cum însă mai funcţiona o linie de urgenţă, PEN Clubul a aflat că lui Goma i-au fost reţinute invitaţiile, drept care Goma va declara greva foamei… Ca prin minune (!) invitaţiile au fost găsite (dar numai fotocopii ale lor), poarta Serviciului Paşapoartelor a devenit accesibilă chiar şi pentru noi, bandiţii fioroşi. Am depus actele pentru “o călătorie turistică de un an”.

    Obiectele (paşapoartele) le-am primit, spre indignarea mânioasă şi asimetrică a lui Pleşiţă, nu prin ei, securoşii (cei cu, drept fălci: buci roşii), ci… prin Ambasada Franţei. Francezii ne-au invitat “la vedere”, în sensul propriu: ţineau să se asigure că persoanele noastre sunt chiar ele, nu niscai “înlocuitori”. Pentru rest, fac trimitere la cărţile mele.

    Aşadar, în 20 noiembrie 1977 am plecat cu avionul de Paris. În întrevederile cu “oficialii” (evident, cu toţii securişti), la întrebarea: “Când vă  întoarceţi?” răspundeam, liniştit: “După ce cade comunismul în România”.

    Recunosc: nu am prevăzut “revoluţia de la 1989”.                                                                                                   Şi nici ne-căderea comunismului în ţara mea.       

    30 oct. 2007

    (va urma)

     

    de Grigore Culian

    Claudia Motea, actor, dramaturg, scenarist, producător, un om de teatru și film complet. In 1997 evoluai la Lincoln Center din New York in exceptionalul spectacol “Danaidele”, realizat de marele regizor Silviu Purcarete. Atunci te-ai hotarat sa ramai peste Ocean, in Canada. Ce te-a determinat sa iei acea decizie?

    Totul pentru mine a început de fapt în New York, iar acest oraș minunat a fost pentru mine love at first sight! Am intrat în fascinația lui de cum am pus piciorul în aeroportul John F. Kennedy. Aerul, oamenii, tumultul aeroportului rezonau cu mine într-un mod cu totul altfel. Apoi a urmat marea bucurie de a avea douăsprezece reprezentații la Lincoln Center Theater Festival cu mega-spectacolul Danaidele! Ce putea fi mai culminant, mai vibrant decât acest moment?! Ca proaspăt absolventă a Facultății de Teatru și Film  făceam parte din echipa unui spectacol de teatru fabulos, jucam pe aceiași scenă cu Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Mihai Dinvale, Coca Bloos, Mariana Buruiană sub bagheta regizorală a marelui Silviu Purcărete! Da, trăiam momente magice pe Broadway unde în fiecare seară aveam un public cu o mie de spectatori… Apoi, tot în acel moment scurt am cunoscut un tânăr american și s-a înfiripat o idilă între noi ca-n povești. Mai aveam puțin și credeam că pot trăi din plin a fairy tale cu un adevărat Prince Charming dacă problema vizei nu m-ar fi stresat atât de mult. A trebuit să aleg între a mă întoarce în România sau a merge în Canada.  Dacă mă întorceam în România stăteam doar puțin timp și urma să plec în Franța. Eram în turneu în New York când am primit acceptul să studiez la Sorbonne 4 în Franța, dar am decis să plec în Canada, în acea lume nouă ce se apropia cel mai mult de America, dându-mi un adevărat sentiment al libertății depline. În concluzie, am rămas pe continentul american pentru o viață mai bună, mai luminoasă în care orice om care emigrează crede și speră că o va trăi din plin.

    Cativa ani mai tarziu, ai revenit in Romania, unde, as spune, ai luat-o de la capat. Ce ai invatat din experienta canadiana? Care au fost momentele cele mai grele in anii petrecuti peste Ocean? Dar cele mai frumoase?

    Am locuit în Canada aproape zece ani, timp care a fost îndeajuns ca inima mea să învețe  și să vrea  să bată și în ritm canadian. Canada e țara-mamă adoptivă pentru mine care m-a ajutat să mă definesc ca artist și să-mi valorific principiile de viață, atât ca om dar și ca artist. Emigrarea , prin definiția ei este o renaștere. Dacă nu simți acest lucru, nu vei reuși să te adaptezi și să trăiești fericit într-o nouă lume, într-o societate care trebuie să te accepte , să te asimileze și pe tine, nepunându-ți emblema de intrus sau de n-ai ce căuta aici! Experiența mea canadiană , mai exact, m-a ajutat enorm să conștientizez condiția mea umană și să prețuiesc pe de-a-ntregul ce-mi oferă viața. Impedimentul major la mine a fost limba engleză. La început nu vorbeam engleza, deci sursele mele de comunicare erau super diminuate. După acea glorie frumoasă avută cu spectacolul Danaidele de pe Broadway, am devenit un om simplu, care deși părea luminos și încă zâmbea, nu se putea exprima, în primul rând. Apoi, a urmat lupta de a supraviețui, de a-mi face un drum, un loc pe care nu-l doream oricum și oriunde. De ce acest lucru?  Iubesc și respect oamenii, și tocmai de aceea am nevoie de un loc frumos unde pot exista și creea… și eu am nevoie multă de iubirea oamenilor. Cred că sunt într-un proces continuu de a dărui și primi pentru a funcționa la parametrii reali. Care au fost momentele cele  mai grele în anii petrecuți peste ocean? Da, au fost!…Îmi place însă să-mi amintesc numai despre momente frumoase. Aveam 27 de ani  și am emigrat singură. Am rămas în New York în fața hotelului Beacon pe Avenue 72 cu o valiză și făceam frenetic semn din mâini la colegii- actori din autocar care plecau spre aeroport. N-aveam decât douăzeci de dolari în buzunar. Peste o mie de dolari îi trimisesem acasă mamei care era foarte bolnavă. Voiam să fiu sigură, că orice s-ar întâmpla cu mine, mama va avea măcar acești bani să supraviețuiască pentru o perioadă. Periplul emigrării mele a fost ca vânzătoare în florării, chelnăriță în pizzării și restaurante, babysister, până când mi-am însușit limba, am început să scriu și să joc piese de teatru. În Canada, mai exact Londra Canadei, mi-am înființat o companie de teatru și paralel, urmând cursurile unui institut psihologic am devenit drama teacher. Am fost actriță și activam prin compania mea, iar concomitent predam drama în sistemul privat Montessori. Cel mai frumos moment al meu a fost când am simțit din plin recunoașterea și acceptarea mea ca artist în comunitatea canadiană. Premiile obținute în actorie, dramaturgie, nominalizarea la premiul de excelență în teatrul canadian justifică fără echivoc acest lucru.

    Cat de greu a fost sa te recuplezi la teatrul romanesc si cum ai folosit experienta canadiana pentru a reveni pe scenele din tara dupa mai multi ani de pauza?

     

    Dacă stau bine și mă gândesc, din zi în zi realizez și mai mult motivul întoarcerii mele în România… Pe lângă acel dor acerb de acasă, mi-am dorit mult să joc în limba română. Am plecat imediat după absolvirea facultății, doar după o scurtă ucenicie de trei luni la Teatrul Național din Craiova unde s-a pregătit premierea spectacolului Danaidele. Am jucat timp de zece ani numai în limba engleză…Da, îmi doream să mă exprim și românește. Era un strigăt lăuntric ce nu mă mai lăsa liberă. Experiența mea din Canada și din America, de altfel, pentru că eu am jucat și în Los Angeles, mă ajută să abordez altfel proiectele teatrale și cinematografice, îmi dau încredere de reușită și mă motivează la nivelul valorii înalte. Prefer să realizez producții independente și să urmez principiul colaborării. Sunt un spirit prea independent  ca să fiu angajata unui teatru și să ramân blocată în acel sistem. Romania Film, o instituție pe care eu o iubesc mult mi-a oferit posibilitatea să prezint unul din spectacolele mele de succes Iubește-mă… America! în cinematografele din București și din țară. Alte colaborări am avut cu Teatrul de Comedie, Nottara , Teatrul Evreiesc de Stat și alte  teatre importante din țară. Nici unde nu e ușor să te impui, dar acum, dacă am hotărât să râmăn în țară, sunt plină de optimismul unei frumoase reușite.

    Te-ai gandit vreodata sa renunti la teatru si sa-ti folosesti calitatile pentru a face altceva?

    NICIODATă!!! Am fost nevoită să decurg la alte variante pentru a putea supraviețui ca emigrant într-un mod decent, dar niciodată nu m-am dezis de arta mea. Tot ceea ce făceam, avea un scop precis, acela de a ajunge să joc și să mă exprim artistic.

    Care au fost oamenii care au avut un impact pozitiv asupra carierei tale?

    Sunt un om care m-am format singur…Da, singură am început să mă duc la teatru…m-am încăpățânat cu stoicism când ai mei mi-au interzis să dau la teatru…singură am decis să părăsesc orașul natal, mic de provincie  și să vin în București…Publicul, chiar de atunci când jucam ca actor amator sau ca absolventă de școală populară de artă m-a susținut…Sunt destui oameni care au venit la mine și m-au sfătuit să nu fac altceva decât teatru… Până acum oamenii cu cel mai pozitiv impact în cariera mea artistică într-o ordine cronologică sunt: Virgil Ogășanu, Ruxandra Sireteanu, Silviu Purcărete, Terry Todd, Geo Saizescu, Alecu Croitoru, Marius Iurașcu, Shari Hoffman, Dennis Dreith, Ioan Cărmăzan!

    Revenita in Romania, ai reusit sa te impui si sa joci sute de spectacole atat in tara cat si in strainatate, ai scris piese de teatru, scenarii si ai realizat emisiuni de televiziune. Care au fost momentele de varf dupa intoarcerea in tara?

    Am avut o perioadă de tranziție de aproape trei ani. Am călătorit mult în Europa și am avut câteva spectacole și în State. Nu pot spune că m-am impus în România, pentru că de când m-am întors am fost destul de nehotârâtă în privința repatrierii mele. știu că sufletul meu e descătușat acum, după această revenire acasă, dar nu cred că aș putea trăi doar în România. Am avut realizări frumoase și aici în ultima perioadă, dar pentru că am mereu posibilitatea de a pleca și juca și în afara țării, nu pot spune Nu proiectelor externe. Spectacolul-film Iubește-mă…America! scris în colaborare cu regizorul Alecu Croitoru, unul dintre pilonii de bază ai cinematografiei românești a avut menirea de a mă purta prin multe țări, bucurându-se totodată de mare succes românesc. Recent am terminat filmarea la scurt metrajul KANDY, al cărui scenariu e semnat de mine și de artista Mariana Pachis. În acest film cunoscutul cântăreț Adrian Enache își face debutul cinematografic, în rol principal masculin alături de personajul central feminin jucat de mine.  Da,  cred că va fi de bun augur pentru Adrian Enache această implicare în film pentru că este un artist și cu valențe mari actoricești. Revenirea mea acasă a avut mai mult menirea de a reîntâlni și  stabiliza relații pe viață cu niște oameni de aur. Mare prinos de recunoștință regizorului Maestru Alecu Croitoru! Întâlnirea din acest an cu regizorul Ioan Cărmăzan, cel care prezidează Uniunea Artiștilor și Realizatorilor de Film din România, instituție fondată de regretatul Sergiu Nicolaescu a avut un impact de substanță asupra mea. Prezența acestui regizor a stat la temelia întregului meu act artistic în acest an, Ioan Cărmăzan fiind și profesorul meu la masterat unde urmez cursurile de dramaturgie cinematografică. Am scris un scenariu de lungmetraj care va fi regizat de domnia sa. Sunt într-o ipostază de scenarist, actor-protagonist având șansa să lucrez cu o distribuție de aur, și semnez și ca producător de film. Cred că acest vis cinematografic reprezintă un punct-cheie al vocației mele artistice care este similar cu o escaladare pe Everest. Am atras deja mulți oameni de talent în acest proiect, incluzând și pe compozitorul american Dennis Dreith, președintele Federației Americane a Industriei Muzicii de Film, el urmând să scrie muzica filmului…Astea sunt momente de vârf pe plan artistic! Dar noi, suntem în primul rând oameni. Pentru mine, omul trebuie să fie într-o corespondență cu profesia lui. Poți fii super deștept, super talentat, super bogat, dacă n-ai calitate umană, nu contezi pentru mine nicicum. Adă-ți aminte, de prima noastră întâlnire telefonică, dragă Grig! Cât de frumos mi-ai vorbit și cât de nobil m-ai tratat! N-o să uit niciodată mâna întinsă de tine pentru a reobține viza de America. Era în 1999, eram în Toronto și-mi doream mult să vizitez din nou New Yorkul, lucru imposibil pentru mine pentru că încă nu primisem actele de Canada. știam de tine ca personalitate, dar atunci te-am descoperit ca Om.

    Care este programul zilnic al omului de teatru Claudia Motea?

    Nu am un program zilnic, o rutină bine stabilită. Mă pliez după nevoi…repetiții, întâlniri, interviuri, filmări, treburi personale de rezolvat. Uneori timpul parcă n-ar avea răbdare, alteori timpul pare generos…Am o păsărică mică, pe Ciripel, un papagal african pe care l-am primit ca dar la ultima filmare , el fiind și personaj simbol al filmului Kandy. Are permanent ușița deschisă la colivie… Sincer mă doare că am o pasăre în colivie, dar nici nu știu ce să fac , nu-l pot da altcuiva. Da! și în fiecare zi găsesc timp pe care să-l petrec  cu maestrul Alecu Croitoru. O zi fără a-l vedea e mult mai săracă sufletește și spiritual pentru mine. Am câteva plante pe care le îngrijesc, iar acum de sărbători , împreună cu Maestrul Croitoru am semănat grâu…Acum aștept să pun un îngeraș în vârful bradului.

     

    Ce iti place sa faci in afara de meseria pe care o iubesti atat de mult?

    Dincolo de citit, ascultat muzică, văzut filme, îmi place să gătesc, să mă plimb și ,nu în ultimul rând, să merg la shopping. În timpul liber fac gesturi caritabile, ajut vecinii, vizitez copii în centre de  plasamente. Oamenii sunt sursa mea sufletească de inspirație!

    Schimb subiectul si vreau sa vorbim putin despre spatiul cultural romanesc in general, deci nu numai despre teatru. Urmaresc emisiunile de televiziune din Romania si observ, cu tristete, ca micul ecran este invadat de subcultura: limbaj suburban agresiv, cuvinte inventate sau copiate din alte limbi, femei sumar imbracate, violenta fizica si verbala etc. Care crezi ca este cauza acestei explozii de nonvaloare si cum reusesti sa functionezi intr-un asemenea mediu ostil culturii?

     

    Nu am o armă anume să lupt împotriva acestor lucruri indezirabile…Tot ce pot face e să-mi duc crucea mea cu credință și pasiune, să resping non-valoarea din preajma mea și tot ce creez să fie doar în slujba culturii și artei noastre românești, și nu numai…

    Partea buna e ca oamenii vin la teatru si multe spectacole se joaca cu casa inchisa. Cum iti explici aceasta polarizare a actului de cultura, aceasta diferenta uriasa intre ce poti urmari “pe sticla” si ce se intampla pe scena unui teatru, chiar daca exista si emisiuni de televiziune de calitate?

     

    România e o țară care se bucură de un public iubitor de teatru. Chiar așa e, în București, sălile teatrelor sunt pline! Teatrul românesc încă deține un loc important în conștiința și în sufletul românului. De obicei, a merge la teatru este și un mod de socializare. Iubirea pentru arta dramatică de pe scenă pare a fi infinită, nemuritoare și este o moștenire de la o generație la alta. Dacă  acasă accepți emisiunile din programul tv, pentru a vedea o piesă de teatru ești liber arbitru, tu vei face alegerea și vei merge să vezi piesa respectivă. Una e să-l vezi pe Florin Piersic la televizor , și alta e, să-l vezi, în carne și oase pe scena unui teatru. În plus, se realizează acea conexiune actor-spectator într-un mod live ce nu are aceiași dimensiune pe sticlă.

    Pe 17 decembrie ai fost nominalizata la Gala Celebritatilor 2014, alaturi de mari personalitati romanesti precum presedintele ales, Klaus Iohannis, Simona Halep, Ruxandra Dragomir, Cezara Dafinescu, Maia Morgenstern, Jurgen Schunn, Florin Zamfirescu, Radu Beligan, Gheorghe Hagi, Andra si multi altii, unde ai primit un Premiu de Excelenta. Ce inseamna pentru tine aceasta recunoastere?

    Un pas înainte! Un imbold de a continua! Un strop de iubire ca răspuns la marea iubirea ce o am pentru oameni, viață, lucruri!

    …Onoarea de a fi alături de mari personalități românești, un cordial mulțumesc PR-ului meu de excepție, Clara Ilie. 

    Numarul de azi al ziarului “New York Magazin” a aparut in ultima zi a anului abia incheiat. Vrei sa le transmiti un mesaj romanilor de peste Ocean sau de aiurea?

    Dacă ar fi să țintesc cu inima un loc anume, aș ținti New Yorkul, precum Cupidon. și în acea săgeată aș înmuia toată iubirea și bunătatea ce există în ființa mea pentru ca toți oamenii să se iubească, să prospere și să devină și mai buni! Fie ca în Noul An să vi se realizeze visele dumneavoastră așa cum doriți! și când veți auzi despre un spectacol sau film cu/de Claudia Motea, să veniți cu drag și încredere, pentru că eu , ca Om și Artist trăiesc pentru voi!

    La mulți ani, dragi români! La mulți ani, New York Magazin!

    Ne gasiți și pe

    557FaniLike
    19FollowersFollow