• advisorsolution.com
  • E oficial! La alegerile din 7 noiembrie 2017 pentru Primăria orașului New York, ziarul New York Magazin susține candidatura doamnei Nicole Malliotakis, reprezentanta Partidului Republican!

     

    13128868_1172573232776619_988734878_o

     

    NIG: Corina, probabil sunt singurul om care vrea un dialog cu tine fără să îţi fi citit cărţile(nu o să-i spunem interviu, prefer să stăm de vorba pur şi simplu) Ce poţi spune despre tine şi scrisul tău, oamenilor care nu au citit Corina Ozon?

    CO: Pentru mine este o provocare să văd cum judecă oamenii scriitura mea, mă refer la cei care mă cunosc, dar mai ales cum mă văd pe mine prin ce am scris cei care nu mă cunosc. Tu mai știi despre mine prin intermediul Facebook, chiar de dinainte să scriu, dacă nu mă-nșel. Nu știu cât din profilul meu ai putut să conturezi, însă eu sunt un utilizator de net, la fel, ca oricare. Îmi place muzica, îmi plac glumele bune și călătoriile. Îmi place să scriu și să socializez. Cât despre ceea ce scriu, cel mai bine ar fi să se citească. Scriu sincer, așa cum și când simt, oriunde și la orice oră. E ceva acolo, în mine, ca un gheizer, descoperit recent. Și nu vreau să se oprească.

    NIG: Secretele bine păzite vor fi aflate mai devreme sau mai târziu, un amor se poate transforma în amantlâc iar un amantlâc în amor.Care ar fi diferenţa dintre  ,,Zilele Amanţilor,, şi ,,Nopţile Amanţilor ,,?

    CO: Chiar emoția. Prima, „Zilele amanților”, este mai cinică, deși nu-i lipsește umorul. „Nopțile amanților” este descriptivă, un next level în relația celor implicați în această aventură. Personajele au frământări, vorbesc despre ceea ce simt, iar volumul trei, „Amanții 3.0” e o abordare psihologică a lor.

     

    13148481_1172573216109954_1998782247_o

    NIG: Multe femei au, sau au avut, statutul sau stigmatul de amantă. Şi mai toate, că recunoaştem sau nu,  am trecut razant  pe lângă acest statut. Ai fost întrebată  dacă ,,ai fost cândva, cumva, amantă?,,

    CO: Desigur, este prima întrebare care mi se pune. Cu referire la cărți, dacă este autobiografică, măcar pe alocuri.

    NIG: La amanţi, în general, îmi place îndrăzneala şi misterul. Detest lipsa discreţiei. O relaţie extraconjugală căreia îi lipseşte discreţia, devine uneori un amantlâc ieftin.Cum sunt ,,amanţii,, tăi?

    CO: Și „amanții” mei își păstrează relația departe de ochii lumii, însă eu pătrund în mințile lor. Cărțile sunt scrise pe trei voci, ceea ce vede amantul, amanta și soția. Astfel că toate gândurile nerostite ies la iveală, așa cum n-am avea poate curaj să le spunem cu voce tare. Cum ar veni, am intrat în alcovul lor direct, am dat la o parte draperia de la fereastră. Și ei au întâlniri pe furiș, recurg la diverse tertipuri și stratageme, ca să se întâlnească, au parte și de momente de suspiciune, în care sunt nevoiți să dea explicații. Însă, așa cum am zis, eu am trecut dincolo de perdea.

    NIG: Stiu că te inspiri din viaţa de zi cu zi.Ti s-a întâmplat să fii întrebată de amanţi anonimi cum de ştii povestea vieţii lor? Mai ales că tu habar nu aveai de povestea acesta.

    CO: Oh, da! Unii chiar au crezut că fix despre ei am scris, pentru că și replicile coincideau cu ale lor. Scriu despre viața de lângă noi și încerc, pe cât posibil, să o redau cât mai autentic.

     

    13149891_1172573066109969_1785667887_n

     

    NIG: Foloseşti un limbaj nu tocmai ortodox. Ai ochi albaştri, eşti blondă, ai o piele albă şi frumoasă. Unii găsesc combinaţia de dirty mouth şi ingenuitate, irezistibilă. Alţii îşi fac cruce după ce citesc, probabil. Sunt genul care vorbeşte urât numai şi numai din imperioasă nevoie  dar, ne place sau nu, aşa se vorbeşte.Aşa vorbesc foarte mulţi oameni între ei şi tu nu ai făcut decât să arăţi asta. Ce-ai dori să le spui celor care se crucesc?

    CO: Să știi că mulți dintre cei care s-au crucit la primele pagini acum îmi sunt fani declarați. Într-adevăr, limbajul este șocant, pentru cei care nu au mai citit genul acesta de literatură. Și mai știu că este ciudat, însă, negru pe alb, cuvintele biciuiesc. În comunicarea orală, știi cum se spune, verba volant. Înjuri, ți se răspunde, e eliberarea. În scris, cuvintele rămân închise acolo. Și, de câte ori deschizi cartea, ele te șfichiuiesc pe obraz. Cine mi-a citit cărțile chiar a avut curaj.

    NIG: Ai toată apreciarea mea pentru felul în care ştii să îţi faci reclamă, felul în care alegi să te faci cunoscută. Chiar dacă este extrem feminin, stilul tău descrie a business woman. Fan-club, True-Blue, Fashion, Parfumuri.Cărţile tale au înregistrat vânzări de ordinul miilor. Se poate trăi în România din vânzări de carte dacă nu te cheamă Cărtărescu, să zicem?

    CO: Nu se poate trăi doar din vânzări de carte, pentru că nu există atâta public cititor. La noi, spre deosebire de alte țări, nu sunt mulți cititori de carte. Însă marketingul a fost important pentru mine, dacă tot ai amintit, altfel m-aș fi făcut cunoscută mai greu. Eu lucrez în PR și Comunicare (la o companie națională) și am folosit experiența mea în promovarea cărților mele.

     

    13140723_1172573752776567_261779166_n

     

    NIG: Mergi cu Herg Benet. Recomanzi aceasta editură. De ce?

    CO: Este o editură în care am simțit că suntem o echipă. Nu știu cum e la alte edituri, dar eu mă simt foarte bine la Herg Benet. Îmi place că pot discuta deschis cu Alexandru Voicescu, managerul editurii și scriitor, îmi place că e exigent și vizionar.

    NIG: Unii critică faptul că încerci să schimbi percepţia despre scriitori, că faci reclamă la hainele şi bijuteriile pe care le porţi la lansări. Dacă aş fi făcut un interviu cu tine m-aş fi oprit aici şi ţi-aş fi ascultat părerea. Dar acesta e  un dialog, deci o să spun că sunt de acord cu acest concept, îl găsesc interesant, dar scriitorii  trebuie să ,,respire,,  doar singurătate, nesomn şi tutun, nu? Care ar fi motivul criticii aici?

    CO: Probabil că schimbarea este acceptată mai greu. Prejudecata generală despre scriitor era alta, iar cu ceea ce am venit eu: turnee în țară, fan club de carte, ținute, accesorii, lansări în locuri atipice cu muzică și entertainment, toate acestea arată bine, dar obligă la niște eforturi. Posibil aici să fie temerea că standardele în care era încadrat un autor să fie nițel redesenate. Dar eu am văzut totul ca pe o adaptare la vremurile de azi și la gusturile oamenilor. Eu nu am făcut decât să arunc cu artificii peste ceea ce exista.

    NIG: Acum ceva vreme, criticul literar Alex Ştefănescu a spus într-un interviu că ceea ce tu şi alte scriitoare contemporane scrieţi, nu va rezista. Deşi, la un moment dat, mi s-a părut că domnul Ştefănescu era total de acord cu stilul acesta altfel.  Am fost surprinsă când am citit acel articol. Sau poate nu am fost… Tu ce crezi?

    CO: Cred că Alex Ștefănescu a vrut să scrie despre mine și atât. Chiar ne-am intersectat de curând într-o discuție pe Facebook și m-a rugat să scriu altceva, ca să mă laude. Eu nu scriu ca să fiu lăudată de critici, scriu pentru mine și pentru cititori. A propos, în luna mai, public o nouă carte, „Până când mă voi vindeca de tine”, fără legătură cu amanții.

     

    13105914_1172574159443193_1422662347_o

     

    NIG: Tu, ca scriitor, ce crezi, literatura ta va rezista?

    CO: Nu știu dacă va rezista, gusturile literare se schimbă, periodic apare ceva ca trend. Însă îmi place să cred că despre stilul meu ca și despre curajul meu se va mai vorbi.

    NIG: Lansările tale au oameni. Vinzi. Mulţi îţi cer cărţile, le comandă pe internet apoi se fotografiază cu ele. În ţară, în lume. Este free advertising în toată regula  şi lucrul acesta mi se pare grozav. Eşti una dintre cele mai citite scriitoare contemporane. După ce vor citi afirmaţia de mai sus, unii vor exclama ,,da, aşa este,, . Alţii însă, vor strâmba din nas, politicos spus, şi vor gândi că vorbesc prostii sau că sunt prost informată. Ce ai vrea să le transmiţi acestor oameni?

    CO: Le recomand să verifice topurile de vânzări, unde eu mă mențin constant, încă de la prima carte, sunt autori care nu figurează nici între primele 50 de locuri. În general, nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Oamenii trebuie să se convingă singuri și nici nu e obligatoriu să plac tuturor.

    NIG: Care este cea mai aspră critică literară care ţi s-a făcut?

    CO: Că am devenit arogantă, asta pentru că pur și simplu, într-o perioadă plină de drumuri, evenimente, scris, casă, efectiv nu-mi ajungea timpul. Și nu puteam vorbi cu toată lumea la fel ca înainte. Dar pentru mine a fost bună această etapă, atunci am știut cine îmi este alături cu adevărat sau cine doar cerșea atenție sau mă considera un furnizor de self esteem.

    NIG: Ce aduc nou cărţile tale în literatura romanescă?

    CO: Stilul, aparent facil, abordarea directă, autenticitatea, cărțile au fost scrisă în real time, ca să zic așa.

     

    13148481_1172573216109954_1998782247_oNIG: Cred că avem câţiva scriitori foarte buni care vor rămâne undeva la margine pentru că nu ştiu cum să se facă ştiuţi, cunoscuţi, care nu sunt descoperiţi sau care, mai rău, sunt ignoraţi. După cum vezi în oamenii de litere de la noi au început să semene foarte mult cu politicienii noştri. Ce crezi, personal, despre USR?

    CO: Nu pot să am nicio părere despre USR, nu am legături cu acest organism și nu sunt la curent, decât foarte vag, cu ce se petrece acolo.

    NIG: Ultima ta carte are în ea povesti de dragoste adevărate, văzute prin ochii tăi,, Ochi frumoşi, apropo. Nu-i aşa că oamenilor le place să vorbească despre iubirile lor, chiar dacă vorbesc de fapt şi despre durerile lor? ,,Până când mă voi vindeca de tine,, pare total diferită de povestea amanţilor. Mi-ar plăcea să văd în ea poveştile de iubire ale unor foşti amanţi, poveşti care au un happy-end după ce au început incert. Vorbeşte-mi, te rog, despre această carte.

    CO: Da, este o carte diferită, un proiect început chiar înainte de cel cu amanții. Este un volum de proză scurtă, povești reale contemporane, despre iubiri frânte și vindecarea de după. Aventuri care se credeau iubiri eterne și iubiri transformate în aventuri. Suferința face parte din dragoste și ne călește pentru următoarea iubire.

    NIG: Pe siteul tău ai scris două articole bune despre viaţa celor divorţaţi din România. De ce după plimbarea la starea civilă şi la altar, topiți-de-ndrăgostiţi, după ce jurăm că numai moartea ne mai poate despărţi, după casă/masă/soacră plus doi-trei copii, ajungem în dormitoare străine(maşini, hoteluri, păduri, păşuni, toate astea fie reale, fie virtuale) cu o persoană total diferită de cea lângă care am jurat ba una, ba alta?

    CO: Pentru că se întâmplă să alegem prost, atunci când ne căsătorim, și nu putem recunoaște. Așa cum am mai scris, românii nici nu au în obicei să apeleze la un specialist în probleme de cuplu, pentru a-și cunoaște mai bine frământările. Preferă să le rezolve singuri, așa cum au apucat să vadă în casele părinților, și de aceea multe divorțuri se fac în ură, iar cei care suferă sunt copiii. Când acasă nu mai vii cu plăcere, găsești o supapă, pentru că omul nu poate trăi doar cu o ciorbă bună. Sunt multe de discutat aici, dar principala cauză este educația incompletă, lipsa de comunicare dintre părinți și copii, viitorii adulți. Mă refer la segmentul de vârstă 35+. De altfel siteul de care pomenești lor li se adresează, în primul rând,

    https://dupa35.com/

    13105955_1172574119443197_1204998576_o

     

    NIG: Corina, suntem victima propriilor alegeri atunci când vorbim despre iubire, căsnicie, adulter?

    CO: Cred că am răspuns mai sus și la această întrebare. Da, noi alegem și, ceea ce nu realizăm luați de val, este că putem alege să trăim frumos, fără să rănim pe cei din jur. Știi cum se spune despre un bărbat care își înșală nevasta: e domn dacă știe cum să o facă, fără ca ea să afle. Despre abilitate e vorba.

     

    13148428_1172573969443212_777299511_o

    Foto credits: Dragoș Boldea, Radu Bădoiu, Cătălin Pop

    ***
    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)

    ~cu cât propria-mi fiinţă ucide superficialitate privirilor voastre/ reproşul încă mai foloseşte capodopere universale /vindecându-mă~(Carmen Doreal)

    14729236_10210546940058581_8313371189440327410_n

    Carmen Doreal pictează trăiri. Explozii. Pictează bucuria de a trăi, fericirea de a fi viu.
    Ai impresia că a adunat toate culorile lumii într-o singură paletă şi apoi ni le-a dăruit tuturor acelora care alegem să trăim bej. Sau gri. Sau numai roz.
    Culorile ei dansează când flamenco când jazz când hora, se omogenizează într-un calm aparent, într-o simbioză perfectă de contraste, albastrul galbenul şi verdele ţâşnesc pur şi simplu iar roşul, dacă mi-ar fi permis să-l numesc, i-aş spune Roşu Doreal.

    dream-emotions-carmen-doreal20206049_10213337913471172_2095941103_n20179753_10213337914511198_2005502083_n20158337_10213337873150164_1383359720_n (1)20196564_10213337904630951_415528841_o20179656_10213337873670177_1326309329_n
    Carmen Doreal este numele artistic al poetei şi artistei plastice de origine română Carmen Ţuculescu Poenaru, stabilită din 2001 în Montreal, Canada. Carmen Doreal s-a născut la Petroşani România a absolvit cursurile Școlii de Muzică şi Arte Plastice din Tg-Jiu şi Liceul Sanitar din Tg-Mures. Este membră în Academia Internaţională de Arte, Quebec şi Cercul Artiştilor Plastici şi Sculptori din Quebec, Asociaţia Scriitorilor de Limbã Română din Quebec, şi Fundaţia Culturală Constantin Brâncuşi din România. Carmen Doreal este autoarea a peste 100 de tablouri pictate în ulei şi acrilic, multe dintre ele făcând parte din colecţii particulare în întreaga lume. A participat la nenumărate expozitii în Europa si în Canada. A avut patru expoziţii personale; Două, organizate de Galeria de Arta Inter-Pallas din Montreal şi două la Biblioteca Municipală Deux-Montagnes.

    21744608_10213916392252780_1785596999_n

    ,,Eu cred că sunt o pictoriţă expresionistă & impulsionată, prefer două stiluri, cu precădere, frontiera figurativă şi abstractul . Ador picturile lui Mark Chagal, Van Gogh , Picasso şi Salvador Dali pentru că iubesc poezia subiectelor acestor mari, ce lasă loc imaginaţiei. De aceea îmi place să abordez mai frecvent compoziţii de frontieră figurativă şi fantasticul peisajelor abstracte. Eu cred că lucrările mele sunt amprentate de simboluri provenite din literatură şi cultura românească, de pasiunea pentru viaţă şi frumuseţea ei , personalizată de textura bogată şi curajul culorilor vii, aplicate sculptural. Subiectele pe care le abordez sunt, cu precădere, iubirea, natura, amintirile româneşti, cu influenţe din simbolistica sculpturilor brâncuşiene, pentru că vin din oraşul marelui Brâncuşi. Şi  “ce atribut este mai potrivit lumii, decât frumosul, tot atât de nemărginit ca şi ea?”(Carmen Doreal)

    20158127_10213337888150539_258266208_n20158557_10213337900190840_167512243_n20136675_10213337897750779_2127232309_n20182626_10213337894630701_2055435915_n

    Carmen Doreal a publicat trei volume de versuri, Vernisajul iubirii, in 1999, Poeme în culori/Poemes en couleurs, în 2010, și ,,Întâlnite fără argumente”, 2013.

    21754184_10213916397292906_2108662783_n

    Transcendenţă

    dragoste fără griji
    versuri albe pentru poeţi trişti
    publicaţi în manuale şcolare
    nu am uitat numele voastre
    Eminescu, Arghezi, Sorescu
    Nichita Stănescu

    orice atelier de creaţie este pustiu
    recit prea rar
    rime romantice provocatoare
    nu mai ştiu unde creşte
    visul meu românesc de sub pernă
    îmi amintesc doar
    că voiam să impresionez
    Dali, Elytis, Claude Debussy,
    agăţau oglinzi suprarealiste înalte
    deasupra patului meu la Paris

    tulburată de umbre lumina mă împarte
    poem însufleţit în valuri de culoare
    pasăre cu inima de foc
    reiterez din propria-mi cenuşă
    aripi de neuitare
    dragostea ucide
    dar inima nu moare
    pe malul fluviului Saint-Laurent
    divaghez în vers alb cu Pierre Morency
    dansez fericită pe frunze de arţar cu picioarele goale
    reinventez iubirea sub Poartă de Sărut
    Coloană Nesfârşită în nopţi incendiare
    la Masa Tăcerii albastre
    mă aşteaptă la cenaclu umbre stelare
    cu dragoste fără griji
    Eminescu, Arghezi, Sorescu,
    Nichita Stănescu şi Pierre Morency

    ***
    Tu nu îmi poți atinge cuvintele

    trebuie doar să înveți
    cum să îmi citești sufletul

    imaginează-ți întâlnirea ta proprie
    bărbatul ideal cu femeia ideală
    trăind amorul bumerang
    în a vieții spirală
    surprinși pe o canava iluzorie

    de fiecare dată
    când dorința ta converge
    in jurul visului meu
    eu reîncep poemul

    despre această noapte
    pe care tu o mângâi
    doar cu vârful degetelor

    uitând de mine însămi
    în brațele tale

    în timp ce luna
    înoată cu noi
    în ape virtuale

    ***

    Siddhartha

    vânzătoarea de iluzii
    dedublată de un iubit secret
    îmi invadează sângele
    cu telepatii halucinante

    o altă toamnă
    mă regăsește înveșmântată
    în rochița de funze
    colorată rebel
    de un pictor expresionist

    dansez pe o fantezie de Bach
    simulând vântul îndrăgostit
    de imaginea mea din oglindă
    complicitate și foșnet
    harpha serii mă desfrunzește
    deasupra unui lac necunoscut
    mă dezbracă de așteptări
    cu opusuri transparente
    insinuate profund
    în arșița cărții

    în numele iubirii semnez
    aerul pictat cu fluturi adictivi
    când aprind noaptea
    sub ceruri străine

    fluxul pur sânge contează
    nu desfrunzirea de sine
    to be or not to be
    pată vie cu-vân-tul

    decantează mirajul luminii
    cu mine

    ***

    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)

    19875221_1056619307772994_733306142992293745_n

     

    Emigrant nu înseamnă descrierea unui statut, nu este o etichetă. Este ,,feeling 101,, Câteodată îmi este atât de dor de România încât simt că mă dezintegrez. Şi nu este un dor de ceva sau cineva. Este mai mult decât atât. Un fel durere scurtă şi ascuţită. Îl asemăn cu un ,,rip current,, Trece. Dar lasă în urmă un gol care nu va fi niciodată umplut.Deşi viaţa mea s-a rotunjit în State, s-a împlinit, şi-a închis un cerc. Cerc care, în ţară, avea o verigă lipsă.

    Ieri, cineva, pe un site literar american, mi-a spus că am unele poezii de excepţie şi că scriu „cu o ,,generozitate intensă,,
    Şi că „probabil aceasta este o trăsătură a culturii din care mă trag”.
    Mi-a plăcut dar m-am simţit şi mai emigrant. Însă nu m-a făcut să uit sentimentul de „emigrant în propria țară” pe care l-am simțit când am fost ultima oară în România.
    Nici nu vreau să mă gândesc cum este să fii nefericit, neîmplinit, singur şi departe(NIG – „Departe”)
    Mi-am amintit de acest text acum câteva zile după o convorbire telefonică cu Alex Tița, un gentleman „half soul-half business” – managerul trupei Vox Maris din Chicago.

    Trebuie să recunosc, a fost refreshing, vorba românului-american plictisit de manele și suprasaturat de muzică populară, să aud că în Chicago, câţiva băieţi români  au format o trupă folk-rock. Gândul mi s-a dus automat la trupele celebre românești, trupe care au definit câteva generații. Și la Costinești

    Sunt de aproape 20 de ani în Florida şi alţi invitaţi la festivalurile româneşti, în afară de solişti şi formaţii de muzica populară, nu am văzut. Acum câţiva ani, pentru câteva ore am ascultat folk şi pop-opera, dar aceasta a fost doar o întâmplare. Singulară.
    Alex Tița, iniţial, a vrut să rămână în umbră. Dar cum eu de una singură vorbesc  mai rar, l-am provocat la o discuţie despre domnia sa şi trupa românească folk-rock Vox Maris din Chicago.
    A funcţionat :

    NIG – Când s-a întâmplat Vox Maris şi, mai ales, de ce?

    AT – VOX MARIS Band – trupă românească folk-rock din Chicago, un proiect social creat de români, despre români şi pentru români, este un exemplu de deschidere, continuitate şi sprijin pentru orice iniţiativă şi manifestare cultural artistică. Aflată în afara oricăror sfere de interes politico-religioase, adeptă a libertăţii de exprimare neîngrădite de barierele discriminării în funcţie de sex, culoare, origine sau cultura, VOX MARIS Band încurajează şi sprijină orice formă de exprimare artistică care nu prejudiciază demnitatea, onoarea, viaţa particulară a unei persoane şi nici dreptul la propria imagine. Emoţia unei sărbători, a unui spectacol românesc în Statele Unite nu ar fi, poate, deplină fără emoţia reîntâlniri cu Vox Maris şi muzica lor. Vox Maris este o  trupă  aflată într-o rapidă ascensiune, este fenomenul muzical care, în ultimii aproape 7 ani, a încălzit şi entuziasmat sufletele a mii de fani din metropola americană şi nu numai.

    NIG – Cine sunt băieții de la Vox Maris?

    AT – Iniţial Vox Maris s-a format prin fuziunea a două grupuri care activau separat dar aveau aceeași perspectivă. Dan Paduraru (chitara /voce) și Ştefan Cristoltean ( chitara/voce) pe o parte și Adrian Nechiti (chitara/voce) și Dan Rizzo( percuţie) pe de altă parte. La foarte scurt timp, lor li se alătură Dan Matache (chitara bass) iar mai apoi,  colaborator la început, Marcel Vinesar(clape). Astfel, în Februarie 2011, ia fiinţă Vox Maris Band. În Aprilie 2015 Dragoş Boscoianul a preluat “chitara bas”a trupei Vox Maris, iar un an mai târziu, Marius Olteanu a preluat rolul lui Ştefan Cristoltean.

    1930804_994234910637544_3094374712669822929_n

    Alex M. Tița

    NIG – Am discutat de câteva ori și mi-a fost imposibil să nu îți prind emoția atunci când vorbești despre trupă. Pentru tine personal, ce înseamnă Vox Maris?

    AT– Vox Maris este emoţie, este muzica din sufletul tău. Este un proiect cu şi despre sufletele risipite care odată plecate de pe pământul mioritic, se reîntâlnesc şi vibrează sub acordurile aceleaşi muzici, cu acelaşi înţeles. Vox Maris este formaţia care ne aminteşte de unde am venit şi ce am lăsat în urmă, cine suntem şi ce putem să dăruim.  Este  mai mult decât o trupă!

    NIG – Eu, aici în sudul Floridei, de aproape 20 de ani,încă nu am auzit despre o trupă româno-americană de folk-rock. Cum îmi place mie să spun, şi îi rog pe cititorii din SoFlo să mă ierte şi de data aceasta, noi suntem aşi la taragot, populară şi manele. Nimic rău în asta, muzica populară este amprenta unui popor. Manelele își au și ele, mai mult sau mai puțin, rostul – taragotul, ei bine, cine nu tresare când aude taragotul lui Fărcaș – dar suntem generații pentru care muzica înseamnă și altceva. Este un subiect care nu poate fi dezbătut aici, însă. 

     Cântaţi doar unde sunteţi invitaţi? Unde puteţi fi ascultaţi live? 

    AT – Vox Maris Band este destul de selectivă în privinţa concertelor pe care le susţine. Nu acceptă compromisuri şi este deschisă organizatorilor care oferă un cadru de calitate pentru desfăşurarea unui act muzical de calitate. Trupa are spectacole proprii, sau concerte ca participanţi sau invitaţi la diferite evenimente culturale, de caritate sau strângere de fonduri. Nu există o formulă standard. Fiecare spectacol diferă ca formă şi conţinut în funcţie de o serie de factori: locaţia, numărul de persoane, specificul evenimentului, data, durata. De asemenea fiecare spectacol al trupei are câte ceva din elementele folosite şi la celelalte spectacole, dar, în acelaşi timp, este unic şi inedit. Vox Maris nu acceptă jumătăţi de măsură. Muzica trebuie să fie bună, sunetul clar şi curat. Lăsând orgolii sau faima la o parte, trupa cântă şi cântecele  altor artişti, dintr-un singur motiv: pentru spectatorii lor.

    10339661_487107384724192_5609484252383686278_n14264821_1158542920873408_951619955883008878_n

    NIG – Festivaluri, concerte private, concerte de caritate. Alex, vorbeşte-mi te rog despre activitatea trupei.

    AT – La sfârşitul anului 2012, Vox Maris Band lansează iniţiativa ”Amintiri cu haiduci”  – un spectacol care s-a vrut a fi un tribut adus acelor artişti şi formaţiii care, asemenea haiducilor din vechime, au stat cu fruntea sus în faţa unui regim totalitar comunist şi au reuşit prin cântecele lor să ţină vie tradiţia şi cultura poporului Român. Mă refer la artişti ca Florian Pitiş, Alexandru Andrieş, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis. Formaţii ca Iris, Compact, Pasărea Colibri, Roşu şi Negru. Astfel, spectacolul se transformă în turneu, vizate fiind câteva metropole americane: Chicago, Portland, New York, Washington DC, Houston. Din acel an, trupa reprezintă România la fiecare festival anual organizat de Alianţa Franceză din Chicago şi participă anual la Maratonul Cultural Român din Chicago organizat de Romanian Cultural Exchange, ROCX. De asemenea, se alătură la mişcările sociale ale românilor din Chicago, iniţiate de comunitatea din diaspora în semn de protest faţă de situaţia socială din România şi proiectul Roşia Montana.

    12232739_678993842202211_2746654535234419870_o21743441_1542919185769111_7154224058781912485_o

    În vara 2015 apar albumele  „Visătorul”  și „Călători prin Vise”. Pe 8 Martie 2017 se lansează noua producție ,,Cine este Ea,, Comunicatul de lansare sună aşa: Cine este EA? Cercetăm încă? Căutăm încă? Ne întrebăm încă? EA e gingășie, sensibilitate, grijă, responsabilitate, vulnerabilitate, emoție, pasiune, încredere, curaj, putere, capabilitate, împlinire şi iubire. EA e fotografiată, cântată, pictată, sculptată, enunțată, adorată și venerată pentru că MERITĂ. EA e simplitate și complexitate. Vă invităm să dezlegăm misterul, să descoperim răspunsul, să ne bucurăm împreună de/pe acordurile inedite ale trupei” Ultimul proiect este intitulat  „Sub același cer” – Septembrie 16, 2017

    14310415_815222491912678_1851087743049416818_o

    NIG – Îmi spuneai despre un concert de caritate.

    AT – Da. Un „Apel umanitar pentru un erou român”

    În vara anului 2013, Vox Maris Band se alătură apelului umanitar lansat de comunitatea românească din Washington, D.C. şi astfel intră în atenţia Ambasadei României din Washington, precum şi a Institutului Cultural Roman din New York. Prin intermediul celor două instituţii precum şi al altor organizatori din diferite metropole americane, se iniţiază un turneu caritabil pentru acordarea de sprijin financiar şi moral unui militar român rănit extrem de grav în Afghanistan. Initiativa Vox Maris este intreruptă de plecarea mai puțin așteptată a militarului român, în țară.
    In final, se concretizează  se concretizează cu o strângere de fonduri de 7000 de dolari prin intermediul Bisericii Sfânta Maria din Chicago, suma care a fost înmânată eroului.
    “Un sprijin financiar şi moral pentru Florinel Enache,44 ani, plutonier-adjutant din Batalionul 280
    Infanterie,militar rănit extrem de grav în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat în timp ce se afla în misiune în Afghanistan, in urma caruia a ramas fără ambele picioare şi o parte a braţului stâng. “Rănit extrem de grav în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat în timp ce se afla
    în misiune în Afghanistan, mulţi nu îi dădeau şanse de supravieţuire. Doctorii americani s-au luptat
    câteva săptămâni cu destinu-i care părea atunci să se apropie de ultima zvâcnire, dar care, într-un final, a reuşit să păcălească moartea. Preţul însă a fost unul extrem: chiar trupul său. La 44 de ani,
    plutonierul-adjutant Florinel Enache din Batalionul 280 Infanterie trebuie să înveţe să trăiască de acum înainte fără ambele picioare şi o parte a braţului stâng. Va fi o luptă grea şi foarte lungă, pe care eroul o va duce împreună cu cei dragi. Dar el nu trebuie lăsat singur în această bătălie. Ambasada României din Washington, D.C. lansează un apel umanitar către cei cu inima deschisă şi suflet milos să îl ajute să treacă mai uşor peste aceste moment dificile, şi să îi sprijine familia în această cumplită încercare, în urma căreia vieţile lor se vor schimbă ireversibil. “

    NIG – Spune-mi și despre Campania “Departe de casă ?”

    AT – În anul 2014 Vox Maris Band lansează un nou cântec, Stânca, care mai apoi va deveni “Departe de casă”, nume dat şi campaniei de sensibilizare prin muzică a celor plecaţi de acasă, campanie concretizată prin o serie de concerte care au avut loc în cadrul unor festivaluri  romaneşti din Chicago şi alte oraşe din Statele Unite.  „Departe de casă” este pentru noi şi despre noi. Povestea fiecăruia. Regăsim în această muzică  fericirea  lucrurilor mărunte,  culoarea, sunetul şi mirosul a ceea ce am lăsat acasă,.

     14202736_1158539334207100_3247193131442589174_n

    NIG – Cum a fost la Euro Balkan Folk anul acesta?

     AT – În cadrul festivalului Eurobalkan Folk Festival,  VoX Maris a lansat proiectul  „Sub același cer” Este a doua participare consecutivă a trupei Vox Maris Band la Euro-Balkan Folk Festival. Prezenţa trupei pe scena din acest an a festivalului s-a datorat  numeroaselor solicitări venite din partea publicului/a fanilor, de a ne revedea şi reasculta live.

    A fost un colaj de genuri muzicale. Scopul nostru a fost și promovarea unor  artişti în cadrul concertelor, artiști  care rezonează genului nostru  folk-rock. Cu influente balcanice, dar păstrându-ne traiectul iniţial şi mesajul. Proiectul ,,Sub acelaşi cer” se adresează vorbitorilor de limba Româna, dar nu numai. Va continua printr-un alt concert care va avea loc în Saint Louis, în cadrul Saint Thomas Festival.”Sub același cer” este un proiect prin care încercăm să aducem românii împreună şi, prin muzică, să le oferim un orizont comun, măcar pentru o zi. La Euro Balkan Folk Festival am invitat pe scenă alături de noi pe interpreta Anastasia Caranfil, suntem de altfel la a doua colaborare,  şi pe violoncelistul Petar Kecenovici a cărui influente şi accente instrumentale, racordate pe ritmurile pop rock Vox Maris, au sensibilizat audienţa. Paleta muzicală tradiţională euro-balcanică a fost valorificată şi  prin intermediul instrumentelor cu corzi. Anastasia şi Vox Maris au dat un suflu nou pieselor consacrate din etnomuzicologia românească anti şi post decembristă.

    Publicul prezent în seara concertului alături de noi a plecat zâmbind, satisfăcut de prestaţia Vox Maris Band şi a colaboratorilor. Sperăm în multiplicarea numerică a fanilor, a ascultătorilor noştri, sub acelaşi cer, de la concert la concert!

    12208378_676559255779003_755032864940927597_n

    ***
    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)

    10683432_989495301102236_2709759296468975469_o

    „Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness”(MT)

    Doamnelor şi domnilor, stau de vorbă astăzi cu un bărbat tânăr, atrăgător, tall dark anddangerous şi poet pe deasupra. Şi nu poet întâmplător ca mulţi alţii, ci unul autentic, cu acte în regulă. Deşi sunt absolut convinsă că poetul s-a născut cam în acelaşi timp în care s-a născut şi bărbatul şi că studiile n-au făcut decât să rotunjească anumite colţuri şi să şlefuiască anumite asprimi. Sau să le intensifice, nu-i aşa?

    Citind despre şi de Mihok Tamas, am descoperit un personaj fascinant. Interviul pe care îl aveam în minte a devenit discuţie in no time, un adevărat tête-à-tête.

     

    Mihók Tamás (n. 1991) este poet și traducător literar. A absolvit Facultatea de litere la Universitatea din Oradea, (specializarea română-engleză – licență, 2013; literatura română – relevanțe europene – master, 2015). Pentru obținerea diplomei de licență, a susținut lucrarea Elementul creștin în poezia lui Vasile Voiculescu, iar pentru disertație, teza Ludicul în poezia română și în poezia maghiară. Șerban Foarță și Varró Dániel. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier (ACBS respectiv Erasmus).

    A publicat două volume de poezii Șantier în rai (2013) și winrar de tot (2015), ambele la Editura Tracus Arte. Prezent cu un grupaj de poeme și cu fragmente de proză în antologia Cercul literar de la Oradea (2012), coord. Marius Miheț. A tradus în limba maghiară antologia Constantin Virgil Bănescu – Zidul de mătase / Selyemfal (Ed. Syllabux, Budapesta, 2015) și volumul de poeme 4 a.m. Cantosuri domestice / Hajnali négy. Otthonos énekek de Radu Vancu (Ed. Syllabux, Budapesta, 2016). Colaborări cu reviste: Familia, Echinox, Poesis International, Mozaicul, Conta, Scriptor, Discobolul, Itaca (Irlanda), Szőrös Kő (Slovacia), Alternanțe (Germania) și altele. Câștigător al premiului De-aș avea…, acordat de revista de cultură Familia (2014) și a alte premii. Inițiator al trupei Liter@ctorii (alături de Semida Ilieș), al Maratonului orădean de poezie și al revistei Orașul 2d (coord. Dana Sala). Are în pregătire două traduceri integrale de volume de poezie: Krusovszky Dénes – Când te strici respectiv Balázs F. Attila – Cravata lui Villon (din maghiară) și, totodată, o antologie de versuri proprii.

     

    NIG: Mihok, Eşti mult prea tânăr pentru toate acestea. Numai citind ce scrie mai sus, regretul că nu am făcut Literele mă nenorocește.
    Eşti (cum spuneam şi da, îmi place să mă repet) the whole package.
    Când ai scris prima poezie şi de ce? Care a fost declanşatorul?

    MT: Hai să așez în locul formulei „the whole package”, una mult prea generoasă și pentru care îți mulțumesc, un calambur ce cred eu că mi se potrivește mai bine: „the whole pack of ages (!) lived simultaneously” (iată că încerc să țin pasul cu tine în ce privește romgleza). Vorbesc de un fel de status quo, o senzație de ultimatum perpetuată (sau: reluată) de hopurile pe care mi le conferă poezia. Am încercat să surprind acest fenomen în „winrar de tot”: „iar nopțile / tu vii spre mine deodată / cu toate vârstele tale / cu toate urletele tale de groază”. Cred că nu a existat un declanșator articulat hotărât. Totul s-a întâmplat treptat: au fost mai multe șuturi în fund care m-au lansat în spațiul literelor.

    NIG: „O criză paternă, o nelegiuire la care am fost martor și totodată constrâns să tac, discriminări etnice mizerabile din partea unui dascăl drag mie, un periplu religios încheiat cu un agnosticism benign” (MT)

    Apoi Bacovia. Apoi te-ai apucat de scris. Cu nelegiuirea I can relate, vorba americanului: această nelegiuire  a răbufnit de multe ori în scrisul meu. Spune-mi de câte ori te-ai întors iar şi iar, mental, la locul acelei nelegiuiri şi apoi te-ai aşezat la masa de scris, „cu furie nouă, cu resemnare nouă sau cu un calm afurisit pe care nici măcar nu încerci să ţi-l explici”?
    Sau, mai bine zis, cum stai cu iertarea?

    MT: Dacă deschid sau mă amestec în niște polemici e din cauză că-s mare amator de spectacol. Prozatorul Răzvan Petrescu zice într-un text că „doar efectele ne mai salvează de absurd”. Îi dau dreptate. Pasivitatea, în opinia mea, nu e bună, decât pentru a-ți încărca bateriile. Cât despre paradigma râcă-iertare/răzbunare, iată ce cred: că lucrurile firești și evidente ies la suprafață mai devreme sau mai târziu, și chiar și cei care militează în moduri dintre cele mai radicale pentru dreptatea lor, au în străfundul conștiinței o lanternă roșie, oricât de mică ar fi ea, care îi acuză la nevoie. Deci ar fi de prisos să caut să mă răzbun eu pe oameni, atâta timp cât au propriul lor jandarm încorporat – câteodată mai corupt, ce-i drept. Prin urmare, în deplinătatea naivității mele mizez pe acel dispozitiv natural și iert mereu. Schimburile de replici, când apar – și știm cât de important e spiritul critic în a evolua, trebuie să urmeze un curs intuit măcar în parte înaintea declanșării lor, și să se desfășoare în așa fel, încât ambele tabere să-și însușească niște deprinderi; altminteri ne întoarcem în preistorie.

    NIG: Eu trăiesc într-o ţară în care rasismul nu va pieri niciodată. În România există discriminări etnice majore, există discriminare şi între grupările care vorbesc aceeaşi limbă, ştiu cu ce se mănâncă drăcia asta şi nu am nici cea mai mică problemă să vorbesc despre bigotism, rasism şi discriminare. Cum este să fii poet maghiar în România zilelor noastre? Cum este să fii român maghiar în Ungaria?

    MT: Sincer să fiu, mă bucur că, în sfârșit, îmi pune cineva aceste întrebări. În legătură cu apartenența scriitorilor la o anumită cultură, sunt de părere că limba în care au ales să scrie reprezintă criteriul primordial. O știm și de la sociologi, ne luminează și Eliade, care, deși în exil, susținea că româna e limba în care visează, totodată simțim și noi pe pielea noastră în lumea cosmopolită de azi că limba în care îți cultivi reflexele cognitive, alias gândirea, și în care alegi să te exprimi îți relevă adevărata apartenență etnică. Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române, unde e buba? Tratatul de la Trianon, Dictatul de la Viena, apoi dominația rusă – de-a lungul istoriei, Transilvania a depins de asemenea manevre politice în ce privește minoritățile, care au fost când române, când maghiare. De aceea, consider că astăzi, Oradea – orașul în care trăiesc – reprezintă o poartă între cele două culturi, una pe care încă, din păcate, unii n-o știu folosi.

    13173059_1310259792359117_4072973392169026891_o

    ,,Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române”

     

    NIG: Bacovia. Și mai cine? Dintre cei de demult, dintre cei de astăzi?

    MT: Da, Bacovia, prima simpatie… Dar abia după ce am evadat din „cimitirul tinereții mele”, din aerul ăla de liceu îmbâcsit de formalisme, am simțit adevărata putere a poeziei. Înainte, deci, conjunctura ostilă – sau cel puțin opacă – efectiv îmi bara acest capriciu. Abia ca student am dobândit disponibilitățile necesare pentru a vizita biblioteca ca pe-o oază a poeziei de calitate. Sunt extrem de recunoscător profesorilor de la facultate, fără ajutorul cărora m-aș fi pierdut în fauna livrescă. Atunci am început, deci, să citesc de plăcere. Din maglavaisul de scriitori ale căror cărți mi-au ținut de urât în perioada ce-a urmat, i-aș aminti pe: Charles Bukowski, Charles Baudelaire, Guillaume Apollinaire, Mihail Șișkin, Matei Vișniec, Max Blecher, Tristan Tzara, Urmuz, Gellu Naum, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Constantin Virgil Bănescu, Șerban Foarță, Radu Vancu, Varró Dániel, Jónás Tamás, Závada Péter. Cam aceștia au fost cei care n-au mai vrut să plece, dovadă că nici până azi n-am reușit să mă sustrag – și de ce aș face asta? – influenței lor.

    NIG: ,,WinRar ” – ,,mântuitor all in”  – ,,scorţişoară şi kafka”,,– shipwrecked with saint peter”– ,,stalking our fucked up dream” – poezia ta este modernă, cu substanţă, uşor protestatară, ironică şi autoironică. Scrii cu claritate dar ai şi un fel ermetism blând, studiat. În genere, astăzi este  apreciată poezia total dezbrăcat de metaforă, textele acide şi parcă niţel plate, fără trăire sau cu trăirea mascată la maxim; poezia are uneori aerul unui anunţ mortuar sau al unui fapt divers; lumea în care trăim ne forţează să scriem poezia pe care o scriem… La tine am întâlnit însă :

    „pe părul tău împletit/timpul coboară-n mătănii”

    „un cer elastic se întinde/între noi și umbrele noastre împăiate/pe peron – ultima zvâcnire/dintr-un scurtmetraj previzibil”

    „niciodată/nu m-am reîncarnat/dintr-o sculptură”

    Eşti unul dintre cei mai echilibraţi „nebuni autentici ai oraşului”. Cum găseşti acest echilibru?

    MT: Când zici „modern” te referi la termenii tehnici respectiv inserțiile de jargon englezesc? Acest limbaj e orchestrat de cotidian, nu-l aleg eu, el mă alege. Cât despre echilibrul amintit, cel pe care încerc eu să-l surprind e între elanul teribilist al sufletului și măsurile manieriste aplicate acestuia din exterior (adică, în speță, de societate). Izbucnirile naturaliste sunt frumoase pentru că sunt în sine verosimile, dar ele respectă grila unui mimesis depășit în artă. De aceea, în textele mele, încerc să construiesc mai degrabă ipostazele transfigurative ale acestor trăiri în așa fel, încât ele să dobândească aceeași credibilitate. Altfel spus, caut să surprind spații dezordonate ca pe urmă să le montez cu migală, probând astfel limitele elasticității limbajului.

    NIG: Alţii au nevoie doar de un gram de inspiraţie, unii sunt vizitaţi de muză atât de des încât te întrebi dacă e muză şi nu grafomana de la etajul superior. Unii au nevoie de o mare iubire  să scrie, sau, da, de o mare iubire ratată ca să exploateze toată furia şi deznădejdea şi să o transforme în poezie. Baudelaire lua haşiş, Hemingway de multe ori îşi trăia mai întâi romanele apoi le scria, plus că alcoolul i-a fost ,,always a very dear friend”  iar Nichita, ah Nichita…
    Tu de ce ai nevoie să scrii? Cel mai mult şi cel mai mult?

    MT: Majoritatea poeților de azi nu s-a dezmințit de vechile obiceiuri de a scrie sub influența stărilor (iarbă – noile generații, alcool – „veteranii”). Nu știu în cazul lor cum se manifestă aceste „treceri”, dar despre mine pot spune că, fără intervenția vreunei substanțe, sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni. Ele vin de la sine, nu am nevoie să scobesc în gaură de șarpe. Har domnului, mi-am format un mecanism de autosugestie straniu, prin care să-mi pot genera colaje și efecte imagistice dintre cele mai diverse – un joc de măști instant și necostisitor. Dacă nu-mi voi suci mințile complet, voi putea spune la sfârșitul jocului că asta a fost tot ce mi-am dorit. Muzele mele sunt eșecul, trăirile ireversibile, și, de cealaltă parte, scurtele guri de aer pe care le iei atunci când vrei să-ți validezi corvezile. Am avut și mari iubiri, două la număr, pe care versurile scrise atunci mi le-au absorbit din zonele de unde nu-mi dădeau pace.

    NIG: Este fascinant să vorbeşti atât de bine o altă limbă încât să-i poţi  înţelege poezia Ai tradus poezie ungurească, ai tradus şi poezia românească în maghiară. Văd uneori  traduceri din engleză în românește care sunt departe de original, traduceri care transformă frumoasa şi originala piesă într-un fel de aliteraţie simpatică şi neplăcut zgârietoare la urechi.

    Cât de important este ca literatura să fie tradusă de un specialist şi nu de un simplu vorbitor de altă limbă?

    MT: Vai și-amar de scurgerea pe care am reparat-o eu. Tot așa și cu textele transpuse în alte limbi de către indivizi neavizați. Când faci traduceri literare – și nu fac decât să reiau vorbele mai-experimentaților mei colegi de breaslă –, trebuie să ai în vedere câteva principii, printre care: 1) limbaj adecvat. 2) context (cultural și/sau socio-politic). 3) eficiență în extindere. 4) claritate (încerci să păstrezi un flux user-friendly). Încălcarea oricăruia dintre acestea poate duce la dezastru.

    NIG: Nu poţi să scrii bine dacă nu citeşti mult. Unui tânăr şi talentat poet i-aş recomanda să citească mult, fie poezie, fie proză, biografiile marilor scriitori, critică literară, estetică. Eşti filolog. Doctorand. Există, ca peste tot, riscurile meseriei, nu-i așa? Ţi s-a întâmplat vreodată să scrii ceva şi recitind să îţi spui: „Frate, calm down, reia  textul, ai cam dat-o mult prea mult în Bukowski/Nichita/Whoever”

    MT: Am pățit asta în multe rânduri, și cine nu. Treaba stă cam așa: până nu ajungi să subordonezi forțele celorlalți (pe care ți le alimentezi admirându-le) capacităților tale, nu vei reuși… Și aici intervine nivelul de respect al propriei scriituri: ori ai într-adevăr ceva de spus, ori, mai devreme sau mai târziu, te dai în stambă. Mi-am amintit de o fază nostimă: Într-o seară mă plimbam în centrul orașului cu o mână de prieteni – unul dintre ei tocmai „agățase” o tipă. Cum-necum, fetișcanei numa’ nu-i tăcea gura, îndruga verzi și uscate căutând să ne tachineze pentru a ne face o impresie bună. Tocmai vorbeam cu iubitul ei despre poezie & stuff când fata, cu un chip fantomatic, mă-ntrerupe: „Tu ești tâmpit?! Păi de ce scrii atunci, dacă nu pentru a fi renumit, huh?!” Da, unul din momentele acelea când te-ai scuza din orice motiv, plauzibil sau nu, să poți dispărea în voie de pe fața pământului. „Te-ai gândit vreodată că piesele trupei Cigarettes After Sex rulează în timpul a mii de acte sexuale simultane de pe Terra? Cauza asta a artei cât de nobilă ți se pare?” i-am răspuns, și cel puțin am reușit să înfund în hohotele celorlalți discuția șchioapă. Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness.

    NIG: Există o linie fină între a aprecia/absorbi şi a imita.  Citesc destulă poezie în care regăsesc prea mult starea de Nichita sau starea de Bukowski, să zicem, că tot l-am amintit. Unde este limita?

    MT: Maturitatea scriitoricească vine odată ce înțelegi în ce mod se integrează sedimentele adunate de prin părți în mesajul și gesturile tale. Pentru asta trebuie să vezi experiențele livrești – oricât de fascinante și inegalabile ar fi ele – ca pe niște jaloane și, totodată, să-ți cultivi un ochi de scouter.

    NIG : MT, ai 25 de ani.  Ai publicat două volume de poezie, în 2013 „Şantier în rai” şi în 2015 „winrar de tot”. Cam des, ar spune „specialiştii”. Se spune că un volum ia ani şi ani, trebuie lăsat să dospească, să se învechească precum vinul, etc/etc… Nu prea ai ţinut cont de asta; a fost grabă, nerăbdare sau pur şi simplu ai închis un proiect ca să poţi începe altul?

    MT: Nu mi-e rușine să recunosc că m-am grăbit să public prima carte. Aceea putea să rămână lejer în manuscris, nu se supăra nimeni. Dar vezi, așa a fost să fie, și ea, chiar dacă nu a cunoscut o circulație largă, a constituit piatra de temelie pentru ce urma să se-ntâmple. Dacă nu publicam „Șantier…”-ul, nu intram în contact cu oameni importanți pentru parcursul meu literar de până acum, și, deci, probabil c-aș fi stagnat. Acesta este cercul vicios de care amintesc unii autori, care, intenționat sau nu, au rămas pe tușă.

    NIG: Scrii și proză.

    MT: Mai nou sunt setat pe un prozaism evocator chiar și-n poezie. Mă preocupă ce anume e trauma, cu ce se mănâncă? Cum se poate ca un lucru ce-ți aparținea, era parte organică din tine, moare, se înstrăinează. Proza e mai deschisă la astfel de investigații, în timp ce poezia mai mult problematizează. Scriu și proză, dar deocamdată nu am un proiect atotcuprinzător. O vreme mai tatonez terenul prin reviste – odată tot se va-nchega ceva.

    NIG: Ce face astăzi poetul Mihok Tamas? La ce lucrezi?

    MT: Mă bucur că mă-ntrebi. Trec prin cea mai aglomerată perioadă a mea; încerc să-i fac un mic sinopsis. Anul ăsta mi-am început studiile doctorale la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș cu o teză despre poeții bihoreni (români și maghiari deopotrivă) dintre anii 1880 și 1989, avându-l ca profesor coordonator pe domnul Al. Cistelecan. În continuare, pregătesc o antologie în maghiară a poeților promoției 2000 de la noi – undeva la 20 de voci; cartea va vedea lumina tiparului în luna februarie a anului viitor. Tot cam pe-atunci va apărea la Editura Charmides volumul „Când te strici” al poetului maghiar contemporan Krusovszky Dénes, în traducerea mea. Nu în ultimul rând, e pe țeavă noul meu volum de poeme, „cuticular”, care, dacă totul merge strună, va apărea în trei limbi (română, maghiară și franceză), la trei edituri diferite. Pe lângă acestea, voi organiza la Oradea, în noiembrie, în colaborare cu domnii Peter Sragher și George Volceanov, un atelier de traduceri literare de 4 zile, în care traducătorii vor face pereche cu autorii traduși în vederea unei mai bune comunicări. Și, dacă-mi mai rămâne o fărâmă de timp, tot în urbea mea, alături de poetul Mihai Vieru, voi porni o serie de lansări de carte. Cam astea.

     

    12697116_1249274711790959_5014441977436881491_o

    „sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni”

     

    NIG: Pentru că tot veni vorba despre traducători şi pentru că i-ai adus în discuţie pe domnii Sragher și Volceanov, zilele trecute vorbeam cu traducătorul Adrian G. Sahlean despre un articol apărut pe site-ul traducătorilor Fitralit (site-ul Filialei Traducătorilor Literari a Uniunii Scriitorilor), scris de domnul Radu Popa care afirmă că ,,traducătorul nu este un creator”

    Adrian Sahlean, cunoscut pentru traducerile sale din Mihai Eminescu, îl contrazice printr-un drept la replică dându-i un exemplu, după părerea mea, grozav :

    ,,Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar:
    Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient):

    Les sanglots longs
    Des violons
    De l’automne
    Blessent mon cœur
    D’une langueur monotone…

    O traducere consacrată în română sună astfel :

    Al toamnei cânt
    Viori de vânt
    Îl plâng topite
    Lovindu-mi lin
    Sufletul plin
    De corzi rănite.

    Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google:
    „Mult suspinele
    Viori
    Cădea
    Înfășurată inima mea
    Pe un moleșeală monoton.”

    Mihok, în opinia ta de tânar traducator, este traducerea literară și un act de creație?

    MT: Traducătorul literar este prin definiție un re-creator, deci, implicit creator. E de la sine înțeles că oricât de solide ți-ar fi cunoștințele lexico-gramaticale, ba poți fi țais la toate capitolele, dacă n-ai imaginație și spirit selectiv. Și spun cu riscul de a întărâta o-ntreagă emisferă a traducătorilor literari: Cine susține că actul traducerii nu implică efort creator, nu-și iubește meseria (care, în cazul lui, nu este vocație).

    NIG: MT, scrii bine, publici, traduci. Trăiești din poezie ? Normal, vreau un răspuns fără un gram de metaforă.

    MT: Nu, poezia nu e un business care să atragă profit material și nu va fi niciodată. Autorii marilor romane, la care se adaugă cei ai bestsellerurilor cu vampiri, hobbiți și tot felul de creaturi – eventual ei. La noi, nici cel mai bine cotați scriitori nu pot pretinde acest lucru. Știm cu toții ce prost stăm ca țară la capitolul citit. Personal, apreciez revistele care plătesc onorarii colaboratorilor. Sunt două, chiar trei astfel de publicații cu care colaborez în mod constant. Despre câștigul din drepturile de autor pe cărțile publicate doar atât: la 100 de volume vândute de editură, ești remunerat cu o sumă echivalentă cu trei pachete de țigări. Curat răsfăț!

    NIG: După regula „nimeni nu e profet în țara lui” tu îți traduci poezia și proza în engleză, eu îți dau o lista cu revistele literare americane care plătesc dolari frumoși pentru articole si poezie  si uite așa ,,ne scoatem,, The Sun, de exemplu, plătește binișor, în cazul în care ești selectat.
    ,,We pay from $300 to $2,000 for essays and interviews, $300 to $1,500 for fiction, and $100 to $500 for poetry, the amount being determined by length and quality”

    Succes în continuare, Mihok.

    MT: Mulțumesc, asemenea îți doresc! Mă bucur că am stat de vorbă. Pe curând!

    ***
    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)


    Naistul Constantin Moscovici, născut în Carpineni/ Moldova, este Maestru în Artă şi Artist al Poporului în Republica Moldova
    In 1995, Constantin Moscovici a înregistrat albumul „Soul Confession”, album care a semnat debutul unei cariere impresionante. Alte 11 CD-uri au urmat. De-a lungul acestei cariere, artistul organizează concerte de caritate pentru copii, inclusiv a celor cu handicap. Este invitat la cele mai importante târguri turistice și economice internaționale pentru promovarea culturii moldovenești dar susține și concerte private. Este cunoscut pentru organizarea de concerte, festivaluri și evenimente multinaționale, atât în Republica Moldova cât și în străinătate. Beneficiarul multor premii, cum ar fi „Cel Mai Popular Artist din Europa de Est” dar și a mai multor recorduri de platină în Turcia, Germania, Italia, artistul a împărțit scena și naiul său și cu giganți ai muzicii cum ar fi Sir Elton John, Giora Fiedman și Jose Carreras.
    Om simplu și modest, așa cum stă bine unui artist de calitate, jovial, cu un simț al umorului elevat și autentic, Constantin Moscovici nu-și dezminte rădăcinile, tradiția, bunul simț al omului conștient de ceea ce este; vorbește degajat, combinând fermecător limba română cu accentul moldovenesc de Chișinău, rusa, care se cere tradusă fie în engleză fie în românește și engleza în curs de perfecționare la Miami.
    Și atunci când vorba încetează și primele note se desprind de pe nai, muzica CM-style are puterea să te transporte într-o lume în care simplitatea este singura dependență. Reușeste să prindă în muzica lui modestia, blândețea și înțelepciunea specifică țăranului român, că este de dincoace sau de dincolo de Prut, spiritul poporului rus cu toată fascinanta lui complexitate și cosmopolitul secolului în care trăim și care ne trăiește.

    NIG – Constantin, ai la activ 12 discuri, multe premii, multe concerte, ridici o sală în picioare fie cu ,,The Lonely Shepperd,, fie cu muzica clasică sau populară moldovenească/româneascăSpune-mi când a început totul?
    CM – De fapt drumul spre muzică nu este întâmplător, în familia noastră muzica răsună foarte des datorită tatălui meu care cântă la armonică. Iar mama are o voce superbă. În copilărie deseori ne jucam de-a spitalul şi la întrebarea ce vrei să fii când o să fii mare, spuneam ginecolog. (Nu înţelegeam ce înseamnă dar îmi plăcea cum sună).Cu timpul am înţeles că este o profesie foarte importantă şi stimată, totuşi muzica era pe prim plan şi când s-a deschis şcoală muzicală la noi în sat, eu, cu inima la gură, m-am grăbit să fiu primul la uşa şcolii.Când m-am prezentat în faţa comisiei au zis că sunt deja prea bătrân (împlinisem 14 ani) dar norocul meu a fost că la nai nu voia să înveţe nici un copil. A doilea impact pozitiv l-a avut piesa „Păstorul singuratic” pe care am auzit-o prima dată în 1976 interpretată de marele Gheorghe Zamfir, piesă care a devenit cartea mea de vizită
    NIG – Te-am ascultat în direct în Hollywood, Florida, dar şi în intimitatea unui living-room. Muzica ta înduioşează, atinge, tresaltă. De ce naiul?
    CM – Este un instrument de suflet cu care încerc să ajung la fiecare în particular. Nu este uşor deloc, nu-mi este ruşine să zic că încă învăț să-l cânt.
    NIG – După toate concertele la care ai participat, după toate recitalurile pe care le-ai dat si după toate premiile câștigate, numai un mare artist ar spune că încă nu a învățat tot.
    Ai umor, ești uşor sarcastic, la concerte povesteşti despre cântecul care urmează, te conectezi cu publicul la nivel emoțional și personal, am văzut și simțit admiraţia şi exaltarea compatrioţilor tăi la show-ul din Hollywood, de la Vendetta; ei ştiau exact cine eşti şi cât de mult înseamnă Constantin Moscovici pentru arta şi cultura Republicii Moldova.
    Care este cea mai mare satisfacţie atunci când te afli printre ai tăi?
    CM – Știi… niciodată nu am divizat publicul, dimpotrivă, dar atunci când am concerte în Moldova am emoţii mai deosebite.Cu mândrie pot să spun că am publicul meu în Moldova şi nu o dată m-am convins. Este un public rafinat şi nu are vârsta
    NIG– Da, m-a fascinat familiaritatea ta cu publicul moldovan.
    Eşti căsătorit, ai un băiat mare şi unul mic de tot, viaţa de artist azi aici/mâine la Miami poate fi extrem de satisfăcătoare dar nu poate fi uşoară.Faptul că soţia este şi ea o Artistă Emerită a Republicii Moldova, cumva reduce acea vină de a nu fi acasă în momentele în care ar trebui să fii acasă, dar, de cele mai multe ori, arta îşi ia porţia de sacrificiu. Cum a fost la tine?
    CM – Concerte, repetiţii,turnee… da este o mare parte din viaţa mea şi este un sacrificiu. Recunosc lipsa mea din viaţa privată. Băiatul cel mare, Victor, a crescut practic fără mine. Într-o zi soția mi-a cerut să merg la şcoală la o şedinţă cu părinții. Nu știam în ce clasă învaţă şi în ce şcoală.Dar am fost mândru când am aflat că este un elev exemplar şi că se numără prin cei buni. Mă închin în faţa soţiei mele Valentina că a educat un băiat exemplar. Cu apariţia celui mic, Cristofer, viaţa brusc s-a schimbat, îmi fac timp să stau lângă de ei.Plus că mă simt mai tânăr cu el.


    NIG – Întotdeauna mi-am închipuit că nu este simplu să fii artist în Republica Moldova. Pe de o parte există starea de român, nu contează unde eşti în lume, pe de altă parte este influența rusă, extrem de benefică dar şi uşor forţată uneori şi, la mijloc, nestrămutată, această dragoste atât de blândă şi molcomă pentru pământul şi graiul moldovenesc.
    La tine le-am întâlnit pe toate în proporţii aproape egale. Şi mi-a plăcut mult combinaţia. Cât de mult te-a influenţat cultura şi muzica românească în vremuri rusești?
    CM – Când eram mic am avut un mare noroc că pe lângă unicul post pe tot teritoriu Uniunii Sovietice, prindeam şi TV Romană(satul de baştină, Carpineni, este aproape de graniţă).
    Îmi plăceau mult concertele cu muzică de estradă sau populară.Festivalul de la Mamaia mea mi se părea un eveniment mai important decât Eurovizionul de azi. Aştepam zilele de duminică, atuncicând priveam seriale străine şi eram fericit că înţelegeam totul.
    NIG – Dar cultura rusă?
    CM – Cultura şi literatura rusă au impact pe tot mapamondul.Compozitorii și scriitorii clasici, marile lor opere, aparțin lumii .
    Oricum era o parte de istorie a ţării mele şi a timpului în care eu traiam. Am avut șansa să cunosc și altă cultură, altă tradiție, să pot vorbi mai multe limbi. Am primit studii foarte bune şi o experienţă concertistică bogată, luând în considerare teritoriul . Pentru mine muzica n-are naţie.
    NIG – Ai concertat în România în timpuri comuniste. Ce îţi mai aminteşti?
    CM – În primul turneu în România, în perioada aceea, toţi membrii formaţiei au trecut un instructaj care a durat o lună: ce trebuie să vorbim, să nu intrăm în contact cu lumea şi multe altele… Prima impresie când am trecut Prutul a fost bucuria și senzaţia că am mai fost aici; grănicerii vorbeau o limbă cu un accent frumos, erau foarte amabili, drumurile, şi atunci, erau în stare mai bună ca la noi.Primul concert a fost la Iaşi, la Teatrul de Vară.Eram mai mulţi artişti – Ion şi Doina Teodorovici, Iurii Sadovnic cu formaţia Legenda, Anatol şi Silvia Chiriac cu formaţia din care făceam parte şi eu. Cap de afiş era marele Grigore Vieru. Sala arhiplină. Se întâmplau lucruri foarte frumoase şi sensibile. La un moment dat, mulţi din sală au aprins ziare. Ardeau ca niște făclii. O mare iubire,tristeţe, drama unui popor divizat de istorie. A fost un moment foarte dificil pentru securitate, agenţii care ne păzeau erau derutaţi şi speriaţi, am văzut că au venit întăriri de la poliţie şi militari, au înconjurat teatrul.Lumea cânta împreună cu noi, piesa „Eminescu” era ca un imn. După spectacol am fost înconjuraţi de miliție, și, prin coridoare, am trecut în autobuz . Au fost sentimente neobişnuite, nu înțelegeam de ce nu putem vorbi cu lumea, de ce nu puteam să ne cuprindem să plângem împreună…

    NIG –Muzica și Poezia, dacă nu slăveau și proslăveau, Constantin, erau arme împotriva unui sistem înghețat. Lumea își trăia așa cum știa, și așa cum îi era permis, viața de zi cu zi; din când în când mai apărea ceva care ațâța focul mocnit.
    Ai concertat şi în Coreea de Nord şi asta mi s-a părut o experienţă interesantă şi cel puţin ciudată.
    CM – Este vorba despre Festivalul Soarelui(Soarele este „tatăl” nord-coreenilor, Kim Ir Sen). Ai ciudata senzaţie că te întorci în veacul trecut al comunismului, în vremea când un lider era Totul pentru toţi.Primul lucru care m-a surprins a fost că aeroportul funcţiona numai o dată la doi ani şi asta numai în timpul Festivalului.Turiştii străini aveau voie numai în timpul acesta să viziteze această ţară.Telefoanele mobile, aparatele video şi de fotografiat erau confiscate încă din aeroport(asta era regula, mai ales ca nu exista nicio legătură mobilă pe tot teritoriul). Ne-au dus pe o insulă într-un hotel mare, am fost cazaţi în condiţii bune.
    La grupul nostru de douăsprezece persoane am avut zece ,,Colaboratori din Ministerul culturii din Coreea” care vorbeau foarte bine rusa şi erau îmbrăcaţi în costume negre, probabil bine păstrate încă din 1940. O ţară foarte frumoasă dar cu lume nevoiaşă. Am vrut să ne plimbăm dar când am ieşit din hotel am fost opriţi de pază cu explicaţia că nu avem voie să ne plimbăm singuri. Numai în grup. Grup format de 300 persoane , adică toată lumea invitată la festival. Sala de concert era arhiplină, lumea părea imbracată de la același magazin, bărbaţii în costum sobru şi femeile în rochii tradiţionale. Când terminam piesa, un om din sală, unul care stătea în primul rând,făcea un semn şi numai atunci sala aplauda. Fără emoţii şi strigăte de Bravo şi numai când domnul făcea semn, aplauzele încetau. A fost ciudat, am încercat să discutăm cu lucrătorii din Ministerul Culturii dar tot ce auzeam era că e bine să trăieşti în ţară şi că ei au de toate datorită partidului şi a liderului lor.
    Atunci am înţeles că am venit aici pentru prima şi ultima dată.
    NIG – Vorbeşte-mi puţin şi despre acel turneu organizat sub patronajul Papei Benedict al XVI- lea.
    CM – Sunt un mare norocos că am avut ocazia să fiu invitat să particip la un proiect nobil. După o discuţie la o cină cu Preasfinţitul, acesta m-a întrebat dacă sunt gata să particip la nişte concerte de bineface pentru construcţia unui centru de reabilitare pentru copiii orfani din Moldova. Pentru mine a fost o onoare şi cu plăcere am participat şi am dat 68 de concerte în toată Italia.
    Hai să-ți spun ceva drăguț. După nouă luni de turneu am primit o scrisoare de mulţumire de la o familie care de mulţi ani nu reușea să aibă copii. Mi-au scris că după spectacolul dintr-o biserică, s-au întors acasă şi după ceva timp au aflat că vor avea un copil şi Slavă Domnului, ei sunt siguri că acel concert a însemnat ceva.
    ,,Zamfir avea un concert la o catedrală şi invitaţia la concertul meu i-a fost făcută de ambasadorul Român. Nu ştiam că este în sală, şi la un moment când povesteam cum am ajuns să cânt la nai am spus că în 1976 am auzit Păstorul şi de fapt piesa mi-a ales destinul și Naiul. Şi ziceam că aduc mulţumiri Maestrului Zamfir pentru măiestria lui şi promovarea naiului în lume.După spectacol toţi ambasadorii şi invitaţii s-au așezat în rând pentru autografe şi poze. L-am zărit pe Maestru şi nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie.S-a apropiat, mi-a întins mâna şi a zis că a auzit de mine şi că nu-i place să facă complimente, dar ce ce a auzit aici, la acest concert, l-a impresionat mult. Mi-a dorit succes şi a vrut să facem o poză.
    A fost un moment culminant în viaţa mea”


    NIG – Constantin Moscovici, cum îţi place South Florida? Ce faci aici?
    CM – Probabil este deja a doua patrie datorită feciorul meu mai mic, Cristofer. El s-a născut aici şi noi încercăm să facem parte din marea familie Americană. Am contract de lucru şi încerc să îmi fac un nume pe partea aceasta a lumii. Lucrez cu un producător care este deţinătorul unui Grammy – Marlou Rosado, la un album în stil Latino, deja am avut nişte spectacole cu orchestra POP Sugar, orchestră condusă de faimosul Peter Fuchs(30 de ani a fost dirijor principal pe Broadway). Am concertat în faimoasa sala Carnegie Hall. Și în Milenium. Am concertat și în California şi am avut întâlniri cu diaspora Românească şi Moldovenească.Sunt optimist şi simt că am să am un viitor aici.
    Este țara tuturor posibilităților, nu-i așa?

    în Florida de Sud

     

     

    ***
    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)

     

     

     

     

    FLORI STĂNESCU:.  Dragă domnule Goma, patru picioare, bine, două picioare, rău… cocoaşa ţine de cald, verticalitatea te scurtează de cap… corect politic e sănătos, cool şi trendy… să spui ce gândeşti este amar, fără pâine şi ţară, limba de lemn mult e mieroasă, limba româna ce mai este? Sunteţi muştruluit (ca să folosesc un eufemism) că v-aţi atacat şi puţinii prieteni fideli. Dar cu Laszlo Alexandru şi cu Liviu Antonesei care – se zice – vă erau prieteni, ce-aţi avut? De ce nu se jenează  nimeni de tonul, stilul şi conţinutul atacurilor lui Laszlo Alexandru – deloc literare, ca să aibă vreun chichirez! –, în schimb toată lumea „bună” se simte obligată să spună: mai dă-l încolo şi pe Goma, prea înjură pe toată lumea! Nicolae Manolescu a fost sau nu antisemit, mai este? 

    PAUL GOMA: O ţin pe a mea, ştiind că dacă nu am fost confirmat pâna acum, peste un an, peste zece, se va spune: «Uite, domnule, şi în asta a avut dreptate afurisitul de Goma…» O ţin pe a mea, repetînd: niciodată nu am atacat primul, ci am replicat după unu-trei atacuri, după trei-cinci ofense. Surprinşi că nu îndur în continuare (ca ei, astfel reprezentîndu-şi rezistenţa…) fără a le da pe loc replica meritată, agresorii s-au mirat, s-au indignarisìt, s-au tânguit, s-au ridicat (în sfârşit!) şi au pârît: «M-a înjurat Goma!» Aşa, exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Ivasiuc, şi cu Breban, şi cu Liiceanu, şi cu Manolescu, şi cu Pleşu, cu Dinescu, cu Dimisianu,  cu Al. George, cu Al. Ştefănescu… Aparent, doar doi scriitori nu m-au atacat ei primii. Aparenta Blandiana – însă ea, după ce s-a văicărit, în vara anului 1989, prin Sami Damian şi prin Monica Lovinescu: «Sunt cu domiciliu’ obligatoriu, la Comana, am miliţian la poartă, nu pot ieşi din casă!…» (miliţianul denunţat cu nesfârşit curaj se afla de pază la vila lui Gogu Rădulescu, aflată în vecini, unde domicilobligatoriata era de-a-casei – asta am aflat-o în 1990 de la Gellu Naum), iar eu, în cele din urmă am consimţit să prezint la Pen Clubul francez dosarul ei de cooptare (dosar gol, neexistînd măcar un sfert de pagină de protest a persecutatei, fiindcă ‘Arpagicul’ doar în ochii unor minimalişti din Carpatia semnifica o “atitudine”- însă dacă insista Monica Lovinescu…). Şi iată, persecutata a pus condiţii: în comunicat să nu apară numele lui Goma – în acel moment, ca din întâmplare preşedinte al Pen Clubului francez, secţiunea Străini. Aparentul D. C. Mihăilescu: nici el nu m-a atacat primul, însă a comis o prostie-măgărie. Comentînd cartea lui M. Niţescu “Sub Zodia Proletcultismului”, a conchis: “pică prost [discutarea cărţii] chiar acum când se apropie alegerile, iar Opoziţia trebuie să câştige”*). Cum să treci peste o astfel de idioţenie-ticăloşenie? L-am încondeiat cu tot cu citatul din gândirea-i de plastilină autentică în “Jurnal de Noapte Lungă”. Acesta apărînd în februarie 1997, Monica Lovinescu transcriind pe hârtie sugestia telefonică a Adameşteanei şi Liiceanului: “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Sub pretextul că sare în apărarea Papesei, “înjurată în Jurnal”, viitorul “Manolescu Bis” (D.C.M) a publicat pe dată în revista ‘22′ o altă condamnare la moarte, acuzîndu-mă, nu doar de inexactităţi, de bârfe, dar şi de delaţiune! Ca să vezi cine pe cine acuza de delaţiune! Însă dacă tot de aceeaşi crimă fusesem învinovăţit şi de Geta Naidin-Dimisianu, informatoare încă din 1956 (!) şi de Bianca soţia lui Balotă (acel erou de puşcărie, creştin, devenit băiat-de-alergătură la scara Securităţii), de ce nu ar fi făcut-o şi D.C.M.? Lucrurile ar fi rămas aşa, ca toate în România: împotmolite! (Sorescu, de fiecare dată când Ierunca începea să-i reproşeze comportamentul laş, îngălat, îl ruga: «Las-o-ncurcată, dom’ Virgil» – şi dom’ Virgil o lăsa! – ca între olteni.) Dacă Dan Petrescu nu ar fi povestit, în scris, o discuţie cu bunul său prieten D.C.M.: el, Petrescu, i-a reproşat lui D.C.M. că scrisese o mulţime de neadevăruri despre mine – de ce?… La care D.C.M. a admis: mda, da, Goma are dreptate în 80% (nu 90%?) din ce afirmă, însă cum el (DCM-ul) lucrează la Humanitas pentru Liiceanu… – îl înţelege, nu?… Cum să nu-l înţeleagă? Unde mai pui că era şi proaspăt credincios – ortodox, fireşte, găsise credinţa după al doilea colţ, pe mâna dreaptă (fusese găzduit în locuinţa lui Ioan Alexandru, fost prieten al meu şi fost poet: Ion, devenit Ioan, ţârcovnic brâncovenizator al Ceauşescului). Voiam să-l pun aici şi pe Manolescu pe care l-am atacat pentru iresponsabilul interviu cu Iliescu, luat imediat după Mineriada Primă, publicat în ‘România literară’ din 6 iulie 1990 (cel cu “Om cu o mare”), dar mi-am adus aminte că, înainte, promiţîndu-mi oarecari “servicii”, a uitat să mi le facă – contrariul ar fi fost de mirare: să ia de la Nedelcovici un manuscris care trebuia dus urgent la Bucureşti; a făcut pierdute nişte fotografii cerute de editori – ceea ce m-a supărat – dar nu definitiv. Definitivul s-a produs după interviul luat lui Iliescu, după Marea Mineriadă, unde ditamai directorul de opinie (tot de Manolescu vorbesc) i s-a adresat criminalului – iar acum vorbesc de Iliescu: “Om, cu o mare” – şi ce dacă am mai spus-o? O s-o mai spun! Oricum, ostilităţile el le-a deschis, angajînd în noiembrie 1990 pentru prima oară în viaţa sa o “polemică” în legătură cu un text al meu despre “Braşov 1987”. În acesta înşira senin şi politicos, şi plicticos, şi profund iresponsabil, minciuni, idioţenii şi cugetări à la Gâgă (de pildă, pretindea că decembrie 1989 fusese urmarea firească a lui noiembrie 1987!, iar Găgăuţă Constantinescu, în pană de “idei” a repetat cretinitatea câţiva ani mai târziu la o cumetrie în America, după ce devenise preşedintele tuturor românilor (cu excepţia mea). La sfârşitul anului 1990, Manolescu a găzduit în ‘România literară’, ultimele două numere, pe 5 pagini: “Scrisoare către Paul Goma” în care supraşeful Securităţii Voican-Sturdza-Clytorix îşi prezenta – prin Manolescu! – “dosarul de securitate”! Nici mai mult, dar nici mai puţin. Fireşte, din acel moment nu am încetat de a-l critica (nu “înjura”). Despre Laszlo… L-am preţuit, el mi-a fost alături… Până când, obosit, dezamăgit de mine, nu a mai fost. Primele semne de incompatibilitate dintre noi s-au produs în legătură cu Eliade. Laszlo, cu citate din N. Manea, îl fasciza nemilos (pe Eliade), eu: ba… Următoarele au sărit de la Eliade drept în: “Să-i fie ruşine (lui Goma) că îl apără pe Antonescu”! De atunci galopeaza cot la cot (sic) cu gloabele bolşevico-sioniste: Shafir, Oişteanu, Ancel, Radu Ioanid, Volovici, A. Cornea, Voicu, Al Florian, B. Marian, Katz – Wiesel… Antonesei nu m-a agresat direct: a învăţat (de unde? de la cine? de la Cataramă?) că poţi face rău cuiva pe care până mai ieri declarai că îl respecţi, preţuieşti etc, refuzînd să publici dreptul său la răspuns în revista pe care o conduci: Timpul – replici la analfabetismele, calomniile, gravele acuzaţii, ca “antisemitismul”, proferate de ingineri ai drepturilor minoritarilor ca G. Andreescu, cel care critica de zor ‘Săptămâna roşie’, vorbind de două cărţi, când există un singur volum, ‘Basarabia şi evreii’ fiind… subtitlul. Cine contestă adevărul potrivit căruia Românul nu ştie ceea ce critică, nu citeşte textele aspru condamnate, nici măcar coperta cărţii nu a văzut-o în viaţa lui cea curată!?

    1. Manolescu… Individul cu acest nume nu este nici filosemit, nici antisemit. Franţuzeşte nu ştie să vorbească (s-a observat de curând când el, ambasador al UNESCO, a “conferenţiat” despre Brâncuşi, la Paris), dovedind că, român şi el, nu citeşte textele despre care scrie – altfel nu se explică de ce se trezise în urmă cu 4-5 ani comentîndu-l pe Garaudy! El convingeri nu are, face doar cultură: a bostanului furajer – ardelenii iştia, nu pot scăpa de… arpagi’cultura’ lansată de Blandiana, au doar interese de moment, ca orice legitimist transilvan, deci va face ce ‘se cere’ la un moment dat. Comiţînd un derapaj de lecţiune (considerat “antisemit” – în legătură cu Garaudy), a intrat în panică şi capul său de universitarist român, de dăscălitor al dăscălimii dăscăloşnice la români, nu a găsit alt mod de punere la punct a agresorului – sau de a-şi face penitenţa dacă se înşelase – decât denunţîndu-mă pe mine ca “antisemit”. Nu ar fi fost grav, doar Românii noştri condamnă fără să citească (şi laudă aşişderi), dacă la el ‘turnătoria’ la care s-a dedat – victima primă: Liviu Ioan Stoiciu – nu ar fi fost acontoul pentru postul de ambasador al UNESCO la Paris, plătit Comunităţilor evreieşti reprezentate de notoriul securist H. Zalis, americanilor, prin Taubman, precum şi Israelului prin pârâcioasa de serviciu, tovarăşa chimistă emerită Rodica Gordon. Mirare, durere: la şedinţa de antisemitizare a lui L.I.S. şi a mea nici un scriitor nu a ridicat două degete să propună judecarea “antisemitismului” pe textele incriminate, nu după “rezumatele abuzive” distribuite de acelaşi strateg al denunţului: Manolescu, recomandate a fi citite-recitate în şedinţă. Aşadar ‘prin tăcere, scriitorii români au consimţit, în totalitate, la mârşăvie’. Nici măcar Radu Feldman, cel care mai apoi a scris un articol lacrimogen despre cât a suferit Goma la viaţa lui, cea cam-oarecum-grea, nu a cârtit, măcar de formă…

    Da, Goma este zilnic ucis ritual – iar ne întoarcem la Mioriţa – fără a se observa vreun ce-profit la scriitorul român (de la origini până azi-mâine), dacă ziceam că Manolescu mai este ‘scriitor’. Scrie el mai bine după antisemitizarea lui L.I. Stoiciu şi a mea? Cât de mai-bine comite el cronicile sportive? A devenit mai frumos? – cât de mai-frumos? Mai la-pungă-gros? – da, asta da: i s-a îmborţoşat punga de treizecii arginţi ai trădării. Ce va fi povestit el în familie urmaşilor săi manoleşti după şedinţa aceea de nesfârşită ruşine? Dar fostul meu prieten Al. Cistelecan? Dar fosta mea prietenă Marta Petreu?, dar prietenul Horasangian? Ştiu cam-ce: cam-ceea-ce povestise – în familie – prin 1971, Baranga, după o şedinţă în care mă criticase cu vehemenţă, acuzîndu-mă, printre altele, de “trădare a poporului nostru român” (!), însă ajuns acasă recitase în hexametri cum fusese unicul care mă apărase ca un leu…

    –––––––––––––––

    *) “«Pică prost»-ul chiar acum când…” – este o constantă, un tic mental la românachii noştri lipsiţi de curajul propriilor opinii. Aceiaşi mai spun: “Nu-i momentul…” – explicaţie pe care am veştejit-o decenii la rând la îndrumători ca M. Gafiţa, S. Damian, Monica Lovinescu – aici la vânjosul ortodox, “viitorul Manolescu” (halal!) D.C. Mihăilescu. Iată că inoportunismul (sic), termen ad-hoc la români, mai neaoş ar fi: nu-i-momentalismul (tot la români), s-a arătat în splendoarea sa de balegă tricoloră la fostul meu prieten Dinu Zamfirescu – fost deţinut politic, fost refugiat politic în Franţa, care încă din 1988, dimpreună cu Berindei şi cu fata Doinei Cornea, a pus un umăr decisiv la dezactivarea Ligii pentru Drepturile Omului de la Paris (apoi, în 1990, în plină mineriadă, cu acordul Monicăi Lovinescu, au mutat-o la Bucureşti, la cheremul bătrânilor turnători Quintus, Cîmpeanu, Lăzărescu şi alţi “liberali”). Repatriatul Zamfiresc’ conduce de ani buni INMER-ul, organism dedicat “Memoriei Exilului Românesc”…: Culmea fiind că iniţiativa editării unei “Antologii a Ruşinii” – pornită de Virgil Ierunca, citată copios şi de mine – aparţine chiar lui Dinu Zamfirescu! Numai că, odată redactat de Dan Taloş şi Nicolae Merişanu, volumul “Antologia Ruşinii” – lovind şi el, ca şi mărturia mea ‘Culoarea curcubeului’, în “onoarea intelectualităţii noastre curate…”, drept care Liiceanu mi-o trimisese la topit – nu primeşte B.T.-ul Zamfirescului: “Încă mai aşteaptă. Nu este acum oportun de publicat”, comunică el de la o înălţime pe care nu o are. Individul nu se află la primul exerciţiu de cenzor: acelaşi eliminase din caietele INMER şi un articol numit „Sub zodia Ceauşeştilor”, redactat de Nicolae Merişanu. “Nu stilul articolului îl deranja, ci regăsirea unui nume (Şerban Cioculescu) dintre cele pe care le apără cu obstinaţie şi pe care le enumerăm: Janos Szasz, Domokos Geza, Valeriu Râpeanu, Dan Berindei, Constantin şi Dinu Giurescu.” – scrie Adrian Majuru în ‘Adevărul’ din 26 februarie 2008. Ce nevoie vor fi avînd comuniştii, beliştii, afaceriştii din serviciile – verificate ale cadrelor MAI, când există atâţia bravi români, cu aureolă de martiri ai închisorilor care, pentru un calup de turtoi cedează – ‘cedarea’ fiind o tradiţie a liberalilor (ca Puţă Căcărescu) – noilor guvernanţi, nu doar pe colegii de celulă, de lanţ, dar şi ceea ce se cheamă: principii? Fiindcă ce este el, principiul? Un ceva care te ţine legat de pământ ca o ghiulea de ocnaş. Or “liberalii” noştri cei respectaţi – îi mai numesc o dată: Quintus (de ce s-a uitat că martirul de puşcărie fusese, ani lungi, proprietate a binenumitului securist Cataramă?), Cîmpeanu, Lăzărescu, D. Zamfirescu…, ca şi puii crescuţi în găinărìa lor: Ungureanu, Cioroianu, M. Oprea – nu acceptă să fie… neliberi. Dacă sunt liberali…

    P.S. Nu doar cei marcaţi mai sus au fost arătaţi cu degetul ca lingăi, lăudători, lingători de cururi (“cu funcţii de răspundere”), ci şi: “Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Mihai Beniuc, Corneliu Vadim Tudor, Valeriu Ripeanu (fost cenzor) sau Dumitru Popescu”, scrie Mirela Corlăţan, care continuă: “De asemenea, nu este surprinzătoare nici apariţia în această selecţie a unor mari artişti care nu s-au ferit să-şi asume compromisurile pe care le-au făcut cu regimul, precum actorii Radu Beligan şi Mircea Albulescu, sau pictorul Dan Hatmanu. Printre cele mai surprinzătoare texte se număra cel al lui Nichita Stănescu, în care sint preamărite „tezele din Iulie“ [‘surprinzătoare’ pentru cercetătorii care au început a afla câte ceva doar după ce le-a dat Brucan voie la cercetat – n.m., P.G.], şi cele ale savanţilor Henri Coandă şi George Emil Palade, ultimul fiind singurul român laureat al Premiului Nobel, care era stabilit de mult în Statele Unite…

     

    FLORI STĂNESCU: Vreau, totuşi, să spun că nu v-am trimis o listă de întrebări, la care Dvs. răspundeţi şi gata. Nu, întrebările îmi vin pe măsură ce răspundeţi. Nici aşa nu e bine, nu vreau să-l iau la întrebări pe Paul Goma, dar nu sunt eu vinovată că trăieşte, încă, departe de ţară şi că nu-mi permit să iau avionul spre Paris. Unii dintre noi ştim ce înseamnă Mişcarea Goma (pentru drepturile omului), câţiva încearcă să demonstreze că altele ar fi  treburile relevante, iar majoritatea este nepăsătoare. Ce-ar fi însemnat să vă fi întors în România după un an de respirat liber prin Europa? Ar fi fost posibil (dinspre Paul Goma, dar şi dinspre Ceauşescu&Securitate)? De ce n-aţi venit să „rezistăm” împreună pe baricadele culturii şi să ne simţim solidari cu felia de salam cu soia?

    PAUL GOMA : Cei care ştiu ce e cu Mişcarea pentru Drepturile Omului s-o lămurească celor care nu ştiu. Eventual şi mie. Cobreslaşii (scriitorii, dè!) au explicat: „O chestie cu paşapoarte”. Alţii, nescriitori, dar intelectuali-foc, fiind şi dânşii ingineri, chiar dacă nu de-suflete: „Un megafon prin care Goma îşi face reclamă”. Iar securiştii-securişti, ciobani, deveniţi, prin decret sovietic: ‘cadre apărătoare a orânduirii comuniste’: „Propagandă ungurească, rusească, ovreiască, chinezească… Goma urmăreşte desmembrarea Patriei noastre dragi!” Chiar de aş fi vrut să mă întorc „după un an”, nu ar fi fost posibil: dacă Ceauşescu nu mă lăsa să respir în Franţa, trimiţîndu-mi emisari şi emisărese ale morţii, ce mi-ar fi făcut El Însuşi dacă m-aş fi dat Lui cu mâinile legate! Cât despre „rezistatul împreună”…

    Indignat că luasem peste picior Actul de Rezistenţă Românească prin Cultură “Arpagicul tricolor”, astfel maculînd icoana Sfintei Blandiana – „cine dă în Blandiana dă în democraţie” – Ion Simuţ (geamănul orădean al sibieleanului Manolescu), mă îndemna, înţeleptos : «Veniţi cu noi, lucraţi cu noi, greşiţi cu noi…».

    La care îi răspunsesem: «Să lucrez… eu cu voi? Dar voi unde eraţi când Securitatea mă „lucra”, de-mi ieşeau ochii din cap? Sub ţol sau, mai în siguranţă rezistent-culturală, sub pat? Să greşesc eu cu voi (Buzura, Blandiana, Manolescu, Doinaş, E. Simion, Sorescu, Pleşu, Liiceanu, Dinescu, Ulici)? Dar voi aţi dovedit cu vârf şi îndesat că vă pricepeţi de minune să greşiţi singuri, de mai mare dragul.»

    Cât despre salam… se lăudau cu mâncatul salamului de soia cei care nu-i cunoşteau gustul, fiindcă ei căcat mâncaseră totdeauna – de asta.

    FLORI STĂNESCU: Vi s-au agăţat numeroase table de grumaz, nu mai cunosc pe nimeni altcineva printre români care să reuşească să-şi ţină coloana şi grumazul drepte o viaţă întreagă, cu atâta încăpăţânare… încât mă întreb ce este în neregulă cu Dvs., pentru că „normal” pe la noi – şi nu doar în vremurile noastre – înseamnă cu totul altceva decât Paul Goma. După ce aţi fost zeci de ani numit omul Securităţii, kaghebist, diversionist, lipsit de talent şi tot ce aţi spus mai sus (şi multe pe care încă nu le-am numit), de doi ani sunteţi şi „antisemit”. Şi parcă nimic nu mai contează… Cunosc destui oameni în lumea literelor româneşti, mulţi dintre ei sunt gomişti – mai mult sau mai puţin expliciţi –, alţii ştiu doar că Goma înjură pe toată lumea şi că nici nu este cine ştie ce talent de capul său… Cei din urmă au auzit de Culoarea curcubeului şi, eventual, de Patimile după Piteşti, căreia îi spun, cel mai adesea, “Fenomenul Piteşti”… dovadă că nu au citit nici Paul Goma, nici Virgil Ierunca. V-aş întreba: Ce este în neregulă, în mod profund, cu noi, românii? De ce credeţi că nu-l putem asuma noi pe Paul Goma, dincolo de idiosincraziile provocate de sinceritatea Dvs. inconfundabilă? 

    PAUL GOMA: Mi-aş răspunde: Nu ştiu ce este în neregulă cu noi, Românii; nu cred că este corect să se spună: “nu-l putem asuma pe Paul Goma”; îţi asumi o idee, un concept, un păcat, o vină (ziceam c-ai fi rus), or P.G. este un ins, acolo, şi încă unul în-afara-societăţii-noastre-socialiste-pe-drumul-securismului-biruitor, tot înainte, draj’ tovarăşi Ilieşti, Măgureni, Talpeşi, Caramani şi… Ungureni! De ce şi l-ar “asuma” bieţii-români-săracii pe un cvasi-necunoscut? Căci, stînd drept şi judecînd pe după piersic, după reţeta strămoşilor, părinţilor, bunicilor, chiar cumnatelor noastre: Ce bine ne-a făcut ăsta? Ne-a dat el ulei, pe timpul lui Nea Nicu? Ne-a veselit măcar trei minute, ca Amza Pellea, pe vremea Nea Nicăi a lu’ Zăpăcitu? Ne-a patriotizat el cu “Ceauşescu, Partidul, România” de să ni se umfle nădragii pe la dindărăpt, de mândrie ‘trioticească? Atunci? Nu ne-a dat nimic, în schimb ne critică: că de ce ne-am supus ca nişte vite duse la tăiere? Că de ce nu ne-am revoltat…? El vorbea de-acolo, de la adăpost, de pe Marile Bulevarde, dar ia să fi fost aici, pe teren, cu noi, sub cizma ăstora de la… Poliţia noastră ‘pulară… Că de ce mai tragem câte o limbă mai-marilor? Făcèm şi noi ca toată lumea, căci ce nu face omul pentru o buca’ dă pâne? Că de ce dăm câte o micuţă notiţă informativ(uţă) la Securituţă…? Dar măcar o facem corect gramatical, nu punem virgulă între subiect şi predicat, ca turnătorii ordinari şi analfabeţi. Căci noi am rezistat prin cultură, nene, nu prin scandaluri pe Malu’ Seni’! Căci! 

    FLORI STĂNESCU: În continuarea întrebărilor anterioare: De ce nu ne pasă de “dizidentul” nostru emblematic (ghilimelele sunt pentru a evita reacţia Dvs.!) nici dupa 30 de ani de refugiu politic? Pe cine incomodaţi, încă, atât de mult?

    PAUL GOMA: Ghilimelele nu au cum evita replica mea – Românii nu ştiu ce este disident, disidenţă, dar “tratează”, vorba Brucanului, problema cu seninătatea analfabetului, iar “opozanţii” la closet şi în bucătărie, cu aparatul de radio pus tare, pe Bucureşti-Sârba-Naţională-în-Căruţă, cei care au aşteptat, dârji, “ceasul şi ora”, vorba lor, ca să treacă de urgenţă la salvarea ţării, prin ieşirea în stradă, strigînd: «Jos!» – ce-o fi! Eh, nene Iancule, nene Iancule, cum devii din ce în ce mai actual…! Umiliţi de propria laşitate, de inacţiune, de amânare, «Că nu dau Tătarii!», cum îşi explicau ei tactica vitejească de a-i aştepta pe americani să ne scoată de chică din umblătoare, i-au zugrăvit pe disidenţi ca pe nişte murdari oportunişti, dacă nu de-a dreptul agenţi KGB, Mossad, Securitate… bibliografia lărgită este de găsit la Alexandru George, Ion Varlam, Ioan Alexandru, Radu Câmpeanu, I. Raţiu, Gh. Calciu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, M. Martin, Angela Marinescu – şi alţi patrioţi. Cum românul este structural inapt de a percepe cronologia – deci, istoria, deci, memoria, vegetînd el de zor într-un perpetuu prezent, destui dintre ei au încercat să mă atace, difuzînd “informaţiile” Securităţii eterne, înflorindu-le, umflîndu-le. Una dintre ultimele – demarată, cu totul întâmplător (sic) imediat după lansarea Apelului prietenilor pentru restituirea cetăţeniei membrilor familiei mele – a fost, este… şi nu doar prin evreii basarabeni : Goma nu se află în exil politic, în Franţa, de aproape 30 ani, cum tot-mereu-într-una pretinde, a fost “în vizită” în România şi nu o singură dată, toată lumea l-a văzut la televizor “cum scuipa, în direct, intelectualitatea noastră de frunte, făcînd-o «elita drojdiei»” – variantă lansată de jurnaleaţa Simon şi nu mai ştiu cum, probabil Gabriela – ca Adameşteanu; şi ca Liiceanu; şi ca Dimisianu; şi ca Andreescu – numele său l-am văzut recent în caseta redacţiei revistei ‘Contemporanul – Ideea Brebană’, o fi dus-o de mână şi recomandat[-o] – că-i justă’ntre… tovarăşii noştri Ianoşi.

    Pe cine incomodez – acum, dupa 30 ani de absenţă din ţară?, după 37 ani de absenţă din literatura română, ca urmare a excluderilor repetate la care m-au supus “colegii” – fie ei Fănuş Neagu, fie Mircea Martin, fie Vasile Băran, fie Monica Lovinescu, fie Popescu-“Dumnezeu”, fie Liiceanu, fie Blandiana, fie Dinescu, fie Mihăieş, fie Adameşteana – ce să mai vorbim de şefu-clasi’: Manolescu? Întrebare naivă, dar-însă-totuşi justificată. Fiindcă eu văd România – ca şi literatura română – nu ca pe o sală de congrese cu locuri numerotate, ocupate prin invitaţii personalizate, ci ca pe nişte l o c u r i large (ca stadioanele, ca maidanele) în care ar încăpea, nu doar cei trei membri ai familiei mele, ci alte câteva bune milioane de inşi.

    Dovada: a încăput în  l o c u l  numit România în ultimul deceniu peste-milionul de evrei abia alaltăieri “fugiţi din iadul antisemit România”- iad pe care ei, veniţii pe tancuri sovietice în 1944 (mă obsedează argumentul-negaţie al prietenului I. Vianu) îl zidăriseră cu abnegaţie, fanatism, cu ardoarea răzbunării etnice, fiind gras răsplătiţi de ruşi pe spinarea noastră… acum, gata întorşi “la ţărişoară”, pe furiş, prin şanţuri, prin buruieni (ca să nu observe antisemiţii-istoric români re-ocupaţia – vedeţi? Nu am spus: re-invazia), gâfâind de alergătură şi de emoţie, şi de dor sfâşietor de reîntâlnirea cu “plaiurile meleagurilor natale” (citat fidel din limba lor, cică română). Ăstora, practicanţii alya-ei, în sens invers guvernanţii noştri cei dragi-şi-iubiţi, actuali continuatori în linie dreaptă ai guvernului trădătorului Groza, le-au acordat pe bază de listă cetăţenia română de care abia acum 10-20 ani se debaraseseră ca de-un cojoc păduchios, după care, de la Tel Aviv, de la New York, de la Paris (cu postul de pază vigilentă : Serge Moscovici) scuipaseră cu oroare şi cu nesfârşit dispreţ pe românismul românilor, acuzîndu-i de “antisemitism ceauşist” (dar, doamne, fereşte să le fi scăpat o silabă despre antiromânismul paukerist, chişinevskian, rollerist, răutuist, nicolskist, brucanist, tismănist, crohmălnicist, ninacassianist, cosaşist etc etc), organizaseră campanii internaţionale de eradicare a “fasciştilor” Eminescu, Iorga, Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Noica şi… Eugène Ionesco şi aşezarea în locul acestora – toţi (ca pe timpul “Putrefactului Arghezi” momia lui A. Toma, de către fiu-său) – a lui M. Sebastian, Manea, Codrescu, ce, strică? Să mai vorbim de nesfârşiţii-scriitori-israelieni-de-limbă-română? Cei care învăţaseră Tăcerea Înţeleaptă despre suferinţele românilor cât timp fuseseră cetăţeni ai antisemitei cu pricina, apoi, după “Alungarea” lor de către Ceauşescu în persoană, o perfectaseră în Israel în legătură cu suferinţele Palestinienilor – a auzit cineva un singur glas de scriitor evreu-de-limbă-română revoltat de nedreptăţile îndurate de concetăţenii lui? Da de unde! Au rămas ce-au fost: submediocri ingineri ai sufletelor moarte. Însă de mine şi de familia mea nici nu vor să ştie (acum vorbesc iar de actualele organe de stat şi de partid – aceleaşi ca înainte de 1989, atât că Securitatea şi-a luat şi ea pseudonim: ca victimele să nu ştie nici acum cine şi de ce îi ciomăgeşte). Pe cine ameninţ, pe cine dislocuiesc, pe cine alung din literatura română, propunîndu-mi dinapoiul meu personal şi propriu, vorba lui Dinescu, pe un scaun numerotat şi care nu-mi aparţine? Pe însuşi Dinescu? N-ar fi prima oară când mi-o face Golanul Slobozean, fiul spir(i)tual al Fănuşului şi elev al lui Gogu-Buldogogu (Rădulescu) – ei, da, “disidentul” pentru care în 1989 insistasem să fie cooptat întru protecţie în Pen Clubul francez, el plătindu-mi-o româneşte: după rivuluţie – pe care el o instalase dimpreună cu secături enkavedisto-securiste ca Petre Roman, Măgureanu, Dan Iosif, Sergiu Nicolaescu, Voican-Lindyk… să nu fie uitată Cerasela, Ipăteasca revoluţiilor noastre – dar a refuzat să-mi trimită prin poştă o hârtie prin care să-mi fie anunţată reprimirea în Uniunea Scriitorilor (de unde, prin voia lui Doinaş, Manolescu, Bănulescu, Blandiana, Sorescu, Fănuş Neagu, în 13 aprilie 1977, fusesem exclus pe când eram arestat). Refuz întărit după ce i s-au impus sfetnici ca alde Pleşu, Voican, noul supraşef al Securităţii, “prietenii” mei Berindei, Liiceanu şi, cine-ar fi crezut: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca! Aceştia l-au consiliat pe noul preşedinte să-i coopteze pe uriaşii scriitori Mihai Botez şi pe Sorin Alexandrescu (altfel colaboraţionişti répérişti notorii), în nici un caz pe Goma – “devenit incontrolabil”, apud Monica Lovinescu… Dar, domnule, dacă România se teme de… invazia, urmată de colonizare – ale mele, dacă Uniunea Scriitorilor se teme de concurenţa mea neloialo-editorială, înseamnă că foarte rău şade şi ţara, şi scriitorimea tricolorească, cea prin cultură rezistentă, ea…

    Cunosc dorinţa fierbinte a “colegilor”: să mor. Atunci, ca prin minune, România va deveni liberă, democrată şi la cur curată, pe văile-meleagurilor va curge laptele-şi-mierea, iar scriitorul la român, descătuşat, ar scrie – în sfârşit! – operele-i nemuritoare, cele pe care încă nu avusese oportunitatea, mă rog frumos, de a le aşterne pe hârtie, pe vremuri vina purtînd-o blestematul de Goma cu provocările sale, de astă dată păcatul ne-scrierii pus pe seama crampei virtuosului, taman la mâna dreaptă, cea folosită din fragedă adolescenţă pentru masturbaţiunea culturalnică, altfel rezistentă – în schimb: de toate zilele.

         În luna august 2013, domnul Marin Diaconu, cercetător în ale filosofiei, mi-a pus în brațe vreo 12 cărți scrise de Noica și mi-a spus: „Citește, Genoveva! Îl vei iubi pe Noica, tot așa cum îl iubești pe Cioran, și, în septembrie, vei fi invitată la Simpozionul de la Câmpulung-Muscel – unde a avut domiciliul forțat marele filosof”. Eu, actriță, la Simpozionul Noica!?  „De ce nu? Citește, și apoi scrie… ce te-a fermecat la acest gânditor… Cum ai făcut cândva cu Cioran.” Așa a pornit aventura mea cu Noica.

         Cu câțiva ani în urmă, îi vizitasem locuința de la Păltiniș. M-a frapat, țin minte, simplitatea acelei mici încăperi. N-am uitat nici azi ochelarii care erau lăsați pe masă, ca o mărturie a clipelor trăite de el acolo. Apoi, într-un apus de soare, lângă o biserică mică, mică, rătăcită în pădure, am aprins o lumânare lângă o cruce pe care scria: Constantin Noica.

         În luna august am început să citesc cărțile lui, una după alta, zi și noapte, și, ca-ntr-un vârtej, m-am lăsat purtată pe aripa unei aventuri spirituale care mă fermeca. Apoi, am așternut pe hârtie ce-am păstrat în mintea și în inima mea, făcând, bineînțeles, o selecție subiectivă și incompletă în comparație cu opera atât de vastă a filosofului. Noica declară într-una dintre cărți că l-a citit 18 ani pe Kant și că, de atunci, s-a simțit confiscat pe viață de gândurile lui. Faptul acesta i-a dat o timpurie falsă maturitate. Iar seducția muzicii avea s-o resimtă încă din tinerețe, până la sfârșitul vieții – ca un nemăsurat exercițiu al tainelor adânci ale sufletului omenesc.

    Din POEZIE a reținut puritatea cuvântului, simțind că un cuvânt poate fi mângâiat ca și o ființă vie! A venerat matematicile… A fost chiar fascinat de ele… Îi plăceau învinșii și sprijinea o acțiune tocmai când totul era compromis. Autorul mărturisește că a benchetuit și jubilat cu Goethe și că a dezbătut cu Schiller toate problemele culturii, că a fraternizat cu Faust și mai ales cu Mefisto. Noica scria:

    „Totul e trecător în viață. Dar important e cum îți treci viața. Cu o împlinire sau fără? Prin ce numeri tu timpul? Prin zile? Prin nopți? Prin ore? Prin așteptări sau prin lucrările tale.

    Nu exiști dacă nu îți supraviețuiești sădind un pom sau lăsând un gând pe lumea asta. Totul e să intri în rezonanță cu o idee sau poate chiar cu un astru. Cel ce înțelege asta are aripi!!!

    În viață nu există potecă, ci doar cel ce o face.

    Nu uita, tot ce dorește inima se cumpără cu prețul sufletului și cel prea aproape de tine îți ține doar umbră.

    Oamenii te iartă chiar dacă faci o crimă, dar nu te iartă dacă ești fericit.

    Cred că mi-am găsit o încadrare în lume: să fiu incomod.”

         Unii fac elogiul prieteniei, alții cred că învață mai mult de la dușmani… Poate de aceea în Biblie se spune să-ți iubești dușmanul. Poate chiar Dumnezeu a avut nevoie de răutatea celor de pe pământ, ca să fie veșnic treaz, în cer. Oamenii cei mai periculoși nu sunt cei care-ți cer ceva, ci cei care-ți dau ceva – dar te obligă să ții minte și să le fii îndatorat toată viața. Toate civilizațiile mor! Chiar și Zeii. Nietzsche a spus că și Dumnezeu a murit. Despre toți se spune, așadar, că s-au stins.

         „Numai despre drac n-a îndrăznit nimeni să spună că a pierit”, scria plin de umor Noica.

         Goethe spunea despre drac că, deși e netrebnic, e chiar necesar pe lumea asta. Căci fără îndrăcire omul n-ar fi făcut nici matematici, nici artă, nici știință, nici filosofie. În orice rol pe care-l joci pe scenă, în arenă sau la tribună, dacă nu ai pe dracul în tine, nu e nimic de capul tău. Dracul stă ascuns peste tot – e mereu la răscruci de drumuri. Uneori se preface înfrânt sau chiar mort, dar deodată se întoarce în inima lucrurilor, când nici nu te aștepți. Bărbatul atribuie însă toate răutățile femeii. Ea, femeia, e mereu de vină pentru că încă din Rai a ascultat de Șarpe. Dacă nu apleca urechea la vrăjile dracului, și azi era cu Adam în Paradis. Femeia a fost un subiect interesant și a jucat mereu un rol important în istorie – pentru că femeia poartă în ea un întreg univers plin de mistere, dar și o mie de draci.

         Fiecare ne trăim viața cum putem, după împrejurări… după ursită… Și abia la urmă, când nu mai putem schimba nimic, abia atunci pricepem că totul a avut un rost, un tâlc și că durerile prin care trecem nu ne slăbesc, ci, din contră, sunt creatoare și ne întăresc.

         Cel ce înțelege asta are aripi – filosofa Noica.

    *

         Ați văzut undeva la munte un arbore mare căzând? Trosnește din toate încheieturile și face pădurea să vuiască de prăbușirea sa.

         Dezastrul! Ce spectacol măreț pentru om! În schimb, creșterea unei flori mici e atât de delicată încât n-o observă aproape nimeni. Suntem uluiți doar de catastrofe – și ne e atât de greu să surprindem creșterea aproape imperceptibilă a unui fir de iarbă. Dacă m-ar întreba cineva – gândește Noica – de ce dau atâta însemnătate unor cuvinte românești, aș răspunde:

              „Pentru că acestea sunt partea noastră de cer”.

         Un cuvânt e un arbore care a prins rădăcini în huma țării și s-a hrănit cu ploile și razele soarelui. Cuvântul Dor îl obseda pe filozof. Dorul are o aură în jurul lui. El reprezintă o neliniște împletită cu o plăcere ciudată și cu depărtările pline de visuri. Azi, lumea noastră e una a plecărilor. Călătorul parcă nu mai are picioare, ci roți și aripi de metal care îl poartă pretutindeni în necunoscut. Doar Dorul reduce depărtările… și te face să înduri insuportabilul așteptării. Dorul poate pune în mișcare lumea după un principiu adânc, numai al Lui… niciodată pe deplin dezvăluit. Dorul e mister… e iubire… e magie… și nu se stinge niciodată… niciodată… niciodată…

    *

         Cam asta am învățat din cărțile lui Noica… Lecturile pe care le voi face în viitor vor dezvălui și alte taine și învățăminte. Vreau să mulțumesc domnului Ioan Crăciun, care m-a luat într-o zi de mână ca să-mi arate locuința în care a trăit Noica în perioada domiciliului forțat la Câmpulung. M-a întâmpinat un pridvor unde atârnau struguri care se coceau, iar când am intrat în cameră m-a frapat un șifonier cu o oglindă imensă. Când mi-am văzut chipul, am tresărit, gândindu-mă de câte ori și l-a văzut și Noica în aceeași oglindă, ca niște fotografii care au dispărut pe aripa timpului. M-am plimbat apoi prin grădina cu meri, gândind că pe acolo a pășit și Noica privind cerul sau ascultând ploaia… sau poate gândind sau chiar scriind unele din paginile cărților despre care v-am vorbit azi dumneavoastră. Și pentru că acum pot spune că am două mari iubiri, DOI MARI GÂNDITORI, vreau să închei cu ce i-a spus Noica lui Cioran:  

         „Emil, unii zic despre tine că nu ești sincer, că minți atunci când scrii. Eu te rog, minte în continuare, pentru că te cred!”

     

    FLORI STĂNESCU: Dragă Domnule Goma, nu voi face abeceul gomismului & antigomismului, ar fi inutil şi nefiresc. Ne cunoaştem de ceva timp, ne recunoaştem, ne simpatizăm şi ne suportăm reciproc bunătăţile, repezelile şi neînţelegerile. Cum Dvs. nu mai acordaţi interviuri – iar internetic nici nu putem face unul! – vreau să avem o discuţie neconformistă. Am scris câte ceva despre ce înseamnă pentru mine Paul Goma şi despre ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi, românii. M-aţi avertizat: „întrebări scurte, dacă mă iubeşti!”. Cum, într-adevăr, vă iubesc, trebuie să vă şi tachinez un strop, nu pentru că aş vrea să fiu imparţială. Afirmarea ostentativă a imparţialităţii ascunde – cred eu –, de cele mai multe ori, lipsa de apetenţă pentru principii bine subliniate şi a unei cauze. Or, nu vreau să folosesc prea multe locuri comune în legătură cu halul în care bâjbâie naţiunea noastră în postcomunism… Dar cine trebuie să ştie a aflat că eu sunt gomistă. Mi s-a şi lipit eticheta. Anul acesta, mai exact pe 20 noiembrie, se împlinesc 30 de ani de când familia Goma trăieşte în azil politic. Prevăd reacţia Domniei Voastre. “Şi ce dacă?”, ar spune Paul Goma. Aşa că pun prima întrebare: Cum de au ajuns Paul, Ana-Maria şi Filip Goma refugiaţi politici în noiembrie 1977? Pentru bibliografie, îi trimit pe cititori la oricare dintre ediţiile “Culorii curcubeului”. Eu mă refer mai ales la înţelesul statutului de refugiat politic.

    PAUL GOMA: Încep prin a corija termenul “interviu”: eu nu “acord interviuri” (fiindcă ştiu cine sunt, de unde vin, îmi cunosc lungul nasului), ci angajez / accept dialoguri de pe poziţii de egalitate; apoi, termenul “postcomunism” este impropriu ; nu mai puţin fals, nici mai-înalt-intelectual decât “postmodernism” (postismul: marca românului inventator al aşteptorismului) – poate afirma cineva cu mâna pe inimă că, din 22 decembrie 1989 noi Românii am păşit în altă eră post-, deci ne-comunistă? Cu cine în frunte, vorba cântecului? Cu tovarăşul Ion Rânjitorescu, Criminalul care, după ce i-a asasinat pe Ceauşeşti în taină, a ucis şi speranţa în o meritată deschidere a ţării – de două ori, prima: prin “alegerea” din 20 mai 1990; a doua: prin efortul spectaculos al intelectualităţii române, cea anticomunistă din moşi-strămoşi, cu ţinere-de-minte egală cu a bolovanului, pe scurt: elita naţiei, chemînd patria la re-alegerea tovărăşiei-sale?: Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Blandiana, Doina Cornea, Adameşteanu, Manolescu, Şuşară, Mihăieş, Leonard Oprea… – toată drojdia cea vestită a Balcanului şi Carpatului, prin şantajul debil: «Decât o dictatură de dreapta (citeşte: decât C.V. Tudor), mai bine o democraţie suedeză (citeşte: re-votaţi-l pe Iliescu, să ne ţină el pe burtă, în noroi, într-o dictatură bolşevică!) – în loc să-i trimită pe amândoi, “unicele alternative”, în borţile de unde ieşiseră? Cu interludiul catastrofal Constantinescu, activeţul de partid, împins în faţă de nesfârşitul strateg Coposu, de ideoloaga Blandiana, de politroaca Zoe – cel secondat şi la toaletă de “domnul Măgureanu” (aşa i se adresa Liiceanu bestialistului sec’ în primele luni ale anului 1990). Apoi, cu tovarăşul nostru drag şi iubit şi foarte preferat Băsescu… După această nuîndestuldelungă introducere, trec la răspuns: După liberarea din labele Securităţii, la 6 mai 1977, deşi diminuat (nu prea-prea, în schimb foarte-foarte), nu mă gândeam la o plecare din ţară. Declinasem propunerile extrem de dezinteresate ale generalului Romeo Popescu-de-la-Paşapoarte, înainte de arestare; refuzasem în timpul anchetei sfaturile calde, prieteneşti ale altui sec: Pleşiţă, generalul – ai fi zis că securiştii aveau în majoritate zdrobitoare grad de general! De ce declinasem ofertele… generale? Fiindcă salutară ar fi fost plecarea din ţară nu a mea, ci a lor, comuniştii, activiştii, beliştii, securiştii (generali), ca să se primenească aerul Patriei otrăvit de băşinile bucale, yperitice, aduse pe tancurile sovietice de evreii noştri cei dragi – şi basarabeni ! (iată încă o trimitere la fostul meu prieten I. Vianu). Unde? Ce întrebare! La mama dracului, de unde veniseră: în Rusia la sateliţii ei, unde puiseră invadînd lumea cu bolşevismul criminal: la Pekin, la Tirana, la Phenian, la Havana…

    Am primit însă doi zdruncinători pumni în burtă ai hotărîrii de a nu pleca din ţara muuult mai a mea decât a lui Ceauşescu-şi-poporul:

    – Congresul scriitorilor din luna mai 1977 (Forumul celor care mă excluseseră din Uniune, cu nesfârşit curaj, taman la 13 aprilie 1977, când eram arestat), la propunerea lui Ceauşescu de a desfiinţa cenzura (sic), trecînd sarcina de pe umerii tovarăşilor cenzori de meserie-vocaţie (cei care trudeau şi asudau din greu câte 26 ore din 24 numai şi numai în interesul literaturii române) pe ai tovarăşilor scriitori lucrători pe tărâm editorial (e-he, Piteştiul, Piteştiul: căci nimeni nu-ţi scoate mai temeinic ochiul decât frate-tău; nimeni nu te cenzurează mai feroce decât “colegul de condei”)… Propunere acceptată cu ovaţii prelungite, în picioare, de către breasla purtătoare a conştiinţei scriitorului român – să fie re-privite imaginile incluse în filmul “STRICT SECRET” de Mariana Sipoş.                                                              Atunci m-am întrebat: «Aceştia ni-s scriitorii?»

    – Al doilea pumn mi-a fost administrat în plin obraz în prima săptămână din luna august, tot 1977. Aflasem (cum se află toate în România, dar şi cum ‘se tace’ în mod asurzitor) că în Valea Jiului izbucnise o grevă, că inginerii-sufletului ştiau, că discutau despre ea, dar continuau să bea, să râgâie, să se încaiere, să se înjure de mamă, să se râdă, să cadă sub mese, să se pişe pre ei, să se pupe, în pauze să discute d-ale lor, chestii de creaţie înaltă, ce credem noi, neinginerii. Atunci mi-a fulgurat o scenă: vine, ca să folosesc eufemismul, un-tovarăş-necunoscut-în-civil şi le cere scriitorilor să semneze un mic protest împotriva minerilor din Valea Jiului, cei care ne tulbură procesul de construire a socialismului, în vederea excluderii lor din Uniunea Minerilor (zic aşa). Iar colegii mei, cobreslaşii, scriitorii-la-români semnează cu amândouă mâinile şi condamnarea, şi excluderea, ar semna şi cu picioarele, doar ca să se vadă acolo-sus că ei dau-dovadă de disciplină de organizaţie, că ei nu se opun înţeleptei politici a partidului…

    Au urmat aproape două luni de derută, de frământare. Ana şi cu mine eram bolnavi de ruşine: “Unde ni sunt scriitorii să ia apărarea nescriitorilor?”, mai cu seamă ca aceia erau mineri, iar, de pildă, Marele Bogza devenise autor clasicizat şi prin “Mineri şi cărbuni în Valea Jiului”. Ce făcea el, Geologza? Dar Marele Marin Preda? Puii Moromeţilor ajunseseră şi la minele de cărbuni… Dar Ditamai Jebeleanu, acela carele “în neagra ilegalitate”, ca gazetar, îl apărase pe un oarecare ucenic, ajuns ditamai Conducător? De ce nu cârteau aceste “conştiinţe”? De ce nu cârâiau în front? De ce nu erau ceea ce ar fi trebuit să fie? A-ha: ce, erau proşti / proaste? Nu. Ei erau, nu ‘scriitori’, ci autori-de-cărţi-români / autoare-româncuţe. “Unde ni este Europa liberă, să ne informeze, ca până atunci, de ceea ce se petrecea înăuntrul României?”, fiindcă postul american tăcea, de răsuna văzduhul de… miraculoasa venire – după 30 ani de aşteptare înfrigurată – a Americanului, să ne scape de Rus.

    Atunci – în octombrie 1977 – am înţeles: rămăsesem singuri – fără colegi scriitori, fără sprijinul sonor al Europei libere. Eram deja izolaţi, după liberare, consemnaţi la mama dracului, tot în Drumul Taberei, dar la margine de tot, “la ovăz”, pe o stradă fără nume, într-un bloc fără număr, lipsiţi de telefon, supravegheaţi de aproape. Ce era de făcut?, vorba unui rus. Făcînd haz de necaz, aş fi putut zice: “Acum avem trei camere – a treia câştigată cu sudoarea frunţii mele, ‘jos, la Rahova’ – ce-ar fi să mă ocup de mine şi de familia mea, potrivit sfaturilor înţelepte, dezinteresate ale Organei de Stat şi de Partid? Chiar dacă nu public, scriu; ascund scrisul de seci; trimit în Occident – s-au adunat cinci titluri la Gallimard, trei editate, două în curs de traducere, într-un an mai trimit două… Da, perspectiva nu era de aruncat, mai ales după trecerea prin pe-trecerea cu pricina. Ia să se ocupe de drepturile omului şi alţii, că n-oi fi eu singurul apărător al lor dintre români! Să pun capăt stării de “basarabean de serviciu”, ăla care, fiindcă tot nu mai are nimic de pierdut se trezeşte în faţă, că are el ceva de spus – şi după ce spune (sau: după ce nu spune) o ia peste bot şi peste ţurloaie de la secii noştri patrioţi, apoi de la colegii nu mai puţin patrioţi, în plus: geniali: “Ce te bagi, dom’le, peste tot, în toate? Vrei să devii celebru? Să fii mereu primul? Na, poftim, fii tu primul – şi singurul…” Să-i las pe iubiţii mei cobreslaşi: Ţoiu, Titus Popovici, Dimisianu, Fănuş, Băieşu, Băran, Dan Zamfirescu, A. Dobrescu, Răcănel-Dragoş, Eugen Barbu cu întreaga unitate militară a ‘Săptămînii’: V.C. Tudor, Dinu C. Giurescu, Ciachir, Marian Popa – şi alte Ilene Lucaci – să fie şi ei / ele – corect: doar ei – “celebri”, să nu se mai plângă de uzurpare… Acestea le ziceam în gând, nu le sonorizam. Însă când uneori ieşeam la cumpărături ori la plimbare cu copilul şi întâlneam semnatari ai Apelului nostru – nu mulţi, vreo trei în total – iar aceştia se plângeau, nu de ceea ce înduraseră ei din partea securiştilor (şi a propriei familii – să te ferească Dumnezeu de familia-la-român, când începe ea să-ţi reproşeze că tu faci prostiile, dar cine trage ponoasele? Nu nevasta, copilul, fratele – mai ales cumnata?), ci de faptul că eu nu mai eram de găsit pentru a le transmite “afară” durerile, doleanţele, pentru a fi difuzate de Europa liberă. Bine, eu nu aveam de gând să mă retrag (în munţi, trăgînd rare focuri de armă…), dar ce făceam dacă… nu mă retrăgeam? Nimic.

    [Mi-au venit în minte două versuri din miile comise de realistsocialistul Cicerone Theodorescu; un prieten al casei venit în vizită o întreabă pe fetiţa poetului:  “Ce face tata, păpuşico?” La care păpuşica răspunde: “Nimica, ce să facă – scrie…”]

    Ia să mai fac-nimica şi eu, că n-o fi foc…                                                                                                                Securitatea tăiase toate canalele de comunicare cu Occidentul. Europa liberă dracu’ ştie ce altă treabă urgentă avea ea, numai să nu vorbească despre ‘eveniment’: Marea Grevă din Valea Jiului. După un scurt consiliu de familie am ales plecarea. Aflasem de invitaţiile PEN Clubului Francez care mă cooptase pe când eram arestat (şi pe care securitatea le reţinuse), aşa că… am cerut paşaport. Dar acum ‘ei’ erau cei care refuzau (întâi prin ne-primirea cerèrii, cum accentuau ei, accentuatorii seci…). Cum însă mai funcţiona o linie de urgenţă, PEN Clubul a aflat că lui Goma i-au fost reţinute invitaţiile, drept care Goma va declara greva foamei… Ca prin minune (!) invitaţiile au fost găsite (dar numai fotocopii ale lor), poarta Serviciului Paşapoartelor a devenit accesibilă chiar şi pentru noi, bandiţii fioroşi. Am depus actele pentru “o călătorie turistică de un an”.

    Obiectele (paşapoartele) le-am primit, spre indignarea mânioasă şi asimetrică a lui Pleşiţă, nu prin ei, securoşii (cei cu, drept fălci: buci roşii), ci… prin Ambasada Franţei. Francezii ne-au invitat “la vedere”, în sensul propriu: ţineau să se asigure că persoanele noastre sunt chiar ele, nu niscai “înlocuitori”. Pentru rest, fac trimitere la cărţile mele.

    Aşadar, în 20 noiembrie 1977 am plecat cu avionul de Paris. În întrevederile cu “oficialii” (evident, cu toţii securişti), la întrebarea: “Când vă  întoarceţi?” răspundeam, liniştit: “După ce cade comunismul în România”.

    Recunosc: nu am prevăzut “revoluţia de la 1989”.                                                                                                   Şi nici ne-căderea comunismului în ţara mea.       

    30 oct. 2007

    (va urma)

     

    de Grigore Culian

    Claudia Motea, actor, dramaturg, scenarist, producător, un om de teatru și film complet. In 1997 evoluai la Lincoln Center din New York in exceptionalul spectacol “Danaidele”, realizat de marele regizor Silviu Purcarete. Atunci te-ai hotarat sa ramai peste Ocean, in Canada. Ce te-a determinat sa iei acea decizie?

    Totul pentru mine a început de fapt în New York, iar acest oraș minunat a fost pentru mine love at first sight! Am intrat în fascinația lui de cum am pus piciorul în aeroportul John F. Kennedy. Aerul, oamenii, tumultul aeroportului rezonau cu mine într-un mod cu totul altfel. Apoi a urmat marea bucurie de a avea douăsprezece reprezentații la Lincoln Center Theater Festival cu mega-spectacolul Danaidele! Ce putea fi mai culminant, mai vibrant decât acest moment?! Ca proaspăt absolventă a Facultății de Teatru și Film  făceam parte din echipa unui spectacol de teatru fabulos, jucam pe aceiași scenă cu Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Mihai Dinvale, Coca Bloos, Mariana Buruiană sub bagheta regizorală a marelui Silviu Purcărete! Da, trăiam momente magice pe Broadway unde în fiecare seară aveam un public cu o mie de spectatori… Apoi, tot în acel moment scurt am cunoscut un tânăr american și s-a înfiripat o idilă între noi ca-n povești. Mai aveam puțin și credeam că pot trăi din plin a fairy tale cu un adevărat Prince Charming dacă problema vizei nu m-ar fi stresat atât de mult. A trebuit să aleg între a mă întoarce în România sau a merge în Canada.  Dacă mă întorceam în România stăteam doar puțin timp și urma să plec în Franța. Eram în turneu în New York când am primit acceptul să studiez la Sorbonne 4 în Franța, dar am decis să plec în Canada, în acea lume nouă ce se apropia cel mai mult de America, dându-mi un adevărat sentiment al libertății depline. În concluzie, am rămas pe continentul american pentru o viață mai bună, mai luminoasă în care orice om care emigrează crede și speră că o va trăi din plin.

    Cativa ani mai tarziu, ai revenit in Romania, unde, as spune, ai luat-o de la capat. Ce ai invatat din experienta canadiana? Care au fost momentele cele mai grele in anii petrecuti peste Ocean? Dar cele mai frumoase?

    Am locuit în Canada aproape zece ani, timp care a fost îndeajuns ca inima mea să învețe  și să vrea  să bată și în ritm canadian. Canada e țara-mamă adoptivă pentru mine care m-a ajutat să mă definesc ca artist și să-mi valorific principiile de viață, atât ca om dar și ca artist. Emigrarea , prin definiția ei este o renaștere. Dacă nu simți acest lucru, nu vei reuși să te adaptezi și să trăiești fericit într-o nouă lume, într-o societate care trebuie să te accepte , să te asimileze și pe tine, nepunându-ți emblema de intrus sau de n-ai ce căuta aici! Experiența mea canadiană , mai exact, m-a ajutat enorm să conștientizez condiția mea umană și să prețuiesc pe de-a-ntregul ce-mi oferă viața. Impedimentul major la mine a fost limba engleză. La început nu vorbeam engleza, deci sursele mele de comunicare erau super diminuate. După acea glorie frumoasă avută cu spectacolul Danaidele de pe Broadway, am devenit un om simplu, care deși părea luminos și încă zâmbea, nu se putea exprima, în primul rând. Apoi, a urmat lupta de a supraviețui, de a-mi face un drum, un loc pe care nu-l doream oricum și oriunde. De ce acest lucru?  Iubesc și respect oamenii, și tocmai de aceea am nevoie de un loc frumos unde pot exista și creea… și eu am nevoie multă de iubirea oamenilor. Cred că sunt într-un proces continuu de a dărui și primi pentru a funcționa la parametrii reali. Care au fost momentele cele  mai grele în anii petrecuți peste ocean? Da, au fost!…Îmi place însă să-mi amintesc numai despre momente frumoase. Aveam 27 de ani  și am emigrat singură. Am rămas în New York în fața hotelului Beacon pe Avenue 72 cu o valiză și făceam frenetic semn din mâini la colegii- actori din autocar care plecau spre aeroport. N-aveam decât douăzeci de dolari în buzunar. Peste o mie de dolari îi trimisesem acasă mamei care era foarte bolnavă. Voiam să fiu sigură, că orice s-ar întâmpla cu mine, mama va avea măcar acești bani să supraviețuiască pentru o perioadă. Periplul emigrării mele a fost ca vânzătoare în florării, chelnăriță în pizzării și restaurante, babysister, până când mi-am însușit limba, am început să scriu și să joc piese de teatru. În Canada, mai exact Londra Canadei, mi-am înființat o companie de teatru și paralel, urmând cursurile unui institut psihologic am devenit drama teacher. Am fost actriță și activam prin compania mea, iar concomitent predam drama în sistemul privat Montessori. Cel mai frumos moment al meu a fost când am simțit din plin recunoașterea și acceptarea mea ca artist în comunitatea canadiană. Premiile obținute în actorie, dramaturgie, nominalizarea la premiul de excelență în teatrul canadian justifică fără echivoc acest lucru.

    Cat de greu a fost sa te recuplezi la teatrul romanesc si cum ai folosit experienta canadiana pentru a reveni pe scenele din tara dupa mai multi ani de pauza?

     

    Dacă stau bine și mă gândesc, din zi în zi realizez și mai mult motivul întoarcerii mele în România… Pe lângă acel dor acerb de acasă, mi-am dorit mult să joc în limba română. Am plecat imediat după absolvirea facultății, doar după o scurtă ucenicie de trei luni la Teatrul Național din Craiova unde s-a pregătit premierea spectacolului Danaidele. Am jucat timp de zece ani numai în limba engleză…Da, îmi doream să mă exprim și românește. Era un strigăt lăuntric ce nu mă mai lăsa liberă. Experiența mea din Canada și din America, de altfel, pentru că eu am jucat și în Los Angeles, mă ajută să abordez altfel proiectele teatrale și cinematografice, îmi dau încredere de reușită și mă motivează la nivelul valorii înalte. Prefer să realizez producții independente și să urmez principiul colaborării. Sunt un spirit prea independent  ca să fiu angajata unui teatru și să ramân blocată în acel sistem. Romania Film, o instituție pe care eu o iubesc mult mi-a oferit posibilitatea să prezint unul din spectacolele mele de succes Iubește-mă… America! în cinematografele din București și din țară. Alte colaborări am avut cu Teatrul de Comedie, Nottara , Teatrul Evreiesc de Stat și alte  teatre importante din țară. Nici unde nu e ușor să te impui, dar acum, dacă am hotărât să râmăn în țară, sunt plină de optimismul unei frumoase reușite.

    Te-ai gandit vreodata sa renunti la teatru si sa-ti folosesti calitatile pentru a face altceva?

    NICIODATă!!! Am fost nevoită să decurg la alte variante pentru a putea supraviețui ca emigrant într-un mod decent, dar niciodată nu m-am dezis de arta mea. Tot ceea ce făceam, avea un scop precis, acela de a ajunge să joc și să mă exprim artistic.

    Care au fost oamenii care au avut un impact pozitiv asupra carierei tale?

    Sunt un om care m-am format singur…Da, singură am început să mă duc la teatru…m-am încăpățânat cu stoicism când ai mei mi-au interzis să dau la teatru…singură am decis să părăsesc orașul natal, mic de provincie  și să vin în București…Publicul, chiar de atunci când jucam ca actor amator sau ca absolventă de școală populară de artă m-a susținut…Sunt destui oameni care au venit la mine și m-au sfătuit să nu fac altceva decât teatru… Până acum oamenii cu cel mai pozitiv impact în cariera mea artistică într-o ordine cronologică sunt: Virgil Ogășanu, Ruxandra Sireteanu, Silviu Purcărete, Terry Todd, Geo Saizescu, Alecu Croitoru, Marius Iurașcu, Shari Hoffman, Dennis Dreith, Ioan Cărmăzan!

    Revenita in Romania, ai reusit sa te impui si sa joci sute de spectacole atat in tara cat si in strainatate, ai scris piese de teatru, scenarii si ai realizat emisiuni de televiziune. Care au fost momentele de varf dupa intoarcerea in tara?

    Am avut o perioadă de tranziție de aproape trei ani. Am călătorit mult în Europa și am avut câteva spectacole și în State. Nu pot spune că m-am impus în România, pentru că de când m-am întors am fost destul de nehotârâtă în privința repatrierii mele. știu că sufletul meu e descătușat acum, după această revenire acasă, dar nu cred că aș putea trăi doar în România. Am avut realizări frumoase și aici în ultima perioadă, dar pentru că am mereu posibilitatea de a pleca și juca și în afara țării, nu pot spune Nu proiectelor externe. Spectacolul-film Iubește-mă…America! scris în colaborare cu regizorul Alecu Croitoru, unul dintre pilonii de bază ai cinematografiei românești a avut menirea de a mă purta prin multe țări, bucurându-se totodată de mare succes românesc. Recent am terminat filmarea la scurt metrajul KANDY, al cărui scenariu e semnat de mine și de artista Mariana Pachis. În acest film cunoscutul cântăreț Adrian Enache își face debutul cinematografic, în rol principal masculin alături de personajul central feminin jucat de mine.  Da,  cred că va fi de bun augur pentru Adrian Enache această implicare în film pentru că este un artist și cu valențe mari actoricești. Revenirea mea acasă a avut mai mult menirea de a reîntâlni și  stabiliza relații pe viață cu niște oameni de aur. Mare prinos de recunoștință regizorului Maestru Alecu Croitoru! Întâlnirea din acest an cu regizorul Ioan Cărmăzan, cel care prezidează Uniunea Artiștilor și Realizatorilor de Film din România, instituție fondată de regretatul Sergiu Nicolaescu a avut un impact de substanță asupra mea. Prezența acestui regizor a stat la temelia întregului meu act artistic în acest an, Ioan Cărmăzan fiind și profesorul meu la masterat unde urmez cursurile de dramaturgie cinematografică. Am scris un scenariu de lungmetraj care va fi regizat de domnia sa. Sunt într-o ipostază de scenarist, actor-protagonist având șansa să lucrez cu o distribuție de aur, și semnez și ca producător de film. Cred că acest vis cinematografic reprezintă un punct-cheie al vocației mele artistice care este similar cu o escaladare pe Everest. Am atras deja mulți oameni de talent în acest proiect, incluzând și pe compozitorul american Dennis Dreith, președintele Federației Americane a Industriei Muzicii de Film, el urmând să scrie muzica filmului…Astea sunt momente de vârf pe plan artistic! Dar noi, suntem în primul rând oameni. Pentru mine, omul trebuie să fie într-o corespondență cu profesia lui. Poți fii super deștept, super talentat, super bogat, dacă n-ai calitate umană, nu contezi pentru mine nicicum. Adă-ți aminte, de prima noastră întâlnire telefonică, dragă Grig! Cât de frumos mi-ai vorbit și cât de nobil m-ai tratat! N-o să uit niciodată mâna întinsă de tine pentru a reobține viza de America. Era în 1999, eram în Toronto și-mi doream mult să vizitez din nou New Yorkul, lucru imposibil pentru mine pentru că încă nu primisem actele de Canada. știam de tine ca personalitate, dar atunci te-am descoperit ca Om.

    Care este programul zilnic al omului de teatru Claudia Motea?

    Nu am un program zilnic, o rutină bine stabilită. Mă pliez după nevoi…repetiții, întâlniri, interviuri, filmări, treburi personale de rezolvat. Uneori timpul parcă n-ar avea răbdare, alteori timpul pare generos…Am o păsărică mică, pe Ciripel, un papagal african pe care l-am primit ca dar la ultima filmare , el fiind și personaj simbol al filmului Kandy. Are permanent ușița deschisă la colivie… Sincer mă doare că am o pasăre în colivie, dar nici nu știu ce să fac , nu-l pot da altcuiva. Da! și în fiecare zi găsesc timp pe care să-l petrec  cu maestrul Alecu Croitoru. O zi fără a-l vedea e mult mai săracă sufletește și spiritual pentru mine. Am câteva plante pe care le îngrijesc, iar acum de sărbători , împreună cu Maestrul Croitoru am semănat grâu…Acum aștept să pun un îngeraș în vârful bradului.

     

    Ce iti place sa faci in afara de meseria pe care o iubesti atat de mult?

    Dincolo de citit, ascultat muzică, văzut filme, îmi place să gătesc, să mă plimb și ,nu în ultimul rând, să merg la shopping. În timpul liber fac gesturi caritabile, ajut vecinii, vizitez copii în centre de  plasamente. Oamenii sunt sursa mea sufletească de inspirație!

    Schimb subiectul si vreau sa vorbim putin despre spatiul cultural romanesc in general, deci nu numai despre teatru. Urmaresc emisiunile de televiziune din Romania si observ, cu tristete, ca micul ecran este invadat de subcultura: limbaj suburban agresiv, cuvinte inventate sau copiate din alte limbi, femei sumar imbracate, violenta fizica si verbala etc. Care crezi ca este cauza acestei explozii de nonvaloare si cum reusesti sa functionezi intr-un asemenea mediu ostil culturii?

     

    Nu am o armă anume să lupt împotriva acestor lucruri indezirabile…Tot ce pot face e să-mi duc crucea mea cu credință și pasiune, să resping non-valoarea din preajma mea și tot ce creez să fie doar în slujba culturii și artei noastre românești, și nu numai…

    Partea buna e ca oamenii vin la teatru si multe spectacole se joaca cu casa inchisa. Cum iti explici aceasta polarizare a actului de cultura, aceasta diferenta uriasa intre ce poti urmari “pe sticla” si ce se intampla pe scena unui teatru, chiar daca exista si emisiuni de televiziune de calitate?

     

    România e o țară care se bucură de un public iubitor de teatru. Chiar așa e, în București, sălile teatrelor sunt pline! Teatrul românesc încă deține un loc important în conștiința și în sufletul românului. De obicei, a merge la teatru este și un mod de socializare. Iubirea pentru arta dramatică de pe scenă pare a fi infinită, nemuritoare și este o moștenire de la o generație la alta. Dacă  acasă accepți emisiunile din programul tv, pentru a vedea o piesă de teatru ești liber arbitru, tu vei face alegerea și vei merge să vezi piesa respectivă. Una e să-l vezi pe Florin Piersic la televizor , și alta e, să-l vezi, în carne și oase pe scena unui teatru. În plus, se realizează acea conexiune actor-spectator într-un mod live ce nu are aceiași dimensiune pe sticlă.

    Pe 17 decembrie ai fost nominalizata la Gala Celebritatilor 2014, alaturi de mari personalitati romanesti precum presedintele ales, Klaus Iohannis, Simona Halep, Ruxandra Dragomir, Cezara Dafinescu, Maia Morgenstern, Jurgen Schunn, Florin Zamfirescu, Radu Beligan, Gheorghe Hagi, Andra si multi altii, unde ai primit un Premiu de Excelenta. Ce inseamna pentru tine aceasta recunoastere?

    Un pas înainte! Un imbold de a continua! Un strop de iubire ca răspuns la marea iubirea ce o am pentru oameni, viață, lucruri!

    …Onoarea de a fi alături de mari personalități românești, un cordial mulțumesc PR-ului meu de excepție, Clara Ilie. 

    Numarul de azi al ziarului “New York Magazin” a aparut in ultima zi a anului abia incheiat. Vrei sa le transmiti un mesaj romanilor de peste Ocean sau de aiurea?

    Dacă ar fi să țintesc cu inima un loc anume, aș ținti New Yorkul, precum Cupidon. și în acea săgeată aș înmuia toată iubirea și bunătatea ce există în ființa mea pentru ca toți oamenii să se iubească, să prospere și să devină și mai buni! Fie ca în Noul An să vi se realizeze visele dumneavoastră așa cum doriți! și când veți auzi despre un spectacol sau film cu/de Claudia Motea, să veniți cu drag și încredere, pentru că eu , ca Om și Artist trăiesc pentru voi!

    La mulți ani, dragi români! La mulți ani, New York Magazin!

    Ne gasiți și pe

    557FaniLike
    19FollowersFollow