• advisorsolution.com
  • 13871768_10209982508179835_1901448255_nMarea şmecherie cu votul diasporei, concepută la Cotroceni de fostul Băsescu Traian şi continuată de actualul Iohannis Klaus Werner, s-a dovedit a fi un fâs şi o manipulare ca la carte, după ce beneficiarii şi-au pus sacii în căruţă, sugerând apoi că “căpşunarii” (cacofonia e intenţionată!) i-au făcut preşedinţi, în 2009 şi 2014, pe ambii foşti candidaţi la fotoliul prezidenţial.

    Aşadar, Parlamentul a votat înscrierea în Registrul Electoral şi Votul prin Corespondenţă, misiunile diplomatice şi-au făcut treaba de a-i informa pe românii din străinătate care sunt regulile începând cu alegerile parlamentare din toamnă, s-au cheltuit o grămadă de bani, dar rezultatul e unul catastrofal. Numai 719 români înscrişi în Registrul Electoral şi 2.371 la Votul prin Corespondenţă (până săptămâna trecută), adică 0,00000000…nu se mai ştie cât la sută din cele circa 4-5 milioane de români care trăiesc sau muncesc prin alte ţări. Dar să vedem cum s-a ajuns la această situaţie hilară, generată de incompetenţa Serviciilor, conducătorilor şi parlamentarilor rupţi complet de realităţile diasporei/ exilului româneşti.
    1. La parlamentarele din 2008, candidaţilor independenţi, reprezentanţii legitimi ai comunităţilor româneşti din diaspora, care cunosc în amănunt problemele cu care se confruntă românii din străinătate, li s-a impus imposibilul, adică strângerea de semnături de susţinere (între 4.000 şi 12.000 în funcţie de mărimea colegiului). Nu de acelaşi tratament au avut parte reprezentanţii partidelor politice, care s-au trezit, practic, fără concurenţă, unii câştigând cele 4 posturi de deputaţi şi 2 de senatori cu puţin peste 1.000 de voturi sau, în unele cazuri, cu câteva sute! Nu mai vorbesc de faptul că sunt unele ţări (precum SUA) unde legea interzice grupărilor politice să desfăşoare activităţi fără înscrierea prealabilă la Departamentul de Stat. În consecinţă, românii din străinătate s-au trezit reprezentaţi în Parlamentul României de 6 activişti de partid, aleşi în condiţii discriminatorii şi cu încălcarea legii (în cazul SUA)! Rezultatul acestei făcături a fost pe… măsura măsurii şi marionetele partidelor, ajunse mincinos să reprezinte diaspora, au dormit liniştite în băncile Parlamentului, preţ de 4 ani, cu prelungire încă 4, în 2012, ridicând mâna în funcţie de ordinul primit de la şeful de grup parlamentar! Ceea ce se va întâmpla, probabil, şi la parlamentarele din această toamnă.
    2. La prezidenţialele din 2009, Guvernul Băsescu (Boc) a trecut comisiile secţiilor de votare din străinătate de la comunităţi (care funcţionaseră impecabil 19 ani!) la diplomaţi. Rezultatul a fost tot pe… măsura măsurii şi este bine cunoscut: jaful de la Ambasada României la Paris, patronat de Theodor Baconschi, Băsescu Traian s-a trezit “reales” preşedinte cu votul diasporei, după ce Mircea Geoană câştigase alegerile în România şi rostise celebra frază “Mihaela, dragostea mea”!
    3. Scenariul s-a repetat în 2014, când tot diplomaţii şefi de comisii au decis cine va fi noul preşedinte al României, dar strategia a fost puţin diferită: numărul membrilor din comisiile secţiilor de votare a fost redus de la 8 sau 10 la 2 sau 3, deci înregistrarea şi votul în sine au durat mai mult, s-au format cozi interminabile la uşile ambasadelor şi consulatelor, oamenii s-au revoltat şi Iohannis Werner Klaus a ieşit preşedinte.
    Da, votul diasporei a fost şi este o manipulare ca la carte, pusă la cale şi finalizată de către Servicii, în cârdăşie cu Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia. Deşi e prea târziu pentru a fi luat în seamă, îmi permit să ofer două soluţii, chiar dacă unii mă vor înjura fără să se semneze.
    1. Condiţii egale de concurs pentru candidaţii independenţi şi cei de la partidele politice în colegiile diasporei. Argument: actuala lege electorală este discriminatorie faţă de independenţii care vor să candideze în colegiile diasporei, în sensul că aceştia, deşi au legitimitate în comunităţile de români, sunt obligaţi să adune semnături de susţinere, în timp ce candidaţii partidelor sunt scutiţi de această corvoadă imposibil de finalizat în timp util. Deci, semnături de susţinere pentru toţi!
    2. Trecerea comisiilor secţiilor de votare de la diplomaţi înapoi la comunităţi. Argument: comisiile de votare formate din membrii comunităţilor de români au funcţionat fără probleme în perioada 1990-2009, au credibilitate şi nu se află sub presiunea impusă diplomaţilor de şefii lor de la Bucureşti.
    În rest, să auzim numai de bine!

    Marea şmecherie cu votul diasporei, concepută la Cotroceni de fostul Băsescu Traian şi continuată de actualul Iohannis Klaus Werner, s-a dovedit a fi un fâs şi o manipulare ca la carte, după ce beneficiarii şi-au pus sacii în căruţă, sugerând apoi că “căpşunarii” (cacofonia e intenţionată!) i-au făcut preşedinţi, în 2009 şi 2014, pe ambii foşti candidaţi la fotoliul prezidenţial.

    Aşadar, Parlamentul a votat înscrierea în Registrul Electoral şi Votul prin Corespondenţă, misiunile diplomatice şi-au făcut treaba de a-i informa pe românii din străinătate care sunt regulile începând cu alegerile parlamentare din toamnă, s-au cheltuit o grămadă de bani, dar rezultatul e unul catastrofal. Numai 719 români înscrişi în Registrul Electoral şi 2.371 la Votul prin Corespondenţă (până săptămâna trecută), adică 0,00000000…nu se mai ştie cât la sută din cele circa 4-5 milioane de români care trăiesc sau muncesc prin alte ţări. Dar să vedem cum s-a ajuns la această situaţie hilară, generată de incompetenţa Serviciilor, conducătorilor şi parlamentarilor rupţi complet de realităţile diasporei/ exilului româneşti.

    1. La parlamentarele din 2008, candidaţilor independenţi, reprezentanţii legitimi ai comunităţilor româneşti din diaspora, care cunosc în amănunt problemele cu care se confruntă românii din străinătate, li s-a impus imposibilul, adică strângerea de semnături de susţinere (între 4.000 şi 12.000 în funcţie de mărimea colegiului). Nu de acelaşi tratament au avut parte reprezentanţii partidelor politice, care s-au trezit, practic, fără concurenţă, unii câştigând cele 4 posturi de deputaţi şi 2 de senatori cu puţin peste 1.000 de voturi sau, în unele cazuri, cu câteva sute! Nu mai vorbesc de faptul că sunt unele ţări (precum SUA) unde legea interzice grupărilor politice să desfăşoare activităţi fără înscrierea prealabilă la Departamentul de Stat. În consecinţă, românii din străinătate s-au trezit reprezentaţi în Parlamentul României de 6 activişti de partid, aleşi în condiţii discriminatorii şi cu încălcarea legii (în cazul SUA)! Rezultatul acestei făcături a fost pe… măsura măsurii şi marionetele partidelor, ajunse mincinos să reprezinte diaspora, au dormit liniştite în băncile Parlamentului, preţ de 4 ani, cu prelungire încă 4, în 2012, ridicând mâna în funcţie de ordinul primit de la şeful de grup parlamentar! Ceea ce se va întâmpla, probabil, şi la parlamentarele din această toamnă.
    2. La prezidenţialele din 2009, Guvernul Băsescu (Boc) a trecut comisiile secţiilor de votare din străinătate de la comunităţi (care funcţionaseră impecabil 19 ani!) la diplomaţi. Rezultatul a fost tot pe… măsura măsurii şi este bine cunoscut: jaful de la Ambasada României la Paris, patronat de Theodor Baconschi, Băsescu Traian s-a trezit “reales” preşedinte cu votul diasporei, după ce Mircea Geoană câştigase alegerile în România şi rostise celebra frază “Mihaela, dragostea mea”!
    3. Scenariul s-a repetat în 2014, când tot diplomaţii şefi de comisii au decis cine va fi noul preşedinte al României, dar strategia a fost puţin diferită: numărul membrilor din comisiile secţiilor de votare a fost redus de la 8 sau 10 la 2 sau 3, deci înregistrarea şi votul în sine au durat mai mult, s-au format cozi interminabile la uşile ambasadelor şi consulatelor, oamenii s-au revoltat şi Iohannis Werner Klaus a ieşit preşedinte.

    Da, votul diasporei a fost şi este o manipulare ca la carte, pusă la cale şi finalizată de către Servicii, în cârdăşie cu Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia. Deşi e prea târziu pentru a fi luat în seamă, îmi permit să ofer două soluţii, chiar dacă unii mă vor înjura fără să se semneze.

    1. Condiţii egale de concurs pentru candidaţii independenţi şi cei de la partidele politice în colegiile diasporei. Argument: actuala lege electorală este discriminatorie faţă de independenţii care vor să candideze în colegiile diasporei, în sensul că aceştia, deşi au legitimitate în comunităţile de români, sunt obligaţi să adune semnături de susţinere, în timp ce candidaţii partidelor sunt scutiţi de această corvoadă imposibil de finalizat în timp util. Deci, semnături de susţinere pentru toţi!
    2. Trecerea comisiilor secţiilor de votare de la diplomaţi înapoi la comunităţi. Argument: comisiile de votare formate din membrii comunităţilor de români au funcţionat fără probleme în perioada 1990-2009, au credibilitate şi nu se află sub presiunea impusă diplomaţilor de şefii lor de la Bucureşti.

    În rest, să auzim numai de bine!

    Dragii mei tineri frumoși și “liberi”, care v-ați “luat țara înapoi”, 

         am (numai) 64 de ani și trăiesc în America de 28 de ani, ca refugiat politic, nu ca turist, nici venit la muncă sau trimis ca diplomat.

    În România, am fost muzician profesionist, 22 de ani, basist, nu băsist, în mai multe trupe, printre care și celebra formație http://levitra10mg20mg.accountant levitra cost Romanticii, nu înainte de a “servi” un an și jumătate în Detașamentul de muncă forțată 1770 – Râmnicu Vâlcea.  La acea vreme, cântam numai după repertorii aprobate de către Consiliul (In)Culturii și Educației Socialiste, condus de Suzana Gâdea. Programele tv emiteau două ore pe zi, prezentând doar “marile realizări” ale Împușcaților din Decembrie 1989.             

    Am decis să-mi iau lumea în cap și să fug din țară, lăsând în urma mea o soție și un copil de 12 ani, o carieră muzicală, prieteni. America m-a primit și mi-a oferit adăpost – azil politic. Iar România m-a condamnat în lipsă și m-a făcut să-mi pun întrebarea când și dacă îmi voi revedea vreodată copilul și pe cei dragi. Nu știam să fac nimic în afară de muzică.  O vreme, am cântat pe unde se putea, am lucrat ca șofer și ajutor de ospătar. Apoi mi-a venit ideea să fac un ziar românesc. 

    În aprilie1997, ajutat de fiica mea, “nebunia” a devenit realitate.

    Nu aveam nici bani, nici aparatură, dar eram determinat să ajut cum pot comunitatea românilor din New York cu informații corecte și folositoare. Munceam între 14 și 16 ore pe zi / 7 zile pe săptămână.

    Am urmat cursuri de jurnalistică și management, am editat și mi-am distribuit ziarul singur, fiindcă banii erau puțini, familia mea avea nevoie de sprijin moral și – mai ales – financiar. 

    Anii au trecut și sildenafila “New York Magazin”, “copilulmeu”, continuă să apară, atât pe hârtie, cât și online, fiindcă America mi-a oferit șansa de a scrie liber, fără presiuni, fără înțelegeri oculte sau tranzacții financiare, care să-mi transforme conștiința într-o armă pro sau contra cuiva.

    Scriu și în România, la viagra cost Cotidianul.ro, unde Cornel Nistorescu, jurnalist de top, mi-a oferit șansa de a-mi exprima opiniile fără să fiu cumva cenzurat.

    În 2012, ajutat de profesorul Aurel Sasu, de la Cluj, am scos prima și singura, din cunoștințele mele, istorie a unui ziar român din Exil: http://buydrugsfromcanadaonline.accountant shop “NEW YORK MAGAZIN – Istoria adnotată a unei publicații românești buy (1997-2012)”, EDITURA “Eikon”, Cluj Napoca, 2012, volum lansat în 2013 la Institutul Cultural Român New York, cu sprijinul Doamnei directoare Doina Uricariu, eminent om de cultură. 

    Dragii mei tineri frumoși și “liberi”,  care v-ați “luat țara înapoi” ,                                       vă adresez această scrisoare în încercarea de a vă ajuta să înțelegeți că o țară, odată “luată înapoi”, trebuie condusă înainte, iar ceea ce s-a întâmplat în data de 15 februarie 2016 la sediul www Antenei 3 trebuie să vă dea serios de gândit.

    Eu trăiesc în America și nu pot fi învinuit că aș avea înțelegeri conspirative cu jurnaliștii, cu șefii Trustului Intact sau cu alții.

    Nu voi analiza faptele, nici nu voi căuta vinovați, dar vă voi spune că sunteți în pericol! Că, în curând, dacă lucrurile nu vor intra pe un făgaș normal, s-ar putea să pierdeți șansa de a vă mai exprima liber. Mass-media va redeveni o anexă a celor care vă conduc, mai ales acum, în an electoral!

    Lipsa de solidaritate și de reacție față de ce s-a întâmplat în 15 februarie la sediul url Antenei 3 va face din voi o turmă de manevră.            

    Urmările vor fi greu de calculat. Vor netezi drumul reinstaurărilor dictatoriale a “pumnului în gură” și a conceptului stalinist “cine nu e cu noi e împotriva noastră”, vor diviza societatea românească în “buni” și “răi”, vor face ca presa liberă – atât cât mai există ea – să dispară!

    Din fericire, încă mai există jurnaliști care au realizat pericolul, chiar dacă ei activează la trusturi de presă concurente, luând atitudinea corectă față de abuzul din 15 februarie. Cornel Nistorescu, Rareș Bogdan, Andreea Crețulescu sau sus-semnatul suntem câțiva. Restul au tăcut și chiar se bucură de “invazia” de la Antena 3. Ei nu știu că, foarte curând, pot avea soarta colegilor lor și vor trebui să-și caute alți stăpâni, ori să-și aleagă o altă meserie, care să le asigure existența.

    Dragii mei tineri frumoși și „liberi”,                                                                                            în 8 august 1974, președintele american Richard Nixon a demisionat în urma scandalului “Watergate”, după ce doi jurnaliști de la “The Washington Post” – Bob Woodward și Carl Bernstein – i-au demascat abuzurile comise. Cu ei, s-a solidarizat întreaga presă americană (pro republicană sau pro democrată) și președintele a plecat. A fost o lecție pe care Dvs. nu ați învățat-o încă și care ar trebui să vă pună pe gânduri!

    Am să vă mai spun doar atât: nu vă jucați cu libertatea pentru care părinții voștri au murit în Decembrie 1989! Veți plăti scump dacă nu veți fi solidari cu Antena 3 sau cu orice altă instituție media, care se află în pericol de a fi suprimată. Și, dacă tot vă “luați țara înapoi”, va trebui să învățați ce să faceți cu ea. Și cu voi!

    Pe 19 februarie, s-au împlinit 27 de ani de când am pășit pe pământ american, “PământulFăgăduinței”. Țara aceasta mi-a oferit adăpost la vremuri grele, mi-a dat șansa de a scrie liber și m-a ajutat să devin ceea ce sunt azi. Cu bune și cu rele.

    Mulțumesc, America!                                                                                                                       Atenție, România!

    Grigore L. Culian                                                   New York, 18 februarie 2016

    La 18 decembrie 2006, prin discursul ţinut în Parlament, preşedintele României, Traian Băsescu, a condamnat regimul comunist ca „ilegitim şi criminal”, pe baza http://viagraonlinegenericeliquis.accountant viagra samples Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (preşedinte de comisie: Vladimir Tismăneanu)[1]. Deşi Raportul a fost primit cu numeroase critici[2], actul preşedintelui României a întrunit, în special la momentul la care s-a produs, aprecieri cvasiunanime. Acestea exprimau mai ales speranţa că măsurile stabilite vor fi puse în practică. Însă, în anii care au urmat, aşteptările aveau să se dovedească în cea mai mare parte iluzorii. Astfel, nu a fost adusă la îndeplinire, practic, niciuna din cele aproape 20 de măsuri stabilite la Capitolul III, de „Legislaţie şi justiţie”, dintre care amintim:

    Astfel, cum se va arăta în cele ce urmează, toate propunerile legislative şi demersurile judiciare în acest sens au fost respinse;

    Astfel, cum s-a arătat mai sus, şi sub acest aspect nu s-a finalizat practic nimic; se impune precizat că, în calitate de iniţiator al „condamnării comunismului”, preşedintele Traian Băsescu nu a întreprins nimic pentru ca această lege să fie adoptată şi să devină aplicabilă; de altfel, preşedintele României nu a întreprins nimic nici în legătură cu vreo altă măsură din cele amintite, deşi, prin discursul din Parlament se angajase explicit la mai multe dintre acestea – iar acest fapt îndreptăţeşte punctul de vedere potrivit căruia „condamnarea comunismului” a fost mai mult un act formal, urmărind în special un capital electoral; mai mult, preşedintele Traian Băsescu s-a raliat prin declaraţii publice deciziei Curţii Constituţionale de respingere a Legii Lustraţiei – anterior fostul înalt responsabil comunist Ion Iliescu se pronunţase şi el împotriva unei asemenea legi, diferenţa dintre cei doi constând în ultimă instanţă doar în retorica folosită[3]; în cazul ambilor foşti preşedinţi s-a exprimat în mod constant opinia că apartenenţa lor la nomenclatura comunistă[4] a constituit de fapt motivul real din care s-au opus unei legi a lustraţiei; dar înaintea celor doi, în mod surprinzător, s-a declarat împotriva aplicării Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (şi, implicit, împotriva unei legi a lustraţiei) şi fostul preşedinte Emil Constantinescu[5];

    • Repararea prin lege a nedreptăţilor făcute de regimul comunist şi desfiinţarea condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic;

    Iniţiată de Guvernul Tăriceanu în 2007, în cursul anului 2009, în timpul mandatului preşedintelui Băsescu şi al Guvernului condus de Emil Boc (Partidul Democrat Liberal), a fost adoptată Legea nr. 221 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 / 22 decembrie 1989; adoptarea Legii, prezentată ca o importantă realizare de către suporterii preşedintelui Băsescu şi ai partidului acestuia (PDL)[6], s-a dovedit a nu fi nici ea, în cele din urmă, în timpul aceleiaşi administraţii, decât un act pur formal; dincolo de un paragraf al actului în cauză care prevedea că efectele hotarârilor judecătoreşti cu caracter politic „sunt înlăturate de drept”, textul care viza acordarea de despăgubiri morale foştilor deţinuţi politici – art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi –   revendicarea cea mai importantă a foştilor deţinuţi politici – a fost suprimat, la mai puţin de un an şi jumătate de la adoptare, de aceeaşi Curte Constituţională, prezidată de judecătorul Augustin Zegrean (numit de preşedintele Traian Băsescu, fost deputat al partidului acestuia)[7]; semnificativ este de asemenea şi faptul că nici Guvernul Boc şi nici Preşedinta Camerei Deputaţilor (Roberta Anastase, aparţinând de asemenea PDL) nu au comunicat punctele de vedere prevăzute de lege asupra excepţiei de neconstituţionalitate cu care fusese sesizată Curtea; însă deţinuţii politici nu numai că nu au primit reparaţiile care se cuveneau pentru persecuţiile grave îndurate dar, în „post-comunism”, memoria lor a fost întinată uneori de cei care ar fi avut primii datoria s-o cinstească şi să prezerve adevărul istoric, între ei chiar şi responsabili ai unor instituţii publice revenindu-le această datorie[8];

    • Anularea condamnărilor la moarte de tipul celor aplicate aşa-zişilor trădători de ţară, care nu au trădat de fapt România, ci criminalitatea comunismului (Constantin Răuţă, Ion Mihai Pacepa, Mircea Răceanu etc);

    Măsura nu a fost materializată;

      (VA URMA)

    NOTE EXPLICATIVE

    [1] Cu privire la componenţa acestei Comisii, una dintre mai multele împrejurări relevante care se impun reţinute este şi neacceptarea ca membru al Comisiei a luptătorului anticomunist Paul Goma. Deşi printr-o scrisoare din 5 aprilie 2006, preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, îl invitase pe scriitorul în exil să facă parte din Comisie, peste numai 9 zile, printr-o altă scrisoare, Tismăneanu şi-a “retras invitaţia” pretextând că Paul Goma publicase în Jurnalul său internetic, pe anul în curs, o altă scrisoare a sa (scriitorul publica în mod frecvent corespondenţa care-i era adresată), precum şi un comentariu prin care i-ar fi „contestat legitimitatea ştiinţifică şi morală de a conduce Comisia”, i-ar fi „lezat demnitatea umană etc etc”. Semnificativ este şi faptul că în legătură cu decizia lui Vladimir Tismăneanu nu a existat nicio reacţie nu numai din partea preşedintelui Traian Băsescu (reacţie prea puţin aşteptată de aici) şi a vreunuia dintre cei 18 membri ai Comisiei, dar nici din partea societăţii civile şi intelectualilor dedicaţi acestei teme.

    [2] Se pot vedea, de exemplu, „Iluzia anticomunismului”. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Editura Cartier, 2008; Valerian Stan, “Procesul comunismului”: o nouă amânare (I-V), în New York Magazin, ianuarie-februarie 2007, articole disponibile pe pagina de Publicistică 2007 a website-ului autorului. Printre criticile aduse Raportului s-au numărat: elaborarea acestuia a ţinut mai mult de un interes de publicitate al preşedintelui Băsescu şi al intelectualilor care îl susţineau (pentru motivarea condamnării comunismului, s-a susţinut, nu mai era nevoie de un raport special, de vreme ce istoriografia însuma deja mii de cărţi, studii şi articole tematice); cu excepţia câtorva capitole, documentul a constituit mai ales o compilaţie a sute de lucrări tematice; în locul unei expuneri factuale neutre, raportul şi-a „abordat obiectul de pe o poziţie frenetic ideologică”; documentul are numeroase lacune şi erori („omitea”, de exemplu, că drama comunistă a României a început în iunie 1940, odată cu anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ținutului Herței; prezenta falsificat numeroase date despre greva minerilor din Valea Jiului, din august 1977, astfel cum fostul conducător al grevei, Constantin Dobre, a arătat pe larg în ediţia din 4 ianuarie 2007 a cotidianului Gardianul etc); unii membri ai Comisiei s-au aflat în „conflict de interese”, în raport cu trecutul propriu, al părinţilor, al soţului etc (a fost numit în special cazul preşedintelui Comisiei, Vladimir Tismăneanu – dar şi al lui Romulus Rusan, astfel cum s-a arătat mai sus) etc.

    [3] În timp ce Ion Iliescu a vorbit despre această Lege ca despre “una de esenţă stalinistă. Mi se pare o prostie ca o ţară europeană să vină după 20 de ani cu astfel de chestiuni” (Agenţia Mediafax, Ion Iliescu: Legea lustraţiei e o prostie, o lege de factură stalinistă, 28 aprilie 2010), preşedintele Traian Băsescu a declarat, între altele, sofistic şi prolix, că în cazul revoluţiilor, „atunci când au loc”, trebuie să aibă “cadenţa desfăşurării lucrurilor aşa cum este normal şi cum aşteaptă cetăţenii să se întâmple după o revoluţie ca cea din decembrie 89” (Agenţia Mediafax, Băsescu, despre legea lustraţiei: Argumentul Curţii Constituţionale că e prea târziu propusă mi s-a părut întemeiat, 2 octombrie 2013).

    [4] Ion Iliescu a fost, între altele, Ministru pentru problemele tineretului, Secretar al Comitetului Central al PCR (Şef al Secției de Propagandă), Preşedinte al Consilului Judeţean Iaşi etc. Cu privire la Traian Băsescu se poate vedea, între mai multe altele, Marius Oprea, Umbrele trecutului. Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea, Observator cultural, numărul 539 din august 2010, respectiv numerele 540, 541 şi 542 din septembrie 2010 – precum şi nota 2 de mai sus.

    [5] În 18 martie 1997, cu ocazia unei vizite făcută la Timişoara la puţin timp după preluarea mandatului prezidenţial, după ce Societatea Timişoara tocmai îi acordase premiul „Speranţa”, Emil Constantinescu, „arătând că altele sunt priorităţile acum, a surprins asistenţa – din sala arhiplină a Operei Române din Timişoara – când a spus că nu mai este necesar Punctul 8 al Proclamaţiei (care interzicea accesul activiştilor comunişti şi securiştilor la funcţii publice). El a arătat în context că Punctul 8 a fost necesar până în noiembrie 1996, când a fost rezolvat prin voinţa poporului român” – România liberă, „Emil Constantinescu a primit Premiul <Speranţa>/ Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a fost necesar până în noiembrie 1996”, 20 martie 1997. 

    [6] De exemplu, în ediţia din 17 noiembrie 2009 a revistei 22 (aparţinând Grupului pentru Dialog Social), istoricul Cristian Vasile (fost membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România) a salutat adoptarea Legii, incriminând totodată „orbirea şi reaua-credinţă” a celor care „în anul electoral 2009” reiau „mai vechile teme de atac asupra preşedintelui Traian Băsescu”, a cărui „condamnare a comunismului nu ar fi fost decât un gest electoral cinic şi fără consecinţe” (articolul Condamnarea comunismului era publicat în plină campanie electorală în care Traian Băsescu candida pentru cel de-al doilea mandat).

    [7] Inconsistenţa Deciziei în cauză (nr 1360 din 21 octombrie 2010) a făcut şi în acest caz rezonabilă supoziţia că, în fapt, instanţa de contencios constituţional a decis în acord cu opţiunea autorităţii politice. Cu titlu de exemplu, principala „motivare” a Curţii a fost că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar fi inechitabile în considerarea faptului că persoanele persecutate din motive politice erau deja beneficiare ale indemnizaţiilor lunare în cuantum de 200 de lei (respectiv 100 de lei) pentru fiecare an de detenţie, respectiv de internare abuzivă în spitalele psihiatrice, stabilite prin Decretul-lege nr 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată în 6 martie 1945. Deşi le era şi lor bine cunoscut faptul că victimele statului comunist, tot mai puţine de la un an la altul, trăiau cel mai adesea în sărăcie (având pensii de 5 sau chiar de 10 mai mici ca ale torţionarii lor), judecătorii Curţii au găsit că dacă foştilor deţinuţi politici li s-ar fi dat prin lege dreptul de a se adresa instanţelor de judecată pentru „despăgubiri morale” individualizate în raport cu abuzurile la care fiecare dintre ei au fost supuşi s-ar „aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art 1 alin (3) din Constituţie”. Or un asemenea „argument” nu putea să fie, în mod evident, decât cel mult un enunţ de natură strict politică – destul de discutabil şi acesta. Pentru că o argumentare de drept constituţional nu avea voie să invoce trunchiat textul constituţional în cauză – în care „dreptatea”, ca valoare a statului de drept din România, era şi este precedată, în enumerarea acolo făcută, de valori cu nimic mai puţin importante, precum „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi libera dezvoltare a personalităţii umane”. „Dreptatea” pe care au apărat-o judecătorii cu aparenţa unei griji deosebite pentru valorile garantate de legea fundamentală este în fapt o gravă nedreptate în condiţiile în care victimele ororilor statului comunist sunt împiedicate să se adreseze Justiţiei pentru o dreaptă despăgubire, pe măsura ororilor pe care le-au îndurat. Preocupaţi de subterfugii la o decizie vădit inconsistentă şi netemeinică, magistraţii Curţii Constituţionale au scăpat din vedere până şi faptul că suprimând textul legal în cauză au încălcat victimelor statului comunist inclusiv dreptul constituţional de acces liber la Justiţie: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” (art 21 din Constituţia României)”. În sfârşit, magistraţii Curţii au decis cum au decis fiindu-le bine cunoscut faptul că în anii anterior, cu deosebire în perioada administraţiei Băsescu-PDL, au fost respinse proiecte de lege care vizau stabilirea mai echitabilă a drepturilor de pensie ale foştilor deţinuţi politici şi, respectiv, ale torţionarilor lor (se pot vedea, de exemplu, pe website-ul autorului, în secţiunea de Documente/ Analize, studii, rapoarte, Propunere legislativă privind pensiile unor responsabili comunişti (iulie 2006), respectiv Propunere legislativă privind pensiile unor responsabili comunişti (mai 2008); prin aceasta nu erau materializate alte două măsuri stabilite imperativ în Raportul Comisiei Prezidenţiale  de Analiză a Dictaturii Comuniste, astfel cum se va arăta mai jos.

    [8] Două exemple sunt cele ale foştilor deţinuţi politici Aurel Sergiu Marinescu (care a făcut 14 ani de închisoare comunistă, fiind eliberat abia în 1969, cu cinci ani mai târziu decât majoritatea covârşitoare a deţinuţii politici, eliberaţi până în 1964) şi Adrian Marino (8 ani deţinut politic şi 6 deportat). Nu mult după decesul fiecăruia dintre ei (aşa cum s-a întâmplat în practic toate cazurile de acest gen, când cei în cauză nu se mai puteau apăra în vreun fel), Consilui Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a făcut publice informaţii care ar fi indicat colaborarea lor cu Securitatea. Informaţiile, furnizate şi aşa trunchiat, au fost interpretate unilateral, rupte din context şi chiar falsificator, cu intenţia de maculare a celor vizaţi. Campania împotriva lui Marino a fost dusă în special de Vladimir Tismăneanu, preşedintele Consiliului ştiinţific al IICCMER, şi Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, poziţii publice în mod evident incompatibile cu asemenea atitudini (se pot vedea, de exemplu: Vladimir Tismăneanu, Un intelectual erudit, chinuit, delator şi idiosincratic: “Misiunile” lui Adrian Marino, pe blogpostul autorului, 28 aprilie 2010, şi Mircea Dinescu, Marino minte şi mort, Evenimetul zilei, 9 februarie 2010). Pentru poziţii critice corelative se pot vedea, de exemplu: Gabriel Andreescu, Cazul Marino (I-V), Cotidianul.ro, 5-11 mai 2010, respectiv Valerian Stan, Istoria, eterna poveste, New York Magazin, 21 octombrie 2009 şi Situaţiunea (XXXVII), New York Magazin, 20 ianuarie 2010, disponibile pe pagina de Publicistică a  website-ului autorului.

    FLORI STĂNESCU:.  Dragă domnule Goma, patru picioare, bine, două picioare, rău… cocoaşa ţine de cald, verticalitatea te scurtează de cap… corect politic e sănătos, cool şi trendy… să spui ce gândeşti este amar, fără pâine şi ţară, limba de lemn mult e mieroasă, limba româna ce mai este? Sunteţi muştruluit (ca să folosesc un eufemism) că v-aţi atacat şi puţinii prieteni fideli. Dar cu Laszlo Alexandru şi cu Liviu Antonesei care – se zice – vă erau prieteni, ce-aţi avut? De ce nu se jenează  nimeni de tonul, stilul şi conţinutul atacurilor lui Laszlo Alexandru – deloc literare, ca să aibă vreun chichirez! –, în schimb toată lumea „bună” se simte obligată să spună: mai dă-l încolo şi pe Goma, prea înjură pe toată lumea! Nicolae Manolescu a fost sau nu antisemit, mai este? 

    PAUL GOMA: O ţin pe a mea, ştiind că dacă nu am fost confirmat pâna acum, peste un an, peste zece, se va spune: «Uite, domnule, şi în asta a avut dreptate afurisitul de Goma…» O ţin pe a mea, repetînd: niciodată nu am atacat primul, ci am replicat după unu-trei atacuri, după trei-cinci ofense. Surprinşi că nu îndur în continuare (ca ei, astfel reprezentîndu-şi rezistenţa…) fără a le da pe loc replica meritată, agresorii s-au mirat, s-au indignarisìt, s-au tânguit, s-au ridicat (în sfârşit!) şi au pârît: «M-a înjurat Goma!» Aşa, exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Ivasiuc, şi cu Breban, şi cu Liiceanu, şi cu Manolescu, şi cu Pleşu, cu Dinescu, cu Dimisianu,  cu Al. George, cu Al. Ştefănescu… Aparent, doar doi scriitori nu m-au atacat ei primii. Aparenta Blandiana – însă ea, după ce s-a văicărit, în vara anului 1989, prin Sami Damian şi prin Monica Lovinescu: «Sunt cu domiciliu’ obligatoriu, la Comana, am miliţian la poartă, nu pot ieşi din casă!…» (miliţianul denunţat cu nesfârşit curaj se afla de pază la vila lui Gogu Rădulescu, aflată în vecini, unde domicilobligatoriata era de-a-casei – asta am aflat-o în 1990 de la Gellu Naum), iar eu, în cele din urmă am consimţit să prezint la Pen Clubul francez dosarul ei de cooptare (dosar gol, neexistînd măcar un sfert de pagină de protest a persecutatei, fiindcă ‘Arpagicul’ doar în ochii unor minimalişti din Carpatia semnifica o “atitudine”- însă dacă insista Monica Lovinescu…). Şi iată, persecutata a pus condiţii: în comunicat să nu apară numele lui Goma – în acel moment, ca din întâmplare preşedinte al Pen Clubului francez, secţiunea Străini. Aparentul D. C. Mihăilescu: nici el nu m-a atacat primul, însă a comis o prostie-măgărie. Comentînd cartea lui M. Niţescu “Sub Zodia Proletcultismului”, a conchis: “pică prost [discutarea cărţii] chiar acum când se apropie alegerile, iar Opoziţia trebuie să câştige”*). Cum să treci peste o astfel de idioţenie-ticăloşenie? L-am încondeiat cu tot cu citatul din gândirea-i de plastilină autentică în “Jurnal de Noapte Lungă”. Acesta apărînd în februarie 1997, Monica Lovinescu transcriind pe hârtie sugestia telefonică a Adameşteanei şi Liiceanului: “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Sub pretextul că sare în apărarea Papesei, “înjurată în Jurnal”, viitorul “Manolescu Bis” (D.C.M) a publicat pe dată în revista ‘22′ o altă condamnare la moarte, acuzîndu-mă, nu doar de inexactităţi, de bârfe, dar şi de delaţiune! Ca să vezi cine pe cine acuza de delaţiune! Însă dacă tot de aceeaşi crimă fusesem învinovăţit şi de Geta Naidin-Dimisianu, informatoare încă din 1956 (!) şi de Bianca soţia lui Balotă (acel erou de puşcărie, creştin, devenit băiat-de-alergătură la scara Securităţii), de ce nu ar fi făcut-o şi D.C.M.? Lucrurile ar fi rămas aşa, ca toate în România: împotmolite! (Sorescu, de fiecare dată când Ierunca începea să-i reproşeze comportamentul laş, îngălat, îl ruga: «Las-o-ncurcată, dom’ Virgil» – şi dom’ Virgil o lăsa! – ca între olteni.) Dacă Dan Petrescu nu ar fi povestit, în scris, o discuţie cu bunul său prieten D.C.M.: el, Petrescu, i-a reproşat lui D.C.M. că scrisese o mulţime de neadevăruri despre mine – de ce?… La care D.C.M. a admis: mda, da, Goma are dreptate în 80% (nu 90%?) din ce afirmă, însă cum el (DCM-ul) lucrează la Humanitas pentru Liiceanu… – îl înţelege, nu?… Cum să nu-l înţeleagă? Unde mai pui că era şi proaspăt credincios – ortodox, fireşte, găsise credinţa după al doilea colţ, pe mâna dreaptă (fusese găzduit în locuinţa lui Ioan Alexandru, fost prieten al meu şi fost poet: Ion, devenit Ioan, ţârcovnic brâncovenizator al Ceauşescului). Voiam să-l pun aici şi pe Manolescu pe care l-am atacat pentru iresponsabilul interviu cu Iliescu, luat imediat după Mineriada Primă, publicat în ‘România literară’ din 6 iulie 1990 (cel cu “Om cu o mare”), dar mi-am adus aminte că, înainte, promiţîndu-mi oarecari “servicii”, a uitat să mi le facă – contrariul ar fi fost de mirare: să ia de la Nedelcovici un manuscris care trebuia dus urgent la Bucureşti; a făcut pierdute nişte fotografii cerute de editori – ceea ce m-a supărat – dar nu definitiv. Definitivul s-a produs după interviul luat lui Iliescu, după Marea Mineriadă, unde ditamai directorul de opinie (tot de Manolescu vorbesc) i s-a adresat criminalului – iar acum vorbesc de Iliescu: “Om, cu o mare” – şi ce dacă am mai spus-o? O s-o mai spun! Oricum, ostilităţile el le-a deschis, angajînd în noiembrie 1990 pentru prima oară în viaţa sa o “polemică” în legătură cu un text al meu despre “Braşov 1987”. În acesta înşira senin şi politicos, şi plicticos, şi profund iresponsabil, minciuni, idioţenii şi cugetări à la Gâgă (de pildă, pretindea că decembrie 1989 fusese urmarea firească a lui noiembrie 1987!, iar Găgăuţă Constantinescu, în pană de “idei” a repetat cretinitatea câţiva ani mai târziu la o cumetrie în America, după ce devenise preşedintele tuturor românilor (cu excepţia mea). La sfârşitul anului 1990, Manolescu a găzduit în ‘România literară’, ultimele două numere, pe 5 pagini: “Scrisoare către Paul Goma” în care supraşeful Securităţii Voican-Sturdza-Clytorix îşi prezenta – prin Manolescu! – “dosarul de securitate”! Nici mai mult, dar nici mai puţin. Fireşte, din acel moment nu am încetat de a-l critica (nu “înjura”). Despre Laszlo… L-am preţuit, el mi-a fost alături… Până când, obosit, dezamăgit de mine, nu a mai fost. Primele semne de incompatibilitate dintre noi s-au produs în legătură cu Eliade. Laszlo, cu citate din N. Manea, îl fasciza nemilos (pe Eliade), eu: ba… Următoarele au sărit de la Eliade drept în: “Să-i fie ruşine (lui Goma) că îl apără pe Antonescu”! De atunci galopeaza cot la cot (sic) cu gloabele bolşevico-sioniste: Shafir, Oişteanu, Ancel, Radu Ioanid, Volovici, A. Cornea, Voicu, Al Florian, B. Marian, Katz – Wiesel… Antonesei nu m-a agresat direct: a învăţat (de unde? de la cine? de la Cataramă?) că poţi face rău cuiva pe care până mai ieri declarai că îl respecţi, preţuieşti etc, refuzînd să publici dreptul său la răspuns în revista pe care o conduci: Timpul – replici la analfabetismele, calomniile, gravele acuzaţii, ca “antisemitismul”, proferate de ingineri ai drepturilor minoritarilor ca G. Andreescu, cel care critica de zor ‘Săptămâna roşie’, vorbind de două cărţi, când există un singur volum, ‘Basarabia şi evreii’ fiind… subtitlul. Cine contestă adevărul potrivit căruia Românul nu ştie ceea ce critică, nu citeşte textele aspru condamnate, nici măcar coperta cărţii nu a văzut-o în viaţa lui cea curată!?

    1. Manolescu… Individul cu acest nume nu este nici filosemit, nici antisemit. Franţuzeşte nu ştie să vorbească (s-a observat de curând când el, ambasador al UNESCO, a “conferenţiat” despre Brâncuşi, la Paris), dovedind că, român şi el, nu citeşte textele despre care scrie – altfel nu se explică de ce se trezise în urmă cu 4-5 ani comentîndu-l pe Garaudy! El convingeri nu are, face doar cultură: a bostanului furajer – ardelenii iştia, nu pot scăpa de… arpagi’cultura’ lansată de Blandiana, au doar interese de moment, ca orice legitimist transilvan, deci va face ce ‘se cere’ la un moment dat. Comiţînd un derapaj de lecţiune (considerat “antisemit” – în legătură cu Garaudy), a intrat în panică şi capul său de universitarist român, de dăscălitor al dăscălimii dăscăloşnice la români, nu a găsit alt mod de punere la punct a agresorului – sau de a-şi face penitenţa dacă se înşelase – decât denunţîndu-mă pe mine ca “antisemit”. Nu ar fi fost grav, doar Românii noştri condamnă fără să citească (şi laudă aşişderi), dacă la el ‘turnătoria’ la care s-a dedat – victima primă: Liviu Ioan Stoiciu – nu ar fi fost acontoul pentru postul de ambasador al UNESCO la Paris, plătit Comunităţilor evreieşti reprezentate de notoriul securist H. Zalis, americanilor, prin Taubman, precum şi Israelului prin pârâcioasa de serviciu, tovarăşa chimistă emerită Rodica Gordon. Mirare, durere: la şedinţa de antisemitizare a lui L.I.S. şi a mea nici un scriitor nu a ridicat două degete să propună judecarea “antisemitismului” pe textele incriminate, nu după “rezumatele abuzive” distribuite de acelaşi strateg al denunţului: Manolescu, recomandate a fi citite-recitate în şedinţă. Aşadar ‘prin tăcere, scriitorii români au consimţit, în totalitate, la mârşăvie’. Nici măcar Radu Feldman, cel care mai apoi a scris un articol lacrimogen despre cât a suferit Goma la viaţa lui, cea cam-oarecum-grea, nu a cârtit, măcar de formă…

    Da, Goma este zilnic ucis ritual – iar ne întoarcem la Mioriţa – fără a se observa vreun ce-profit la scriitorul român (de la origini până azi-mâine), dacă ziceam că Manolescu mai este ‘scriitor’. Scrie el mai bine după antisemitizarea lui L.I. Stoiciu şi a mea? Cât de mai-bine comite el cronicile sportive? A devenit mai frumos? – cât de mai-frumos? Mai la-pungă-gros? – da, asta da: i s-a îmborţoşat punga de treizecii arginţi ai trădării. Ce va fi povestit el în familie urmaşilor săi manoleşti după şedinţa aceea de nesfârşită ruşine? Dar fostul meu prieten Al. Cistelecan? Dar fosta mea prietenă Marta Petreu?, dar prietenul Horasangian? Ştiu cam-ce: cam-ceea-ce povestise – în familie – prin 1971, Baranga, după o şedinţă în care mă criticase cu vehemenţă, acuzîndu-mă, printre altele, de “trădare a poporului nostru român” (!), însă ajuns acasă recitase în hexametri cum fusese unicul care mă apărase ca un leu…

    –––––––––––––––

    *) “«Pică prost»-ul chiar acum când…” – este o constantă, un tic mental la românachii noştri lipsiţi de curajul propriilor opinii. Aceiaşi mai spun: “Nu-i momentul…” – explicaţie pe care am veştejit-o decenii la rând la îndrumători ca M. Gafiţa, S. Damian, Monica Lovinescu – aici la vânjosul ortodox, “viitorul Manolescu” (halal!) D.C. Mihăilescu. Iată că inoportunismul (sic), termen ad-hoc la români, mai neaoş ar fi: nu-i-momentalismul (tot la români), s-a arătat în splendoarea sa de balegă tricoloră la fostul meu prieten Dinu Zamfirescu – fost deţinut politic, fost refugiat politic în Franţa, care încă din 1988, dimpreună cu Berindei şi cu fata Doinei Cornea, a pus un umăr decisiv la dezactivarea Ligii pentru Drepturile Omului de la Paris (apoi, în 1990, în plină mineriadă, cu acordul Monicăi Lovinescu, au mutat-o la Bucureşti, la cheremul bătrânilor turnători Quintus, Cîmpeanu, Lăzărescu şi alţi “liberali”). Repatriatul Zamfiresc’ conduce de ani buni INMER-ul, organism dedicat “Memoriei Exilului Românesc”…: Culmea fiind că iniţiativa editării unei “Antologii a Ruşinii” – pornită de Virgil Ierunca, citată copios şi de mine – aparţine chiar lui Dinu Zamfirescu! Numai că, odată redactat de Dan Taloş şi Nicolae Merişanu, volumul “Antologia Ruşinii” – lovind şi el, ca şi mărturia mea ‘Culoarea curcubeului’, în “onoarea intelectualităţii noastre curate…”, drept care Liiceanu mi-o trimisese la topit – nu primeşte B.T.-ul Zamfirescului: “Încă mai aşteaptă. Nu este acum oportun de publicat”, comunică el de la o înălţime pe care nu o are. Individul nu se află la primul exerciţiu de cenzor: acelaşi eliminase din caietele INMER şi un articol numit „Sub zodia Ceauşeştilor”, redactat de Nicolae Merişanu. “Nu stilul articolului îl deranja, ci regăsirea unui nume (Şerban Cioculescu) dintre cele pe care le apără cu obstinaţie şi pe care le enumerăm: Janos Szasz, Domokos Geza, Valeriu Râpeanu, Dan Berindei, Constantin şi Dinu Giurescu.” – scrie Adrian Majuru în ‘Adevărul’ din 26 februarie 2008. Ce nevoie vor fi avînd comuniştii, beliştii, afaceriştii din serviciile – verificate ale cadrelor MAI, când există atâţia bravi români, cu aureolă de martiri ai închisorilor care, pentru un calup de turtoi cedează – ‘cedarea’ fiind o tradiţie a liberalilor (ca Puţă Căcărescu) – noilor guvernanţi, nu doar pe colegii de celulă, de lanţ, dar şi ceea ce se cheamă: principii? Fiindcă ce este el, principiul? Un ceva care te ţine legat de pământ ca o ghiulea de ocnaş. Or “liberalii” noştri cei respectaţi – îi mai numesc o dată: Quintus (de ce s-a uitat că martirul de puşcărie fusese, ani lungi, proprietate a binenumitului securist Cataramă?), Cîmpeanu, Lăzărescu, D. Zamfirescu…, ca şi puii crescuţi în găinărìa lor: Ungureanu, Cioroianu, M. Oprea – nu acceptă să fie… neliberi. Dacă sunt liberali…

    P.S. Nu doar cei marcaţi mai sus au fost arătaţi cu degetul ca lingăi, lăudători, lingători de cururi (“cu funcţii de răspundere”), ci şi: “Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Mihai Beniuc, Corneliu Vadim Tudor, Valeriu Ripeanu (fost cenzor) sau Dumitru Popescu”, scrie Mirela Corlăţan, care continuă: “De asemenea, nu este surprinzătoare nici apariţia în această selecţie a unor mari artişti care nu s-au ferit să-şi asume compromisurile pe care le-au făcut cu regimul, precum actorii Radu Beligan şi Mircea Albulescu, sau pictorul Dan Hatmanu. Printre cele mai surprinzătoare texte se număra cel al lui Nichita Stănescu, în care sint preamărite „tezele din Iulie“ [‘surprinzătoare’ pentru cercetătorii care au început a afla câte ceva doar după ce le-a dat Brucan voie la cercetat – n.m., P.G.], şi cele ale savanţilor Henri Coandă şi George Emil Palade, ultimul fiind singurul român laureat al Premiului Nobel, care era stabilit de mult în Statele Unite…

     

    FLORI STĂNESCU: Vreau, totuşi, să spun că nu v-am trimis o listă de întrebări, la care Dvs. răspundeţi şi gata. Nu, întrebările îmi vin pe măsură ce răspundeţi. Nici aşa nu e bine, nu vreau să-l iau la întrebări pe Paul Goma, dar nu sunt eu vinovată că trăieşte, încă, departe de ţară şi că nu-mi permit să iau avionul spre Paris. Unii dintre noi ştim ce înseamnă Mişcarea Goma (pentru drepturile omului), câţiva încearcă să demonstreze că altele ar fi  treburile relevante, iar majoritatea este nepăsătoare. Ce-ar fi însemnat să vă fi întors în România după un an de respirat liber prin Europa? Ar fi fost posibil (dinspre Paul Goma, dar şi dinspre Ceauşescu&Securitate)? De ce n-aţi venit să „rezistăm” împreună pe baricadele culturii şi să ne simţim solidari cu felia de salam cu soia?

    PAUL GOMA : Cei care ştiu ce e cu Mişcarea pentru Drepturile Omului s-o lămurească celor care nu ştiu. Eventual şi mie. Cobreslaşii (scriitorii, dè!) au explicat: „O chestie cu paşapoarte”. Alţii, nescriitori, dar intelectuali-foc, fiind şi dânşii ingineri, chiar dacă nu de-suflete: „Un megafon prin care Goma îşi face reclamă”. Iar securiştii-securişti, ciobani, deveniţi, prin decret sovietic: ‘cadre apărătoare a orânduirii comuniste’: „Propagandă ungurească, rusească, ovreiască, chinezească… Goma urmăreşte desmembrarea Patriei noastre dragi!” Chiar de aş fi vrut să mă întorc „după un an”, nu ar fi fost posibil: dacă Ceauşescu nu mă lăsa să respir în Franţa, trimiţîndu-mi emisari şi emisărese ale morţii, ce mi-ar fi făcut El Însuşi dacă m-aş fi dat Lui cu mâinile legate! Cât despre „rezistatul împreună”…

    Indignat că luasem peste picior Actul de Rezistenţă Românească prin Cultură “Arpagicul tricolor”, astfel maculînd icoana Sfintei Blandiana – „cine dă în Blandiana dă în democraţie” – Ion Simuţ (geamănul orădean al sibieleanului Manolescu), mă îndemna, înţeleptos : «Veniţi cu noi, lucraţi cu noi, greşiţi cu noi…».

    La care îi răspunsesem: «Să lucrez… eu cu voi? Dar voi unde eraţi când Securitatea mă „lucra”, de-mi ieşeau ochii din cap? Sub ţol sau, mai în siguranţă rezistent-culturală, sub pat? Să greşesc eu cu voi (Buzura, Blandiana, Manolescu, Doinaş, E. Simion, Sorescu, Pleşu, Liiceanu, Dinescu, Ulici)? Dar voi aţi dovedit cu vârf şi îndesat că vă pricepeţi de minune să greşiţi singuri, de mai mare dragul.»

    Cât despre salam… se lăudau cu mâncatul salamului de soia cei care nu-i cunoşteau gustul, fiindcă ei căcat mâncaseră totdeauna – de asta.

    FLORI STĂNESCU: Vi s-au agăţat numeroase table de grumaz, nu mai cunosc pe nimeni altcineva printre români care să reuşească să-şi ţină coloana şi grumazul drepte o viaţă întreagă, cu atâta încăpăţânare… încât mă întreb ce este în neregulă cu Dvs., pentru că „normal” pe la noi – şi nu doar în vremurile noastre – înseamnă cu totul altceva decât Paul Goma. După ce aţi fost zeci de ani numit omul Securităţii, kaghebist, diversionist, lipsit de talent şi tot ce aţi spus mai sus (şi multe pe care încă nu le-am numit), de doi ani sunteţi şi „antisemit”. Şi parcă nimic nu mai contează… Cunosc destui oameni în lumea literelor româneşti, mulţi dintre ei sunt gomişti – mai mult sau mai puţin expliciţi –, alţii ştiu doar că Goma înjură pe toată lumea şi că nici nu este cine ştie ce talent de capul său… Cei din urmă au auzit de Culoarea curcubeului şi, eventual, de Patimile după Piteşti, căreia îi spun, cel mai adesea, “Fenomenul Piteşti”… dovadă că nu au citit nici Paul Goma, nici Virgil Ierunca. V-aş întreba: Ce este în neregulă, în mod profund, cu noi, românii? De ce credeţi că nu-l putem asuma noi pe Paul Goma, dincolo de idiosincraziile provocate de sinceritatea Dvs. inconfundabilă? 

    PAUL GOMA: Mi-aş răspunde: Nu ştiu ce este în neregulă cu noi, Românii; nu cred că este corect să se spună: “nu-l putem asuma pe Paul Goma”; îţi asumi o idee, un concept, un păcat, o vină (ziceam c-ai fi rus), or P.G. este un ins, acolo, şi încă unul în-afara-societăţii-noastre-socialiste-pe-drumul-securismului-biruitor, tot înainte, draj’ tovarăşi Ilieşti, Măgureni, Talpeşi, Caramani şi… Ungureni! De ce şi l-ar “asuma” bieţii-români-săracii pe un cvasi-necunoscut? Căci, stînd drept şi judecînd pe după piersic, după reţeta strămoşilor, părinţilor, bunicilor, chiar cumnatelor noastre: Ce bine ne-a făcut ăsta? Ne-a dat el ulei, pe timpul lui Nea Nicu? Ne-a veselit măcar trei minute, ca Amza Pellea, pe vremea Nea Nicăi a lu’ Zăpăcitu? Ne-a patriotizat el cu “Ceauşescu, Partidul, România” de să ni se umfle nădragii pe la dindărăpt, de mândrie ‘trioticească? Atunci? Nu ne-a dat nimic, în schimb ne critică: că de ce ne-am supus ca nişte vite duse la tăiere? Că de ce nu ne-am revoltat…? El vorbea de-acolo, de la adăpost, de pe Marile Bulevarde, dar ia să fi fost aici, pe teren, cu noi, sub cizma ăstora de la… Poliţia noastră ‘pulară… Că de ce mai tragem câte o limbă mai-marilor? Făcèm şi noi ca toată lumea, căci ce nu face omul pentru o buca’ dă pâne? Că de ce dăm câte o micuţă notiţă informativ(uţă) la Securituţă…? Dar măcar o facem corect gramatical, nu punem virgulă între subiect şi predicat, ca turnătorii ordinari şi analfabeţi. Căci noi am rezistat prin cultură, nene, nu prin scandaluri pe Malu’ Seni’! Căci! 

    FLORI STĂNESCU: În continuarea întrebărilor anterioare: De ce nu ne pasă de “dizidentul” nostru emblematic (ghilimelele sunt pentru a evita reacţia Dvs.!) nici dupa 30 de ani de refugiu politic? Pe cine incomodaţi, încă, atât de mult?

    PAUL GOMA: Ghilimelele nu au cum evita replica mea – Românii nu ştiu ce este disident, disidenţă, dar “tratează”, vorba Brucanului, problema cu seninătatea analfabetului, iar “opozanţii” la closet şi în bucătărie, cu aparatul de radio pus tare, pe Bucureşti-Sârba-Naţională-în-Căruţă, cei care au aşteptat, dârji, “ceasul şi ora”, vorba lor, ca să treacă de urgenţă la salvarea ţării, prin ieşirea în stradă, strigînd: «Jos!» – ce-o fi! Eh, nene Iancule, nene Iancule, cum devii din ce în ce mai actual…! Umiliţi de propria laşitate, de inacţiune, de amânare, «Că nu dau Tătarii!», cum îşi explicau ei tactica vitejească de a-i aştepta pe americani să ne scoată de chică din umblătoare, i-au zugrăvit pe disidenţi ca pe nişte murdari oportunişti, dacă nu de-a dreptul agenţi KGB, Mossad, Securitate… bibliografia lărgită este de găsit la Alexandru George, Ion Varlam, Ioan Alexandru, Radu Câmpeanu, I. Raţiu, Gh. Calciu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, M. Martin, Angela Marinescu – şi alţi patrioţi. Cum românul este structural inapt de a percepe cronologia – deci, istoria, deci, memoria, vegetînd el de zor într-un perpetuu prezent, destui dintre ei au încercat să mă atace, difuzînd “informaţiile” Securităţii eterne, înflorindu-le, umflîndu-le. Una dintre ultimele – demarată, cu totul întâmplător (sic) imediat după lansarea Apelului prietenilor pentru restituirea cetăţeniei membrilor familiei mele – a fost, este… şi nu doar prin evreii basarabeni : Goma nu se află în exil politic, în Franţa, de aproape 30 ani, cum tot-mereu-într-una pretinde, a fost “în vizită” în România şi nu o singură dată, toată lumea l-a văzut la televizor “cum scuipa, în direct, intelectualitatea noastră de frunte, făcînd-o «elita drojdiei»” – variantă lansată de jurnaleaţa Simon şi nu mai ştiu cum, probabil Gabriela – ca Adameşteanu; şi ca Liiceanu; şi ca Dimisianu; şi ca Andreescu – numele său l-am văzut recent în caseta redacţiei revistei ‘Contemporanul – Ideea Brebană’, o fi dus-o de mână şi recomandat[-o] – că-i justă’ntre… tovarăşii noştri Ianoşi.

    Pe cine incomodez – acum, dupa 30 ani de absenţă din ţară?, după 37 ani de absenţă din literatura română, ca urmare a excluderilor repetate la care m-au supus “colegii” – fie ei Fănuş Neagu, fie Mircea Martin, fie Vasile Băran, fie Monica Lovinescu, fie Popescu-“Dumnezeu”, fie Liiceanu, fie Blandiana, fie Dinescu, fie Mihăieş, fie Adameşteana – ce să mai vorbim de şefu-clasi’: Manolescu? Întrebare naivă, dar-însă-totuşi justificată. Fiindcă eu văd România – ca şi literatura română – nu ca pe o sală de congrese cu locuri numerotate, ocupate prin invitaţii personalizate, ci ca pe nişte l o c u r i large (ca stadioanele, ca maidanele) în care ar încăpea, nu doar cei trei membri ai familiei mele, ci alte câteva bune milioane de inşi.

    Dovada: a încăput în  l o c u l  numit România în ultimul deceniu peste-milionul de evrei abia alaltăieri “fugiţi din iadul antisemit România”- iad pe care ei, veniţii pe tancuri sovietice în 1944 (mă obsedează argumentul-negaţie al prietenului I. Vianu) îl zidăriseră cu abnegaţie, fanatism, cu ardoarea răzbunării etnice, fiind gras răsplătiţi de ruşi pe spinarea noastră… acum, gata întorşi “la ţărişoară”, pe furiş, prin şanţuri, prin buruieni (ca să nu observe antisemiţii-istoric români re-ocupaţia – vedeţi? Nu am spus: re-invazia), gâfâind de alergătură şi de emoţie, şi de dor sfâşietor de reîntâlnirea cu “plaiurile meleagurilor natale” (citat fidel din limba lor, cică română). Ăstora, practicanţii alya-ei, în sens invers guvernanţii noştri cei dragi-şi-iubiţi, actuali continuatori în linie dreaptă ai guvernului trădătorului Groza, le-au acordat pe bază de listă cetăţenia română de care abia acum 10-20 ani se debaraseseră ca de-un cojoc păduchios, după care, de la Tel Aviv, de la New York, de la Paris (cu postul de pază vigilentă : Serge Moscovici) scuipaseră cu oroare şi cu nesfârşit dispreţ pe românismul românilor, acuzîndu-i de “antisemitism ceauşist” (dar, doamne, fereşte să le fi scăpat o silabă despre antiromânismul paukerist, chişinevskian, rollerist, răutuist, nicolskist, brucanist, tismănist, crohmălnicist, ninacassianist, cosaşist etc etc), organizaseră campanii internaţionale de eradicare a “fasciştilor” Eminescu, Iorga, Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Noica şi… Eugène Ionesco şi aşezarea în locul acestora – toţi (ca pe timpul “Putrefactului Arghezi” momia lui A. Toma, de către fiu-său) – a lui M. Sebastian, Manea, Codrescu, ce, strică? Să mai vorbim de nesfârşiţii-scriitori-israelieni-de-limbă-română? Cei care învăţaseră Tăcerea Înţeleaptă despre suferinţele românilor cât timp fuseseră cetăţeni ai antisemitei cu pricina, apoi, după “Alungarea” lor de către Ceauşescu în persoană, o perfectaseră în Israel în legătură cu suferinţele Palestinienilor – a auzit cineva un singur glas de scriitor evreu-de-limbă-română revoltat de nedreptăţile îndurate de concetăţenii lui? Da de unde! Au rămas ce-au fost: submediocri ingineri ai sufletelor moarte. Însă de mine şi de familia mea nici nu vor să ştie (acum vorbesc iar de actualele organe de stat şi de partid – aceleaşi ca înainte de 1989, atât că Securitatea şi-a luat şi ea pseudonim: ca victimele să nu ştie nici acum cine şi de ce îi ciomăgeşte). Pe cine ameninţ, pe cine dislocuiesc, pe cine alung din literatura română, propunîndu-mi dinapoiul meu personal şi propriu, vorba lui Dinescu, pe un scaun numerotat şi care nu-mi aparţine? Pe însuşi Dinescu? N-ar fi prima oară când mi-o face Golanul Slobozean, fiul spir(i)tual al Fănuşului şi elev al lui Gogu-Buldogogu (Rădulescu) – ei, da, “disidentul” pentru care în 1989 insistasem să fie cooptat întru protecţie în Pen Clubul francez, el plătindu-mi-o româneşte: după rivuluţie – pe care el o instalase dimpreună cu secături enkavedisto-securiste ca Petre Roman, Măgureanu, Dan Iosif, Sergiu Nicolaescu, Voican-Lindyk… să nu fie uitată Cerasela, Ipăteasca revoluţiilor noastre – dar a refuzat să-mi trimită prin poştă o hârtie prin care să-mi fie anunţată reprimirea în Uniunea Scriitorilor (de unde, prin voia lui Doinaş, Manolescu, Bănulescu, Blandiana, Sorescu, Fănuş Neagu, în 13 aprilie 1977, fusesem exclus pe când eram arestat). Refuz întărit după ce i s-au impus sfetnici ca alde Pleşu, Voican, noul supraşef al Securităţii, “prietenii” mei Berindei, Liiceanu şi, cine-ar fi crezut: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca! Aceştia l-au consiliat pe noul preşedinte să-i coopteze pe uriaşii scriitori Mihai Botez şi pe Sorin Alexandrescu (altfel colaboraţionişti répérişti notorii), în nici un caz pe Goma – “devenit incontrolabil”, apud Monica Lovinescu… Dar, domnule, dacă România se teme de… invazia, urmată de colonizare – ale mele, dacă Uniunea Scriitorilor se teme de concurenţa mea neloialo-editorială, înseamnă că foarte rău şade şi ţara, şi scriitorimea tricolorească, cea prin cultură rezistentă, ea…

    Cunosc dorinţa fierbinte a “colegilor”: să mor. Atunci, ca prin minune, România va deveni liberă, democrată şi la cur curată, pe văile-meleagurilor va curge laptele-şi-mierea, iar scriitorul la român, descătuşat, ar scrie – în sfârşit! – operele-i nemuritoare, cele pe care încă nu avusese oportunitatea, mă rog frumos, de a le aşterne pe hârtie, pe vremuri vina purtînd-o blestematul de Goma cu provocările sale, de astă dată păcatul ne-scrierii pus pe seama crampei virtuosului, taman la mâna dreaptă, cea folosită din fragedă adolescenţă pentru masturbaţiunea culturalnică, altfel rezistentă – în schimb: de toate zilele.

    Gealaţii de la ANAF intră în forţă peste antenişti, îi somează să-şi facă bagajele şi le ordonă să dispară în 5 zile. Nu mai contează că aveau contract de închiriere cu statul (sau nu), că banii încasaţi din chirie se duc la buget, adică reintră în buzunarul românului contribuabil, că nu exista un chiriaş mai bun, care să plătească mai mult, deşi asemenea tranzacţii nu se fac în ultima secundă, că, că, că. Important e ca locul să rămână gol, chiar dacă 5 televiziuni nu se pot muta în 5 zile (ce coincidenţă de cifre!). Banii nu mai contează. Nici cei proveniţi din chirie, nici cei din taxele neîncasate de stat de la o afacere care nu mai funcţionează. Iată o acţiune tipic românească, în care toată lumea pierde!

    Să fim înţeleşi: nu e vorba de Antena 3 şi/sau de sateliţii ei. Putea fi alt post tv că(l)cat de Fisc. Important e că statul pierde bani. Banii românilor! Soluţia era simplă: vânzarea sau prelungirea contractului de închiriere, fiindcă ambele variante aduc bani la buget. Cui i-ar conveni să vină Fiscul şi să-l arunce din casă în 5 zile, fără o înştiinţare prealabilă şi fără să răspundă la solicitările de negociere?! Plus că un chiriaş care investeşte în imobilul închiriat are întotdeauna prioritate în faţa unui (potenţial) nou-venit, deşi aici nu e cazul. Şi cum se poate recupera prejudiciul dacă locul nu e nici vândut, nici închiriat?! E la mintea cocoşului! Se vede (şi) de peste Ocean că avem de a face cu o încercare de a pune tălpi unui post tv, oricum s-ar numi el, că nu banii sunt problema.

    Trăiesc în America de 28 de ani, fac presă pe cont propriu de peste 20 şi toată povestea asta mi se pare o făcătură prost regizată şi pusă în aplicare la fel de prost. Îndrăznesc să fac o comparaţie între ANAF-ul românesc şi IRS-ul american (care nu e atât de idiot încât să execute pe cineva care aduce bani la buget!). Să zicem că IRS-ul recuperează o clădire prin hotărâre judecătoarească şi proprietatea are chiriaşi. Prima soluţie cea mai simplă – e scoaterea la vânzare şi anunţarea chiriaşilor că trebuie să-şi caute altă locuinţă într-un termen rezonabil (câteva luni, niciodată 5 zile!). Asta numai dacă se vinde imobilul şi cumpărătorul îl vrea gol. Dacă statul proprietar optează pentru închiriere, prioritate au chiriaşii deja existenţi, se negociază un nou contract (la preţul pieţei) şi se ajunge la o înţelegere pe câţiva ani. Toată lumea are de câştigat şi americanii califică o asemenea afacere drept “win-win situation”. Mai există o situaţie (rară) în care chiriaşul nu plăteşte chiria şi trebuie evacuat. Acţiunea durează câteva luni, un judecător hotărăşte eliberarea imobilului şi emite un ordin de evacuare, care, dacă nu e respectat, se ajunge la ultima fază: executarea cu USMarshall! În concluzie, în cazul Antena 3 & Co, statul român nu a vândut nici proprietatea şi nici nu mai încasează chiria. Treabă românească marca ANAF, adică “lose-lose” în loc de “win-win”!

    P.S. Vuvuzelele propagandei băsiste au înroşit deja Feisbucu’ cu postări care mai de care mai idioate, “uitând” să le spună românilor că vor plăti din buzunar acţiunea în forţă a ultraşilor de la ANAF în cazul Antena 3. Semn că prostia românească e greu de vindecat. Păcat că nu doare!

    „Întru început a fost rostirea” conţine cheia întregii concepţii despre rostirea filosofică românească, cheie pe care n-au avut-o predecesorii lui Constantin Noica sau pe care n-au folosit-o, deşi unii – mai ales Mircea Vulcănescu – s-au găsit foarte aproape de poarta la care se potrivea: filosofia creştină românească. Este izbitor faptul că în toate traducerile vechi ale Bibliei în româneşte se începe cu „întru”, respectiv „întru început” (en arche, in principio). Evanghelia după Ioan începe tot cu sintagma „en arche” ca şi Geneza din Pentateuh. Dar cum să înceapă altfel decât cu Începutul?

    În contextul nostru hermeneutic, „întru” reprezintă începutul propoziţiei Începutului, pe care Noica nu-l discută, dar face totuşi precizarea că sintagma „la început” redă numai „sensul temporal, pe când textul grec ar spune: în principiu”. Şi – zice Noica – Cuvântul ar putea fi redat mai bine prin ”Rostirea”. În loc de „La început a fost Cuvântul” s-ar putea spune „mai bine”: „Întru început a fost Rostirea”. Se observă foarte simplu modalitatea prin care Noica, sau cei „pe mâna” cărora s-a publicat lucrarea, a încercat să evite contextul biblic. Ce înseamnă „La început a fost Cuvântul”? Cine şi unde spune asta ? Ce semnificaţie are ? 

    LOGOS ȘI CREAȚIE 

    „Logos-ul” este „Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Evanghelistul se referă la actul Creaţiei. „Logos, zice Noica, înseamnă şi cuvânt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost”. Înseamnă, într-adevăr, toate acestea în limba greacă, dar în contextul Evangheliei înseamnă ceva mai presus de toate acestea. Evanghelistul ne spune: „Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Ceea ce schimbă întreaga perspectivă a discuţiei. Îi dă o semnificaţie majoră, nu numai filologică sau filosofică, ci şi creştină şi, întrucât este vorba despre limba noastră, dusă la desăvârşire prin Biblia lui Şerban sau Biblia de la Bucureşti, în 1688. Și apoi prin Biblia lui Şaguna sau Biblia de la Sibiu, în 1858. Adâncă este remarca traducătorului din 2001 al Bibliei, după care „prin rostire, teologia devine filologie”, la care se poate adăuga şi faptul că, tot prin rostire, în context hermeneutic, filologia, la rândul ei, devine teologie, căci problemele de interpretarer apar şi în legătură cu textele ebraice şi cele greceşti ale Bibliei. La care se adaugă şi cele latineşti. Este cazul termenului „început”, la care Noica dă ca variantă a lui ”arche principiu”, fără să ne spună că se referă la echivalentul ”principium” din latină. Fără această menţionare, varianta românească „în (sau întru) principiu a fost Cuvântul” ar fi greşită.

    Ca regulă generală, indiferent de limba în care este exprimată Sfânta Scriptură, respectiv rostită, este importantă nu numai traducerea ei dintr-o altă limbă, ceea ce poate să facă şi filologul, ci teologizarea ei, adică exprimarea cât „mai bine” posibil a credinţei în legătura (de la religo, religare) omului cu Divinitatea. Şi, principial, după ideea lui Noica, s-ar putea să găsim chiar în limba română cuvinte, dacă nu mai potrivite decât cele ebraice, greceşti sau latine. De ce au simţit nevoia vechii traducători ai Bibliei în limba română să pună ”întru” pentru ”en”, chiar la începutul Genezei (1,1)? Gramatical, traducerea cu ”întru” nu este corectă, dar nici traducerea cu ”la”. Ar trebui ”în”, cum traduc germanii (im Anfang), englezii (in the beginning) sau olandezii (in den beginne). Poate că nu sună bine pe româneşte ”în început”, deşi sună foarte bine ”în sfârşit”. Dar cum ar fi sunat ”în început” dacă ar fi fost utilizat cel puţin din 1688 încoace ? Acuma este, într-adevăr mai greu de acceptat, ca şi echivalentele perifrastice: „în primul moment”, „în primul rând”. Există şi traduceri la Ioan (1,1 şi 1,2) cu „în început” (Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărit cu spesele Societăţii Biblice Britanice, Bucureşti, 1910). Astăzi, computerul traduce gr. ”en” cu rom. ”în”. Din perspectivă filologică este traducerea corectă. Dar, faţă de ”la”, este mai potrivit ”întru”, care îl conţine totuşi pe ”în”. 

    ROST ȘI ROSTIRE

    Fără referinţe concret-istorice, se poate înţelege că Noica vrea să corecteze prin „întru început” sintagma „la început”, frecventă în traducerile din vremea sa, cu toate că în Biblia din 1975 apare, în mod curios, la Ioan 1,1 „la început”, iar la 1,2 „întru început”. Realitatea este că în primele Biblii apare frecvent ”întru” şi abia ulterior ”la”. Adică ”la început” era o corectare modernă a lui ”întru început” şi nu invers, ”întru” fiind considerat şi în ”Dicţionarul limbii române moderne” de atunci învechit şi arhaic. Deşi porneşte în mod declarat de la versetul din Ioan 1,1, Noica începe totuşi ciclul fiinţei, din ”Rostirea filosofică românească”, cu ”rostirea”, mai precis cu ”rost” şi ”rostire”, în loc de ”întru”. Dacă ar fi urmat interpretarea firească a versetului, şi a contextului, cu referinţa firească şi la Geneza (1,1), dar şi cu referinţe concret-istorice, ar fi căzut, în mod evident, şi pe sintagma ”dintru început” din versetul următor (Ioan, 1,2), prin care s-a tradus acelaşi ”en arche”, ”dintru”, fiind la fel de interesant, din perspectivă filosofică, deşi este opus lui ”întru” sau tocmai din această cauză.

    Ce fel de traducere mai este însă aceasta în care, de la un verset la altul, acelaşi ”en” (în, la) apare şi ca ”întru” şi ca ”dintru”, separându-se şi mai mult de toate traducerile Bibliei în limbi moderne? Iată cum înţelege această situaţie, pe care o adoptă, traducătorul Bibliei din 2001: „Dacă în primul verset prepoziţia ”en” traduce relaţia Logosului cu eternitatea, aici ea schimbă perspectiva şi introduce relaţia Lui cu timpul, pregătind astfel versetul următor; Cuvântul participă nemijlocit la naşterea timpului prin actul creaţiei, dar El era şi rămâne anterior acesteia. (De altfel, „dintru” este obţiunea traducătorilor Bibliei din 1688)”. Aici este interesantă modalitatea relatării. Ne-am fi aşteptat să se refere la traducerea lui ”en” din greacă în română, dar I.P.S. Anania zice că „en traduce relaţia…” Având în vedere acribia cu care s-a lucrat, cum se zice, după pagina de gardă, la „diortosirea” (corectarea) acestei versiuni a Bibliei, nu este vorba de o greşeală, dar atunci despre ce „traducere” este vorba, ştiind că Ioan şi-a scris Evanghelia la Efes în greceşte, spre deosebire de Matei care scria în aramaică? Traducerea lui ”en”, să zicem în română, este o „traducere a traducerii”, care presupune, în mod evident, o interpretare. Or, aici (şi nu este vorba de un text oarecare, ci de primele două versete ale Prologului despre Logos) se dovedeşte că limba română nu numai că poate să redea (traducă) termenul grecesc, dar o face chiar mai bine, prin termeni diferiţi şi totodată opuşi (întru şi dintru), pe când în greacă apare acelaşi ”en” şi pentru relaţia logos-ului cu Eternitatea şi pentru relaţia cu timpul, după interpretarea I.P.S. Anania.” Întru” l-a şocat pe Constantin Noica, dar ”dintru” pare să-i fi scăpat. Când i-am vorbit despre sintagma „revenirea dintru fiinţă”, ce-i drept cu mult după 1970, n-a fost încântat, considerând în maniera lui Wittgenstein că scara pe care s-a urcat la fiinţă a fost aruncată şi nu mai permite coborârea. Nu-i plăcea nici termenul de „revenire”, care este însă la fel de atrăgător ca şi „devenirea”. Dar ce ne facem cu „începutul” (gr. ”arche”), tradus în latină ”principium”, care, hermeneutic, îi atribuie începutului valenţe surprinzătoare, semnificaţii pe care nu le are rom. ”început”, dar le are gr. ”arche”?

    Situaţia nu este atât de simplă. Aici ne găsim în context teologico-filosofic şi fiecare cuvânt trebuie să aibă o semnificaţie compatibilă cu întregul neotestamentar. Indiferent de varianta de traducere, nu se reduce la ”Întru început a fost Cuvântul”, ci este urmat, în manieră dialectico-speculativă de: ”şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Este vorba de identitatea dintre Dumnezeu şi Cuvânt. Dar Cuvântul, întrucât este Dumnezeu, nu mai este cuvânt. Ceea ce l-a îndreptăţit pe Noica să constate că rom. ”rostire” este o traducere „mai bună” pentru logos.

    ȘI ÎNCEPUT, ȘI SFÂRȘIT

    Pe de altă parte, în context neotestamentar, şi începutul este identic cu Dumnezeu şi devine Începutul. În aceeaşi manieră dialectico-speculativă, fiind Dumnezeu, este şi Sfârşitul, cum apare tot într-o scriere de-a Sfântului Ioan (Apocalipsa, 21,6): ”he arche kai to telos” (Începutul şi Sfârşitul). Există oare vreun cuvânt românesc care să poată exprima „mai bine” cel puţin primul dintre cei doi termeni, ce apare singur în primul verset al Genezei şi al Prologului la Evanghelia după Ioan? Adică un termen care să însemne şi ”început” şi ”sfârşit”? Este vorba despre cuvântul ”obârşie”, a cărei primă semnificaţie este aceea de ”început”, punct de plecare, origine, dar înseamnă şi sfârşit şi capăt. Constatăm că există şi un verb corespunzător (a obârşi), care înseamnă „a termina”, „a sfârşi”, „a încheia”, dar şi „a se trage din”, „a începe”, „a proveni”, „a-şi avea originea”. „Dacă să obârşi [termina, sfârşi] săborul şi se duseră arhiereii…”, zice Varlaam, sau „Acesta vis, dacă-l obârşi [termină], să deşteptă din somn”, spune Dosoftei. „În urmă veneau locuitorii din Lilea, de unde obârşeşte [izvorăşte, începe] Kefisul”, relatează Murnu, iar la Vinea găsim formularea clară că cineva „s-a putut obârşi [naşte, proveni] dintr-un asemenea părinte”. Dar cât de frumos o spune Dosoftei că „Atunci la obârşie [sfârşit] ne va strânge sfinţia sa pre toţi credincioşii”, pe când Negruzzi vorbeşte despre „A noastră strălucită şi veche obârşie” [origine, început], iar Nicolae Iorga despre „obârşia noastră romană”. Putem să traducem „mai bine” Începutul din versetul biblic prin Obârşie – aceasta înseamnă, cum o cere contextul neotestamentar şi început şi sfârşit – căci Dumnezeu nu numai că a fost Începutul şi va fi Sfârşitul, ci chiar este pentru totdeauna Începutul şi Sfârşitul, cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Teologul să gândim dialectico-speculativ: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este şi Cel care era şi Cel care vine (ho on kai ho en kai ho erchomenos; qui est et qui erat et qui venturus est)” (Apoc., 1,8). Mai intervine aici un amănunt destul de important. Noica zice că „Întru început a fost Rostirea”, dar în versetul respectiv verbul a fi (eimi) este la imperfect (en, era), căci nici nu are perfect (compus), respectiv ”a fost”. Neavând perfectul, verbul poate fi tradus şi prin perfectul compus românesc, dar pierde ceva tocmai din semnificaţia neotestamentară. Dacă a fost, cum se zice şi în poveste: „a fost odată, ca niciodată”, înseamnă că nu mai este. Imperfectul ”era” nu anulează continuitatea, şi toţi traducătorii au apelat la el. Nu se poate spune, prin traducere corectă, că numai cândva a fost Dumnezeu. Cuvântul, înţelegându-se că acum sau mâine nu ar mai fi.

    În fine, Rostirea este marea reuşită a traducerii lui Logos, nu doar „mai bine” decât în alte limbi moderne, ci chiar cel mai bine, am putea zice, pentru contextul biblic. În această situaţie ajungem, prin traducere şi interpretare, adică urmându-l pe Constantin Noica, la următoarea formulare a începutului de verset biblic: „Întru Obârşie era Rostirea”, care nouă ne sună „ca un cântec bătrânesc”, dar care, dacă ar fi fost dintru început aşa, ar fi avut astăzi o altă rezonanţă. Dacă i-ar fi plăcut şi lui Constantin Noica o astfel de interpretare, nu se mai poate spune, căci, oricât de vie ne mai este amintirea lui, despre Noica nu mai putem zice că era, ci trebuie să spunem că a fost şi chiar că nu se ştie dacă va mai fi vreodată un altul care să-i fie de-o potrivă, adică să ne spună: Da sau Ba!

     

     

    de Grigore Culian

    Premierul Victor Ponta „s-a rupt“ la baschet și a dat o fugă la Stambul să-și repare piciorul beteag. Gurile rele spun că doctorul turc l-ar fi operat pe „Dottore“ de România la piciorul sănătos, drept pentru care recuperarea  ar putea dura și câteva săptămâni! Pe cale de consecință, președintele Klaus Iohannis (zis și „Ghinion“ – sic!) a luat măsuri imediat și la numit luni, 22 iunie a.c., la ceas de seară, pe vicepremierul Gabriel Oprea (zis și „Generalul izmană“ – sic!)în funcția de prim-ministru interimar. Președintele a zis câr, apoi mâr, dar în final s-a lăsat,   stârnind furia pedeliștiilor portocalii travestiți în liberali. {i uite așa, „Generalul izmană“ Gabriel Oprea a devenit peste noapte „Premierul interimar izmană“, punându-i cu botul pe labe (cel puțin deocamdată) pe liberalii de paradă ai președintelui, care se vedeau deja la masa bogată a Puterii. Să fi fost ghinion!

    Pușcăriabilul Băsescu Traian, lăsat slobod de „Justiția independentă“ a „statului de drept“ din mintea lui, a scos iute capul din colivie, faultându-i grosolan pe aspiranții la ciolan. A uitat, însă, că o bună parte din propria „Famiglie“ e penală și e foarte posibil ca partea mereu nesătulă a partenerilor de jaf  să se întoarcă împotriva fostului „Naș din suflet“, ceea ce i-ar aduce Suspendatului (de două ori!) cartonașul roșu, la pachet cu câțiva ani buni de pușcărie. Cum „Marele licurici“ e ocupat până peste cap cu rușii și cu amplasarea de armament greu pe teritoriul țărișoarei noastre devenită colonie, nu este exclus ca programul de asigurări (politice) „ObamaCare“ să-l descalifice pe fostul protejat al Casei Albe (care l-a salvat de demitere) și să arunce peste bord întreg clanul penal Băsescu: „Nașul Traian“, fratele Mircea, nepotul Dragoș, ginerele Pricop, fiicele „EBA“ și Ioana, cumătrul Bercea Mondial, „Buldogul“ Vasile Blaga, chelnerul de serviciu Emil Boc, Adriean Videanu – „Bordură“, „Pisica“ Anca Boagiu, sforarul Radu Berceanu și restul grădinii zoologice portocalii convertită la liberalism! Ghinion?!

    de Grigore Culian

    L-am cunoscut pe Nick Rădoi în urmă cu câteva luni pe Facebook. Mi-a urmărit activitatea, apoi mi-a scris că admiră faptul că a fondat un ziar românesc în America și că dorește să ne cunoaștem mai bine. Și să mă sprijine. Nick este originar din Caransebeș și a venit în America la 19 ani. Acum are 52.  I-au trebuit 33 de ani să construiască un adevărat imperiu în industria americană de transport. A fost expulzat din România comunistă a lui Ceaușescu împreună cu tatăl său, care vorbea des la Europa Liberă și devenise incomod regimului. Într-o zi, securiștii, care îi urmăreau pas cu pas, i-au oprit în plină stradă și Nick s-a luptat cu ei să-și salveze tatăl. Ambii au ajuns într-un lagăr de refugiați din Italia. Apoi în America. Aici, la New York. Avea trei slujbe. Ziua muncea în fabrică și noaptea făcea gogoși. Apoi s-a angajat șofer pe un camion și a traversat America în lung și-n lat. Căra salate și fructe. A strâns bani și și-a cumpărat primul camion. Apoi încă unul. A înființat prima companie de transport, devenind propriul stăpân. Asta și-a dorit când a ajuns în această țară. Anii au trecut și munca lui a început să dea roade. Conturile din bănci s-au umplut rapid cu zeci de milioane de dolari și „visul american“ a prins contur. Uneori făcea și o sută de mii de dolari pe zi! S-a căsătorit cu prima sa soție, cu care are trei fete. Toate sunt bine. Și-a cumpărat un palat în California și mai multe mașini de lux. Nu pentru a-și expune bogăția. Dorea să se bucure de munca lui și organizează petreceri pentru prieteni. Este generos și știe să împartă succesul. Vecinii lui sunt numai celebrități: Paris Hilton, Oscar de la Hoya sau Mike Tyson. Nu există nicio petrecere la care să nu se nască o nouă idee de afaceri. Nick știe bine ce face.

       Sâmbătă, 22 noiembrie, am primit un telefon. Era Nick. Mi-a spus că e în trecere prin New York și m-a invitat să luăm cina împreună la restaurantul românesc „Harmony Terrace“, unde făcuse rezervare. Ne întâlneam pentru prima oară și l-am așteptat în fața localului la ora stabilită. Îmi închipuiam că voi vedea o limuzină de lux și câțiva bodyguarzi deschizându-i ușa lui Nick. Nu a fost așa. Milionarul român a coborât dintr-o limuzină normală și era însoțit de un prieten muzician. Ne-am așezat la masă și Nick a comandat tot felul de bunătăți pentru noi, dar el a mâncat puțin și a băut cu măsură. În restaurant erau mai mulți români care mă cunoșteau și au venit să mă salute. I-am prezentat pe toți lui Nick, care s-a ridicat în picioare de fiecare dată. A fost primul semn că bogăția nu contează când ești bine crescut și știi să-ți respecți semenii. Mai ales când ai plecat de jos! Am discutat despre ziar și Nick s-a oferit să facă o donație, deși nu-i cerusem nimic. Am făcut fotografii și ne-a prins dimineața în restaurant discutând despre viața lui Nick și drumul lui spre succes.

       Ne-am luat rămas bun după o seară în care am învățat multe de la un emigrant român care și-a construit bunăstarea în 33 de ani de muncă și ne-a dovedit tuturor că bunul simț și modestia sunt calități care nu se măsoară în conturile de la bancă! Succes în tot ce faci, dragă Nick! 

    de Grigore L. Culian

    Am să încep cu veștile bune. Prima ar fi că numărul celor care au votat în străinătate a fost de două ori și jumătate mai mare în turul 2 față de primul tur. Revoltați  și întărâtați de faptul că o lege electorală strâmbă le-a îngrădit/obstrucționat dreptul vot, românii din diaspora s-au prezentat la urne mai mulți ca niciodată – după organizarea  sub orice critică la primul tur. |n aceste condiții, se impune o întrebare firească: de ce procesul electoral s-a desfășurat în condiții normale pe 16 noiembrie, după ce, cu numai două săptămâni în urmă, fusese un dezastru?! Răspunsul l-am dat după turul I, când am  explicat, cu date clare, că numărul celor care pot vota depinde de câți membri fac parte din comisii. La Consulatul General al României la New York, de exemplu, pe 2 noiembrie erau numai 2-3 oameni care completau listele, două ștampile și trei cabine, iar pe 16 noiembrie aceste cifre s-au dublat! Dacă la primul tur doamna consul general Ioana Gabriela Costache s-a ascuns după citate din lege, pentru a-și justifica incompetența și a deveni fruntașă pe ramură la capitolul exces de zel, iată că, în turul doi, aceeași doamnă, aflată sub presiune, a reușit să organizeze onorabil secția de votare din propria curte și să arate că se poate dacă există bunăvoință și – mai ales – bună credință! 

       |n ciuda prezenței masive la vot, apar însă mai multe semne de întrebare asupra modului în care actuala Lege electorală poate asigura românilor din diaspora condiții corecte și civilizate pentru a-și exercita dreptul la vot. Mulți au reclamat că nu au existat suficiente secții de votare în străinătate și că ministerul de Externe nu ar fi luat măsuri pentru suplimentarea lor. Parțial e adevărat și ministrul Titus Corlățean a plătit cu funcția  tocmai din aceste motive, invocând faptul că „nu poate încălca legea“. {i poate că avea dreptate, dacă ne gândim că această lege funcționează din 2004 și nu poate fi modificată decât cu șase luni înainte de scrutin. |n plus, deciziile privind eventuale modificări NU se pot lua prin hotărâre de guvern, ele fiind de competența Biroului Electoral Central (BEC), un organism independent. {i aici se impun două întrebări de bun simț: 1. Dacă actuala Lege electorală nu e bună (și nu e!), de ce politicienii care s-au perindat la putere după 2004 nu au găsit timp să o schimbe, așa încât să poată vota toată lumea fără probleme, mai ales că știau că regulile nu se pot schimba în timpul jocului?!; 2. De ce nimeni nu a reclamat nimic în 2009, când s-a furat ca’n codru la Paris sau în alte țări din Europa?!

       A doua veste bună e că Victor Ponta și-a recunoscut înfrângerea încă înainte de terminarea numărătorii voturilor, evitând circul din 2009 și posibile violențe de stradă între cele două tabere – prin amânarea anunțării rezultatului final sau contestații pe la tot felul de instanțe. A fost un gest de responsabilitate, care dovedește că premierul s-a maturizat și înțelege regulile democrației, mai ales că tabăra opusă anunța că s-au comis fraude masive la centrele de votare, fapt contrazis chiar de asumarea înfrângerii. Nu în ultimul rând, consider tot o veste bună faptul că Diaspora Românească, deși a ieșit masiv la vot, nu a mai decis cine va fi Președintele României în următorii 5 ani, ceea ce elimină speculațiile, dezbinarea între românii din țară și cei din străinătate și acuzațiile din 2009.

       Vestea proastă e că deputatul „nostru“, penibilul Mircea Lubanovici (Colegiul 3 Diaspora), un fariseu care doarme de șase ani în Parlamentul României pe bani publici, a călcat din nou în străchini în modul cel mai josnic. După ce a așteptat să treacă turul 1,  acest impostor i-a scris lui Victor Ponta o scrisoare penibilă, în care reclama că românii din colegiul lui nu pot vota din cauza Guvernului. Culmea e că deputatul mincinos a aruncat la gunoi o propunere legislativă exact pe acest subiect, inițiată de mine  în 2012 și semnată de ziariștii membri ai Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni! Sunt în posesia răspunsului primit de la Guvernul Ungureanu, care spune, în clar, că inițiativa a fost trimisă la Camera Deputaților, ceea ce dovedește duplicitatea acestui neica-nimeni!

    Ne gasiți și pe

    557FaniLike
    19FollowersFollow