• storytorrent.com
  • GC:Ați inițiat noi Festivaluri de Film românesc, în multe state americane. Ați susținut filmele românești, regizori, producători, actori . Ați realizat numeroase parteneriate cu universități americane, cu profesori de la departamentele de film, cu asociații interesateși foarte active în promovarea filmului românesc de pe Coasta de Estși de Vest. Când ați decis că plecați de la ICRNY ați luat aceste Festivaluri cu dumneavoastră?

    DU:  Doamne ferește! Toate aceste proiecte, pe care le-am inițiat, selectat și derulat au rămas în rapoartele de activitate, în Programul propus pe 2016, în baza de date.Unele sunt continuate, reprezintă noua bază de date pe care am creat-o și lăsat-o la ICRNY. Am introdus regizori cărora li s-au refuzat proiectele înaintea venirii mele la post. Cunosând calitatea sălilor unde sunt proiectate filme la Brooklyn Academy of Music, am vrut să inițiez un Festival al Filmului românesc la BAM.Dar aș fi interferat cu celălalt festival, privatizat, când ICR București a refuzat să finanțeze Festivalul filmului românesc , pe care-l finanțase, la edițiile anterioare. Aveam atâtea stateși orașe în America, unde se puteau construi și dezvolta Festivaluri ale filmului românesc. Am inclus, de pildă, Festivalul de filmși teatru, de care se ocupă Andrei Zincă.Am propus acest Festival,  pe care l-am pus la cale împreună. O dată stabilit proiectul, după ce am văzut sălile de proiecție, după ce am stabilit lista filmelor și invitații, am repartizat proiectul unui referent. Harta filmului românesc, difuzatși comentat în cinematografele, festivalurileși universitățile din  în America dar și din Canada s-a extins enorm.Am inclus filme din istoria cinematografului românesc, filme experiment din arhiva de aur a avangardei, filmul creat de regizorul aromân Toma Enache, filmele documentare, filmele experiment ale noului val, filmele regizorilor români stabiliți în alte țări. Am repartizat proiectele de acest gen referenților, care au primit de la mine proiectele integral desenate, urmând să se ocupe de logistică, de contractele de difuzare.Am decis cu organizatorii care e selecția filmelor de lung și de scurt metraj ce vor fi prezentate, invitații, evenimentele colaterale, simpozioanele. Am vorbit cu Maria Bucur, asistenta decanului de la Indiana University să facem un festival al filmului românesc. La cinematograful din campus se desfășura o săptămână dedicată marei doamne a filmului american, Meryl Strip. Am pus la cale un Festival al filmului românesc la Washington și atașatul cultural al Ambasadei României, domnul Lucian Purcăreanu mi-a comunicat că a găsit cinematograful cel mai potrivit. Am pus la cale un Festival al filmului românesc în trei sau patru orașe din Canada. Urma să fie definitivat proiectulși implementat la începutul primăverii, în 2016. Filmul românesc a pătruns în universitățile americane din mai multe state, distribuția lui s-a diversificat foarte mult iar numărul vizionărilor s-a înzecit.

    Amintesc participările la Rural Route Film Festival  la Museum of Moving Image și la Brooklyn Grange Rooftop Farm sau vizionarea unor filme 6 Big Fish, The Family Dinner, Bus no. 92 de Ștefan Constantinescu și un dialog cu Olga Ștefan, la Chicago Filmmakers, Columbia College și Filmmakers Cooperative, în New York.Remarcabilul program derulat la One Eye Laughing One Eye Crying , Prima ediție a Festivalului de Film Românesc la Pacific NorthWest ST., în noiembrie cu Sunt o babă comunistă de Stere Gulea, sesiune Q&A cu Monica Filimon, la Kingsborough Community College, New York. Seria de filme de scurt metraj, Amintiri din Epoca de Aur. Evenimentele în care am prezentat-o pe Ioana Uricaru la ICRNY, care a susținut o conferință despre filmul românesc din ultimul val, cu dese referințe la câțiva regizori, operatori, alegerea actorilor, scrierea unor scenarii viabile, pe limba filmului, fără monologuri infinite. Ne-a povestit despre filmele ei realizate sau în curs de producție, difuzate în universități, însoțite de conferințeși sesiuni Q&A despre arta filmului contemporan în România și în lume. Proiectul regizoarei s-a numit Monstruous Mythologies, incluzând filmele ei Stopover, The Legend of Oficial Visit.

    Ioana Uricaru a fost invitată de mai multe universități americane.Și la Stanford, în cadrul Stanford Special Language, la Pigot Hall.întâlnirea cu tânăra regizoare care are un palmares impresionat a fost și un preambul  al Festivalului Filmului Românesc de la Seatle, din zona Pacificului de nord-vest, intitulat Un ochi râde, un ochi plânge.  Un Festival la care am colaborat excelent, pentru vizionărileși toate evenimentele derulate la SIFF Film Center din Seatle, împreună cu admirabila echipă de la ARCS/ American- Romanian Cultural Society.La ediția din acel an, mai erau invitați regizorul Oliver Șerban Tătaru și nelipsitul criticși profesor de Film, Monica Filimon, moderatoarea Festivalului.

    Am invitat-o pe Anca Damian, în 2013, ca să-și prezinte toate filmele la New York.Dar avea invitații la zeci de festivaluri și, mereu, alt film în lucru. Speram să aduc filmul ei Crulic-Drumul spre dincolo, un film care a fost selectat la peste 150 de Festivaluriși a luat zeci de premii. Anul acesta, Anca Damian va veni la Festivalul de la New York, din ce am înțeles cu mai multe filme. Sper să se difuzeze și Crulic-Drumul spre dincolo,și Muntele magicși Perfect sănătos, în care joacă Vlad Ivanov și băiatul regizoarei, pe care nu l-am mai văzut de la un spectacol de operă de la ONB, dirijat de Vlad Conta

    GC: Ați folosit formatul de retrospectivăși în cazul regizorilor de film. Remarcabilă a fostși retrospectiva filmelor lui lui Radu Gabrea, difuzate de-a lungul a trei zile, la New York. Sau medalionul  dedicat regizorului Radu Mihăileanu și coproducțiilor sale, filmele Trădare și Trenul vieții

    DU: Radu Mihăileanu era pe lista mea de priorități. Cristi Puiu, Radu Jude, Anca Damian, producători precum Ada Solomon, actori de film, precum Marcel Iureș.Regretatul Radu Gabrea participat în mai multe proiecte, filmele lui find solicitate de multe festivaluri.  A avut o retrospectivă care a durat trei zile, la Tribecca Screening Room. El a participat înainte de a ajunge la New York la prima Săptămână a filmului și teatrului românesc, proiect pe care l-am inițiat și pus la cale cu Andrei Zincă, după ce l-am invitat la Festivalul Filmului Independent. Regizorul Andrei Zincă are propriul lui studio de film. Cu el am construit un nou Festival de Film, la Fort Lauderdale Miami, derulat ca o Săptămână a filmuluiși teatrului românesc. Andrei Zincă a găsit sălile, contactele, mi le-a prezentat, în cursul unei vizite când am schițat proiectul final. Doream să completez viziunea mai comercială și de entertaiment cu o componentă academică, universitară și prezența criticii de film. Formatul include filme noi, dar și titluri clasice, retrospective ale unor regizoriși producători, spectacole one man sau one woman shows, expoziții… Prima ediție a avut loc în 2014 Focus on Romania, Fort Lauderdale Miami Waves 2014, la cinema Paradiso. Regizorul Radu Gabrea, împreună cu soția lui, actrița și producătoarea Victoria Cociaș, au prezentat Rumenye, Rumenyeși Goldfaden’s Legacy și nu GODFARB’S LEGACY, cum s-a scris, după plecarea mea, cu ditamai majusculele, greșit, pe site-ul ICRNY, probabil cu mintea la apartamentele de închiriat din Bronx.Dar interimarul trebuia să corecteze greșeala .

    La Focus on Romania, Fort Lauderdale Waves 2015, a doua ediție, au fost invitați la Miami și Fort Lauderdale, Dan Pița, Oana Giurgiu, Vlad Păunescu și Tudor Voican.Publicul a venit din nou la Cinema Paradiso, unde s-au prezentat filmele Trenul vieții de Radu Mihăileanu, Concurs de Dan Pița,în contextul întregii sale creații regizorale, Medalia de onoare de Călin Netzer, în prezența lui Tudor Voican, scenaristul filmului, Aliyah Dada, regizatși produs de Oana Giurgiu, Poveste de dragoste, regizat de Cristina Iacob,  Live, regizatși produs de Vlad Păunescu, toate vizionările find urmate de sesiuni Q&Ași mici petreceri organizate de Double 4 Studios sau Cinema Paradiso.

    Dan Pița

    Festivalul de film românesc „Focus on Romania: Fort Lauderdale/Miami Waves“, s-a desfășurat la la Cinema Paradiso, Fort Lauderdale, Universitatea din Miami,și la sediul Institutului Cultural Român de la New York. Institutul Cultural Român de la New York a susținut cea de-a doua ediție a festivalului. Organizatorii și-au propus să prezinte publicului american nu doar o proiecție de filme, ci galeria unora dintre cei mai importanți regizoriși producători români, al căror nume este legat de premii obținute la cele mai importante festivaluri de film european. Invitați: Dan Pița, Radu Mihăileanu, Oana Giurgiu, Vlad Păunescuși Tudor Voican. Programul festivalului a cuprins un atelier de lucru cu studenții din primul an de masterat de la Departamentul de Film de la Universitatea din Miami, pe tema „Provocări și reușite în producția de film românesc“, clasa condusă de prof. John Soliday. Au fost proiectate secvențe din filmele Trenul vieții, Concursși Live. Au participat la discuții Dan Pița, Radu Mihăileanu, Vlad Păunescu și Oana Păunescu. S-au analizat filmele, metodele de producțieși dezvoltarea expresiei cinematografice în perspectiva trecerii timpuluiși a lucrului, sub cenzura comunistăși până în ziua de azi. Au fost vizate aspecte ale coproducției, stilul de lucru în est și vest, metode de finanțare, regimul dreptului de autor etc. Deschiderea festivă a evenimentului a fost urmată de proiecția filmului Train de Vie, coproducție Franța/România. Invitat: regizorul Radu Mihăileanu. Au urmat discuții cu publicul (Q&A)și un cocktail organizat de Cinema Paradiso. Pe 23 octombrie, înaintea proiecției filmului Concurs, regizorul Dan Pița a fost omagiat pentru întreaga sa carieră. A fost prezentat un scurt film omagial, creat de Andrei Zincă, după care regizorului Dan Pița i-a fost decernată o statuetă din partea Festivalului, ca omagiu pentru întreaga sa creație cinematografică. După proiecția filmului Concurs, a urmat o discuție între public și invitații Dan Pița și Vlad Păunescu, director de imagine. A doua zi, proiecția filmului Live, regia Vlad Păunescu, a avut loc în prezența regizoruluiși a designerul Oana Păunescu.

    Ovidiu Mihăileanu

    La Focus on Romania, Fort Lauderdale Waves 2015, a doua ediție, au fost invitați la Miami și Fort Lauderdale, Dan Pița, Oana Giurgiu, Vlad Păunescuși Tudor Voican.Publicul a venit din nou la Cinema Paradiso, unde s-au prezentat filmele Trenul vieții de Radu Mihăileanu, Concurs de Dan Pița,în contextul întregii sale creații regizorale, Medalia de onoare de Călin Netzer, în prezența lui Tudor Voican, scenaristul filmului, Aliyah Dada, regizat și produs de Oana Giurgiu,Poveste de dragoste, regizat de Cristina Iacob,  Live, regizat și produs de Vlad Păunescu, toate vizionările find urmate de sesiuni Q&A și mici petreceri organizate de Double 4 Studios sau Cinema Paradiso. Proiecțile cu filmele lui Radu Mihăileanu, în Auditorium, la ICRNY s-au bucurat de participarea regizoruluiși de ample sesiuni Q&A. Regizorul Radu Mihăileanu a fost o revelație, el find din păcate prea puțin cunoscut, din pricina difuzări filmului românesc, producție națională sau co-producție.Lipsesc rețelele de distribuție.

    Andrei Zincă

    La Romanian Film Festival in Seattle „One Eye Laughing, One Eye Crying:Tales of Resistance” s-au prezentat, în noiembrie 2015, filmele lui Radu Gabrea O poveste de dragoste, Lindenfeld(2013), cu Victoria Cociaș și Victor Rebengiuc, în rolurile principale, apoi„ și s-au dus ca vântul(Barașeum, Barașeum), Evrei de vânzare 2012. În cadrul secțiunii American-Romanian Cultural Intersections, actrița Victoria Cociaș a interpretat cu mare suces spectacolul Maria Callas-La Divina, după Master Class de Terence McNally.

    Festivalurile de film au inclus și spectacole de… teatru, susținute de actorii invitați. Uni actori au avut chiar expoziții. Sintagma festivalul filmului acoperă evenimente artistice diferite, spectacole și expoziții.

    GC :A propos de expoziții, actorul Horațiu Mălăiele a prezentat în Auditorium, la ICRNY, un spectacol uluitor I’m Blind/ Sunt un orb  darși o expoziție de desene, caricaturi, portrete, care ne-a arătat o nouă ipostază a acestui polivalent actor.

    .

    Horațiu Mălăiele

    DU:Expoziția fusese prezentată mai întâi la Festivalul de film de la Lauderdale. Nu vreau să uit de filmul excepțional Nunta mută, regizat de Horațiu Mălăiele, un film din 2008care a fost difuzat, la Corals Gables Cinema  din Miami.

    GC:În 2014 ați prezentat trei premiere cu Horațiu Mălăiele, la New York. Actorul de teatru, actorul și regizorul de film, caricaturistul și portretistul a prezentat tot în premieră,  filmul Ana de Alexa Visarion, A fost o întreagă discuție despre perspectivele în care cinematografia contemporană preia mitologia, balada, în cazul acesta balada Meșterului Manole. Alexa Visarion ne-a prezentat și cărțile lui.

    DU:Claudiu Turcuș a dezvoltat un remarcabil proiect cu mai multe voleuri, About the Romanian Cinema New Wave,într-o serie de conferințe, presărate cu exemplificări.Claudiu Turcuș a participat la cea de-a noua Conferință anuală ținută de Association of Adaptation Studies, organizată pe tema Adaptation and Multiplicities, la Flager College în St Augustine, Florida. O prezentare și o radiografie a lucrărilor lui Lajos Koltaiși a proiectului său Fateless și o discuție despre adaptarea romanului est-european, despre film-literatură-fotografie, apoi o prezentare a regizorului Cristi Puiuși a filmului Moartea domnului Lăzărescuși un colocviu cu doi profesori remarcabili de la Departamentul de film și Media, de la Hunter College, dna Yvone Marguliesși domnul Gustavo Mercado. Claudiu Turcuș a susținut o conferință la ICRNY, în Auditorium, cu privire la relația între reprezentarea realistăși cea alegorică din literaturași filmul românesc, cu exemplificări luate din filmele lui Cristi Puiu, Stere Gulea, Corneliu Porumboiu, Florin Șerban și cărțile scrise de Bogdan Suceavă, Petru Cimpoieșu, Florina Iliș.Am vorbit de evenimentele în care am prezentat-o pe Ioana Uricaru la ICRNY, la filmele ei realizate sau în curs de creație, difuzate în universități, însoțite de conferințe și sesiuni Q&A despre arta filmului contemporan în România și în lume.

     

     

    Partea a șasea

    Grigore Culian:La Book Expo America, doamna Consul General Ioana Gabriela Costache a prezentat cartea Pas cu pas a Președintelui României, domnul Klaus Johannis, editată la Curtea Veche.

    Doina Uricariu: Cartea a fost prezentată și la Târgul de la Beijing, din ce știu, tradusă în limba chineză. În America și în multe țări ale lumii, cărțile scrise de politicieni sau în numele lor reprezintă ceva normal. Nu de mult, la librăria de lângă mine, Hillary Clinton și-a lansat ultima ei carte. Mii de oameni au cumpărat în acea zi cartea cu autograf.Deși fiecare poate avea părerea lui despre What Happened, cum se intitulează volumul care rumegă la infinit pierderea alegerilor de către candidata la președinția SUA, aleasă de democrați. Cartea are un turneu de lansări, a apărut și un audio book.

    Președintele României, domnul Klaus Johannis

     

    Revenind la prezența literaturii române, la Book Expo America, ICR București l-a propus ca invitat pe Bogdan Hrib. El a participat cu literatura lui polițistă la Book Expo America,într-un dialog cu Lawrence Block, despre cartea The Greek Connection și sorții acestui gen de literatură.

    Grigore Culian: Enumăr doar autorii lansați la Book Expo America sau prezentați în Auditorium: Petru Popescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Arhipelagul Norman Manea cu Bogdan Alexandru Stănescu, Norman Manea, Bogdan Suceava, Saviana Stănescu, Răzvan țupa, Ion Pop, de la New York, ștefan Stoenescu, Valery Oișteanu, Mirela Roznoveanu, Saviana Stănescu,Theodor Damian, Liviu Georgescu, Nina Cassian. De la Boston, Adrian Săhlean. La Biblioteca Congresului, cărțile profesorului Virgil Nemoianu. Dar în stand erau prezenți mulți alți autori și cele mai prestigioase edituri din România. Erau autorii de la Polirom, de la Humanitas…

    Doina Uricariu : Să nu uităm de cealaltă ediție Book Expo America din 2014 cu traducătorii Sean Cotter, Alistair Ian Blyth, Adrian Săhlean. L-am pus în legătură pe Alistair Ian Blyth cu Varujan Vosganian care și-a lansat Cartea șoaptelor, tradusă în multe limbi.A urmat traducerea în engleză. Cartea e pe amazon.Tot la Javitz Center, la Book Expo America, am făcut prezentarea ediției monumentale a facsimilelor Eminescu, publicată de Editura Academiei, îngrijită de academicianul Eugen Simion.Am avut la stand tot timpul portretul lui Eminescu, pictat de Alexandru Darida. Câțiva americani au venit să-l cumpere dar nu era de vânzare, cum nu era nimic de vânzare la stand.

    Grigore Culian:Cea de-a treia ediție s-a mutat la Chicago, la Mc Cormick Center , un spațiu de expunere excelent. știu că ați pregătit-o foarte atent, înainte de a decide plecarea. Nu am mai auzit nimic despre Book Expo America.Așa se îngroapă proiectele. Când dispare motorul lor real, omul dăruit, profesionistul. La edițiile anterioare, cu o lună de zile înainte erau prezentați zilnic pe site scriitori români din țară și din diaspora, împreună cu volumele lor.

    Doina Uricariu: S-a revenit la formula rafturi cu cărți și delegații de funcționari.S-au expus volume tipărite cu ani în urmă sau deja lansate la târgul anterior. Fotografiile postate spun totul, cărți puse în teancuri,ca la librăriile cu iz provincial.Era o vorbă, pe vremea gospodăriilor colective, c.a.p-urile de tristă amintire: „Avem normatori, raportori, nu prea sunt muncitori.”Mi-am amintit că doamna M. Drăghici m-a prevenit, la a doua ediție, că delegația anterioară de funcționari, veniți la prima ediție au spus că ICRNY nu a făcut nimic pentru Book Expo America. Pentru că a făcut totul, mai puțin semnarea contractului. Comparați programele, corespondența, ecourile în presă.Am fotografiile de la primele două ediții și de la ultima participare.Comparați-le, deși ați fost prezent, știți programele, ați văzut cu ochii dumneavoastră diferența strivitoare. Cui prodest susținerea delăsării și mediocrității crase în instituțiile culturale?

    Este inadmisibil să ne prezentăm astfel la un Târg internțional de carte din America. Tot ce afirm poate fi verificat pe internet.

    Grigore Culian :Ați construit proiecte foarte complexe, frumoase, memorabile.

    Doina Uricariu:Am avut proiecte foarte mari, foarte grele, care s-au derulat impecabil, strălucit. Mă gândesc la participarea României la Festivalul internațional de Teatru idiș de la New York. Festivalul a fost un maraton care a durat opt zile, între 14-21 iunie 2015. Au participat peste 100 de artiști, muzicieni, profesioniști ai artei spectacolului, regizori de film și de teatru, din România, Austria,Africa de Sud, Canada, Cehia, Franța, Germania, Israel, Japonia, Polonia, Rusia, Spania, SUA…ICRNY a susținut participarea Teatrului Evreiesc de Stat condus de remarcabila actriță Maia Morgenstern.

    Maia Morgenstern

     

    La Kulturfest NYC, un festival internațional al teatrului idiș, România a jucat rolul principal, ceea ce era firesc, dat fiind că prima companie de teatru idiș din lume a apărut la Iași, în anul 1876. Cu 40 de ani înainte de apariția teatrului idiș în America. America a sărbătorit în 2015 centenarul teatrului idiș. Am solicitat personal sprijinul guvernului României, am  luat legătura cu domnul Secretar de Stat Victor Opaschi, am scris un memo și Guvernul a contribuit cu o sumă importantă peste bugetul alocat de ICR. Tansferul s-a făcut direct către Teatrul Evreiesc de Stat. țin bine minte cât de mult a trebuit să explic conducerii ICR, vicepreședintelui Mihaly de ce am procedat așa, având experiența proiectelor de la Guvern de pe vremea când am fost consilierul personal pe cultură al Primului Ministru. România a prezentat un spectacol tipic de teatru idiș Wandering Stars de Shalom Aleichem, la Abrons Arts Center Playhouse.Era o distribuție foarte mare. Proiectele se fac nu doar cu bugetul unei instituții. Dar pentru ca o sponsorizare să nu se verse într-o găleată comună, ea trebuie dirijată direct unei instituții pe care o susțin mai mulți…A fost un proiect excepțional. S-a difuzat filmul lui Radu Gabrea Goldfaden’s Legacy, Nahma Sandrow a susținut o conferință despre istoria teatrului idiș, la Simon Wiesenthal Center Museum of Tolerance, Alexander Hausvater a participat la un simposium Avrom Goldfaden and the Legacy of Yiddish Theater in Romania, la Museum of Jewish Heritage din New York, a avut loc un concert cu Zalmen Mlotek și invitați speciali de la Teatrul Evreiesc de Stat din București. Am făcut o prezentare complexă a creației regizorului Alexander Hausvater. Maia Morgenstern, în spectacolul Astă seară, Lola Blau de Georg Kreisler, în regia lui Alexandru Dabija, a fost steaua Festivalului. Contactele create la acest Festival s-au văzut. Nașterea Festivalului internațional de teatru idiș de la București, invitațiile primite în anii ce au urmat când Maia Morgenstern, o mare actriță, a revenit la New York. Să nu uităm că România a preluat în anul următor, prin ambasadorul Mihnea Constantinescu Președinția la International Holocaust Remembrance Alliance(IHRA).

    Un alt proiect complex a fost cel care a avut în centrul lui cuplul excepționalilor balerini, Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu un spectacol extraordinar la Lincoln Center: World Ballet Stars. A fost o bucurie să mă implic în susținerea acestui spectacol, chiar dacă legislația din România ne obligă să apelăm la diverse fundații ca să plătească pentru ICR în avans chiria sălilor, sumă care e returnată acestor fundații la trei săptămâni după ce a avut loc spectacolul sau concertul. A fost o nebunie cu obținerea vizelor la timp dar Alina Cojocaru își amintește cât de calm am rezolvat acest lucru, din conversațiile nenumărate de la telefon, și cum s-au rezolvat cu grație și răbdare toate problemele cu afișul, cu invitații, cu găsirea camerelor de hotel, cu achiziționarea biletelor de avion, preluarea, promovarea invitaților și conducerea lor la aeroport, fiind vorba de curse diferite, deci ore și destinații diferite. Nemaivorbind de faptul că lista completă a soliștilor din spectacolul de balet s-a definitivat în ultimul moment. Am apelat la o fundație în New York, așa cum am apelat la alte Fundații și Asociații în alte orașe de pe Coasta de Est și de Vest.Am avut o colaborare foarte bună cu Prințesa Marina Sturdza, atât de implicată în proiecte cultural-artistice și acțiuni de caritate. A fost sufletul și inițiatoarea atâtor proiecte generoase, caritabile și de artă. Avea noblețea sufletului și a minții, nu doar noblețea de sânge, fiind descendenta a două familii domnitoare Sturdza și șuțu. Vorbeam la telefon deseori în legătură cu proiectul Alina Cojocaru și Johan Kobborg. Am mai colaborat mai înainte la un proiect dedicat construirii unui spital în România pentru copii în fază terminală. L-am invitat pe Matei Varga, pianistul de origine română de la New York care a susținut un recital de pian excepțional. Din păcate, prințesa Marina Sturdza a murit pe 22 octombrie anul acesta. Am fost la un party dat de Marina Sturdza acasă la ea, însoțită de de fiul meu Alexandru Drogeanu, pe care-l invitase de asemenea.Fusese invitată și fiica mea Andreea dar lucra în acea seară la o filmare, unul din filmele ei, unde face scenografia. A realizat câteva zeci de filme de scurt metraj și câteva de lung metraj.  Alex i-a dus un imens buchet de trandafiri albi. L-am întrebat de ce a ales albul și mi-a răspuns că e culoarea sufletului Prințesei Marina Sturdza.

    Prințesa Marina Sturdza

    Am vrut să mai realizăm împreună un mare proiect în colaborare cu Turkish Cultural Center, dedicat omagierii lui Ahmet Ertegun. În 2016, când se împlineau zece ani de la moartea lui Ahmet Ertegun, cofondatorul marelui trust și imperiu al înregistrărilor muzicale, Atlantic Record, cu o cifră de afaceri de miliarde și miliarde de dolari.Un pasionat cunoscător al muzicii fără de care spectaculoasele cariere ale lui Ray Charles, The Roling Stones, John Coltrane, Led Zeppelin nu ar fi atins asemenea audiențe și culmi. Ioana Maria Banu, soția lui Ahmet Ertegun, cunoscută celor apropiați sub numele de Mica Ertegun, e originară din România. E cunoscută ca un designer de interioare de succes și decenii la rând a fost imaginea eleganței și gustului desăvârșit, la New York. Actele ei de filantropie în cultură, învățământ și arte sunt bine cunoscute. Am schițat atent acest proiect în care urma să omagiem un cuplu exemplar de artiști, promotori ai artelor iar el mogulul muzicii celei de-a doua jumătăți a secolului XX și începutul secolului XXI, ea căsătoriți din 1961.În jurnalul meu american povestesc despre acest proiect în care avea să fie implicată și Prințesa Marina Sturdza, apropiată de Mica Ertegun. La un moment dat a existat un mare proiect dedicat construirii unui Centru cultural și de cercetare la Târgu-Jiu, dedicat operei lui Brâncuși.Au apărut neînțelegeri între Mica Ertegun și instituțiile locale, astfel că donația ce urma să se facă a mers în cele din urmă la Universitatea Oxford.

    Mica Ertegun

    În pofida credinței noastre că există posibilitatea unor dialoguri și punți economice simplificate între America și România, lucrurile nu stau chiar așa. E imposibil să construiești mari evenimente, câtă vreme regulile economice și legislația din România nu îți permit plata chiriilor în avans, plata unor operații de înrămare făcută anterior aprobării unui proiect. Când faci o expoziție, nu prezinți pânze sub formă de suluri, ci pânze pictate și înrămate.

    Nu e ușor, însă, în general , când lucrezi proiecte complexe. ICRNY a fost obligat să procedeze astfel pentru concertele și marile recitaluri susținute de Alexandru Tomescu, SoNoRo. Există tendința ca aceste fundații să vrea să-și adjudece evenimentul în întregime, doar pentru că au împrumutat niște bani unei instituții de stat, bani care i-au fost returnați, conform contractului. Apoi ordonatorul de credite face greșeli, întârzie plățile iar cel care împrumută banii nu respectă datele proiectului. Nu poți să-l schimbi pe Alexander Bălănescu și cvartetul lui cu cvartetul SoNoRo, fără să comunici. Să faci schimbarea e la spate. Nu e deloc fair play. Nu schimbi artistul dintr-o expoziție, peste capul unei instituții.Este incalificabil să nu-l anunți pe director și să lucrezi peste capul lui cu Bucureștiul. Mi-aduc aminte că abia se completase echipa de la ICRNY și o persoană de la ICR, București, venită în delegație de lucru, le-a propus proaspăt numiților doi referenți să îi mute la ICR Londra, solicitându-le să nu mă informeze, ceea ce ei nu au făcut, dovadă că știu. Apoi mi s-a transmis că mi se va da un post în plus și că voi primi o referentă. Același referent la New York, specialist în dezinformare și cabale, a trimis tot soiul de reclamații împotriva doamnei sau domnișoarei care urma să vină. A aflat despre cine e vorba și s-a pus pe “lucru”. A postat fotografii, a trimis misive.Speriat că ar putea fi înlocuit.Nu a fost trimis nimeni.Dar atunci l-am văzut cum lucrează. Nu mă interesează cabalele, trasul de sfori și cu atât mai puțin distrugerea oamenilor,anihilarea lor.Distrugerile consumă o mare parte de timp. și alungă valorile.

    Revenind la spectacolul Alinei Cojocaru, el a fost miraculos.Firește, m-a întrist enorm scandalul de la ONB care copia caricatural povestea din Fantoma de la Operă, strălucitul și longevivul musical Phantom of the Opera. Fantoma de la Opera Națională din București a avut mai multe capete. și nici unul luminat. Cum Să renunți la Alina Cojocaru, să-i umilești pe ea, pe Johan Kobborg, să pulverizezi și ansamblul de balet, să anulezi spectacole! Doar ca să dai cale liberă invidiilor, xenofobismului și haosului. Pe principiul să moară capra vecinului.

    25594356_2019163825020157_2207413913554018700_n

    În 20 Martie 2018, dacă va obține numărul necesar de voturi, Ioana Salăjanu, o orădeancă din Chicago, are șansa să devină prima româncă judecător în sistemul judiciar american. Ioana a plecat din România în 1985 cu azil politic după ce tatăl ei a fugit din țară în ’81. Avea doar 9 ani. Nu a fost ușor. Nici acasă după ce a devenit fiică de trădător de țară, nici în Detroit unde a locuit până când a obținut o bursă la Loyola Law School în Chicago, după terminarea Facultății de Stiințe Politice din Michigan.

     ,,Nu aveam bani, nu vorbeam engleză și o vreme am trăit pe ajutor social”, își amintește Ioana despre începuturile americane. Astăzi este avocată în Chicago și candidează pentru funcția de judecător în districtul Cook.  Un membru al staffului ei m-a contactat în decembrie trecut și povestea Ioanei Sălăjanu m-a cucerit.  Mamă singură, trei băieți, avocată. Plus campanie electorală pentru că judecător devii prin votul populației. Plus o fundație. Plus interviuri, evenimente pentru strângere de fonduri, câine și două pisici. Pe lângă toate acestea, jobul de judge pare floare la ureche, nu-i așa? A râs când i-am spus asta.  ,,Nu ai idee cât de ocupată sunt. Trebuie să fiu foarte disciplinată și foarte organizată” Am reușit să vorbesc cu Ioana în două ocazii. În ambele ea a fost la volan. 

    Într-una din aceste ocazii am înregistrat discuția noastră și am transcris-o pentru domniile voastre mai jos. Nu o să-i spun interviu.  Este un dialog cu o femeie curajoasă și inteligentă, o româncă, o imigrantă care ne spune că se poate să intri într-un sistem care pare inaccesibil și impenetrabil, că nu contează de unde vii și cine ești atâta vreme cât îți stabilești un țel pe care, cu dăruire, disciplină, încredere în forțele proprii și extrem de multă muncă, îl poți atinge.

    ,,Societatea este construită din grupuri de oameni care lucrează împreună, spune Ioana. Nu trebuie să te compari cu nimeni.  Nu contează dacă un grup strânge gunoiul și un alt grup conduce sistemul judiciar. Totul este că aceste grupuri să lucreze împreună,,



    NIG – Ai plecat din România în ultimul deceniu de comunism. În anii cei mai grei. Sper că nu îţi aminteşti prea multe…Totuşi?

    Ioana Sălăjanu  – Chiar vorbeam cu o prietenă şi ea îmi spunea că vrea să le dea o viața mai bună copiilor ei. Nu știu dacă eu pot spune asta. Eu am avut o copilărie frumoasă chiar dacă nu am avut apă, căldură și mâncare întotdeauna. Dar știam să apreciem ceea ce aveam și ceea ce primeam. Lucru care nu prea se mai întâmplă astăzi.  Oamenii erau apreciați pentru ceea ce erau. Au fost  și lucruri bune și rele.

    NIG – Încerci să îți educi copiii în stilul acela?

    IS – Da. Eu mă axez foarte mult pe a le dezvolta imaginația, îi încurajez să se joace afară; să renunţe pe cât posibil la jocurile electronice, la telefoanele mobile şi să alege. Să facă sport. Am trei băieți, Sebastian, Andrei și Alexandru. Când alţi copii vin la noi să se joace, electronicele sunt interzise. Toţi merg să se joace afară.

    11406464_10152967871483869_2454093272429664683_o

    NIG – Şi totuși la un moment dat, în România, nu a mai fost atât de simplu.Tatăl tău a fugit din țara. Tu ai rămas acasă și ai devenit fiica de trădător într-un sistem comunist care nu se dădea înapoi de la a pedepsi până și copiii rămași acasă. Copii care nu prea ştiau ce se întâmplă, de fapt. Îmi spuneai că una dintre cele mai nefericite zile din viața ta a fost când ți-au retras cravata de pionier.

    IS – Da, când a fugit tata, mi-au luat cravata de pionier. A fost prima oară în viață când am înțeles ce înseamnă să pierzi. Eu chiar țineam la cravata aceea. Eram mândră de ea. Din păcate, au început să mă bată zilnic. Nu am vrut să mă mai duc la școală. 

    NIG – Ce înțelegeai atunci din toate acestea?

    IS – Îmi spuneau că așa pățesc copiii trădătorilor de țară. Gândește-te cât de importantă este educația  unui copil la vârsta aceea. Cred că atunci când am ajuns în State, dacă nu ar fi existat un învățător  care să-mi reconfirme încrederea în sistemul educativ, nu știu unde aş fi ajuns.

    NIG – În anii foarte tineri ai învățat lucruri pe care nu ar fi trebuit să le știi la vârsta aceea. Copil fiind, este greu să înţelegi de ce iei bătaie de la oamenii pe care până mai ieri îi apreciai și respectai. Ştiu că ai o fundaţie care sărbătoreşte Ziua Copilului aici în State unde, ciudat, nu se sărbătoreşte aşa cum ar trebui. Îţi aduci aminte de vreun 1 Iunie de acasă?

    IS – Oh, da, ce serbări…ce bucurii… Câtă atenție primeai… De aceea am și făcut această fundație. 1Iunie nu există numai pentru distracția copiilor. E un fel de reamintire a faptului că pe lângă părinți și societatea creşte copilul.

    NIG –  It takes a village, cum spun americanii

    IS – Fundația Children Internaţional organizează diferite evenimente. În fiecare an alegem un subiect. Anul trecut a fost  educația.  Fiecare copil are dreptul la educație. Am înfrățit școli din Chicago cu școli din România.  Intenția este dezvoltarea unor relații pe termen lung. Copiii din clasa a treia fac un schimb de scrisori mai întâi, apoi copiii din România vin aici și  beneficiază de sistemul educațional american, de puțină experiență americană. Locuiesc zece zile la familii din Chicago. Iar copiii americani au deschidere spre o altă cultură, spre o altă societate.

    NIG – Mamă singură,trei băieţi, avocată : Ioana cum este viaţa unei femei singure într-o lume nu demult predominată de bărbaţi?

    IS – foarte organizată(râde). Şi dură. Trebuie să fii și bărbat și femeie.

    NIG – și mamă și tată  

    IS – Cum ți-am spus, am trei băieți, care, din fericire sau nu, sunt foarte deștepți. I-am crescut foarte independenți. Mi-aș crea autolimitari dacă aş gândi că lumea aceasta e dominată de bărbați. Nu mă văd mai inferioară sau mai superioară decât ei. Merg înainte. Toți oamenii au un rol în societate și nu mă compar nici cu cei care sunt mai sus pe scara socială nici cu cei care sunt mai jos. Am principiile și idealurile mele și nu sunt constrânsă de noțiuni ca femeie, inferioară, imigrantă.

    15590217_10154317918298869_7064479958926144531_n

    NIG – Există în perioada aceasta o mișcare feministă intensă peste tot în lume şi pe bună dreptate.

    IS – Da, însă etichetele pe mine mă limitează.

    NIG – Pentru că știi ce vrei și știi cine și ce ești. Nu ai nevoie de confirmări.

    IS – Etichetele ridică bariere. Dacă ai o percepție, e bine să mergi pe acea percepţie; nu te lași condus de anumite roluri și etichete sociale care sunt făcute să te limiteze,,

    NIG – Ioana, ce i-ai spune tu unei mame singure care, după divorţ, crede că lumea s-a sfarsti?

    IS – Că lumea nu s-a sfârșit. Divorțul înseamnă un alt fel de relație, nu e condamnare la moarte. E vorba de percepție.  Dacă vrei să fii victimă, ești victimă. Oamenii sunt împărțiți în două : oameni care văd probleme și oameni care văd soluții. Nu e sfârșitul lumii până când nu este într-adevăr sfârșitul lumii.

    NIG – Spui într-un interviu: Nu poţi să aştepţi să ţi se deschidă uşa, ci tu trebuie să o deschizi“. Seamănă izbitor cu românescul ,,Dumnezeu îţi dă dar nu îţi bagă în traistă,, – Cum a fost drumul tău până aici?

    IS – Nu a fost ușor. Au fost zile grele și în State la început. Dar tu trebuie să îți creezi oportunitățile, trebuie să deschizi uși, ba chiar și să împingi puțin. Oamenii de obicei sunt dezamăgiți atunci când nu le merge totul exact așa cum vor. E clar că nu se poate să fie întotdeauna exact așa cum vrei tu. Dar trebuie să găsești o cale.

    NIG –  Chiar dacă drumul e mai lung, o cale există,,

    IS – Nimic nu este imposibil. Este vorba de perspectivă,,

    NIG – De cum alegi să privești lucrurile, nu?

    IS –  Vezi tu, când îți moare cineva plângi că ai pierdut persoana respectivă. Suferi. E ok. Dar trebuie să mergi mai departe.Trebuie să fim recunoscători că am avut șansa să cunoaștem persoana respectivă.   Să fim recunoscători pentru faptul  că am învățat ceva de la ea și că viața ne-a fost îmbunătățită și înfrumusețată  de prezenţa acelei persoane. Întotdeauna încerc să văd frumosul.  Să văd un bun în fiecare rău.

    În fiecare seară, cu copiii, am ,,the best part and the worst part of the day,, Stăm de vorbă despre ceea a fost rău și despre ceea ce a fost cel mai bun în ziua aceea. Niciodată nu i-am auzit să spună că nu au avut un lucru bun din ziua care a trecut. Îi învăț să nu lase un lucrul rău care s-a întâmplat în ziua aceea să strice lucrul cel bun. Poate m-am maturizat mai repede decât necesar, poate am avut o viaţă grea, dar viața aceasta m-a adus aici.

    23905631_2004943423108864_7750799828095489080_n

    NIG – Copiii români și mai ales cei veniţi foarte devreme aici, în State, rămân prinşi între două lumi, cea de acasă pe care o găsesc în casa părinţilor şi a prietenilor acestora sau la  biserica din comunitate şi cea în care au fost educați/încadrați. Eu cred  că educaţia primită şi experienţa acumulată din combinaţia acestor două lumi este extrem de benefică.  Spune-mi cum a fost pentru tine?

    IS – Numai beneficii. Copiii mei sunt și cetățeni români. Vorbesc și scriu românește, ba i-am trimis și în tabăra în România. Cel mare iubeşte fotbalul.  De altfel, eu reprezint guvernul român într-un litigiu, mergem des în ţară, avem mulți prieteni. Unii încă de pe vremea școlii.

    NIG – Ai plecat de la 9 ani și încă ți-ai păstrat relațiile. Este un lucru de admirat.

    IS – Ştii, mulţi probabil nu mai vor să menţină relaţiile vechi doar pentru faptul că au avut de suferit. Nu este cazul meu. Chiar dacă nu am avut o viaţă prea grozavă, mi-am păstrat prietenii.

    NIG – Corectitudinea, echilibrul, obiectivitatea sunt caracteristicile principale ale unui judecător. Dar este greu să ,,nu ţii partea,, Cum rezolvi disputele dintre băieţii tăi? Încerci să fii corecta, echilibrată şi să găseşti soluţia cea mai bună sau mergi pe afecţiune şi feeling şi, ca orice alt părinte  mai spui din când în când : ,,lasă-l în pace, a greşit, e cel mai mic?,,

    IS – Da, normal. Am trei băieți și două pisici și un câine. E nebunie totală la noi în casă.

    NIG – Wow, mamă singură, trei băieți, două pisici și un câine. Și reușești să fii ok. Nu cred că cineva îţi poate sta împotrivă, doamnă.

    IS – (râde) Nimeni nu e perfect. Aș minţi dacă aş spune că uneori nu strig. Copiii mei trebuie să înţeleagă că și eu sunt om, că și eu greșesc. Știu să le fiu prietenă, dar cu limite.

    NIG – Da, este o linie fină între părinte și prieten, linie pe care trebuie să știi cum să o păstrezi.

    IS – Nu este uşor. De multe ori nu știi unde e balanţa. Dar găsim soluții împreună.Sunt trei băieți cu trei personalități diferite, cu nevoi diferite. Îi tratez diferit chiar dacă regulile sunt aceleași. Stabilim priorități.  Cred însă că atenția pe care le-o dai copiilor și timpul calitativ pe care îl petreci cu ei sunt două lucruri extrem de importante.  Un copil nu are nevoie de lucruri materiale. Cere, da, dar un copil echilibrat este acela care obține atenție și timp în primul rând.

    NIG – Da. Timpul este cel mai prețios lucru pe care îl putem oferi. Ioana, mă gândesc că din punct de vedere financiar este mai indicat să  rămâi avocat decât să devii judecător. Dar ce onoare… Dacă vei fi aleasă, vei fi prima româncă judecător în sistemul judiciar american  De ce vrei tu, Ioana Salajanu, să devii judecător?

    IS – (râzând) Da, mi s-a mai spus : ce e cu tine, ți-ai pierdut mințile,, de ce vrei să fii public servant?,,

    NIG –  Ai trece din sistemul privat în sistemul serviciului public

    IS – Da, dar cineva trebuie să facă asta. Și știi…vreau… nu, nu sunt o femeie bogată, și nu am ce să las copiilor mei în afară de ceea ce fac eu. Și vreau să dovedesc că se poate să reuşeşti , fără să îți abandonezi principiile.

    NIG – fără să faci compromisuri majore?

    IS – Da, fără să îţi compromiţi principiile.Vreau ca oamenii, nu numai imigranții ci toţi aceia care nu au o anumită poziție bine stabilită în  societate sau aceia care nu se încadrează într-un  anumit tax bracket (adică nu au salarii semnificative – nota reporterului),să aibă o voce.  Etniile din Europa de Est nu sunt auzite doar pentru faptul că nu vorbesc. Ca români nu prea existăm. Vreau să le spun că aici este o femeie din România care merge înainte căutând o cale să pătrundă în sistem. 

    NIG –  Îmi spuneai într-una din discuțiile noastre că vrei să fii judecător și pentru că vrei să dai înapoi, la rândul tău, celor care ți-au oferit atât de mult în ţara aceasta,,

    IS – Ca judecător, când sunt pe bench nu pot decât să îmi fac treaba așa cum trebuie, să fiu cinstită și imparțială. Vreau să arăt că se poate să intri într-un sistem în care se spune că nu poți pătrunde.

    25394707_2016460861957120_7081639524582052979_o

    NIG –  Eu cred că, aici, dacă demonstrezi că ești în stare, dacă știi să te faci văzut, cunoscut și înțeles, sistemul devine destul de accesibil. Ai fost aleasă acum câteva zile în ballot. Deci ai trecut de o fază. Aveai nevoie de 3000 de voturi ai strâns 11.000. De ce ai nevoie pentru a câştiga?

    IS – De susținere.Din partea tuturor. Am nevoie de voluntari care  să ajute cu campania, de donații.

    27540036_1834456669920042_8028081709269411870_n

    Petrecere pentru stângere de fonduri, Chicago, 
    Ioana Sălăjanu, Laura Bretan, photo Alina Crișan-Bretan

    NIG – Este de fapt campanie electorală.

    IS– Da, este o campanie electorală care se desfăşoară pe un teritoriu mare. Avem nevoie de susținere financiară și apoi avem nevoie de voturi în 20 martie 2018. 

    NIG – Ioana Sălăjanu, îti urez succes. Noi românii, suntem foarte mândri de tine.

    IS – Mulțumesc!

    ***

     

    un interviu realizat de Nuța Istrate Gangan – Florida

    Grigore L. Culian : Totul era atât de nou, diferit, atât de bogat și profund în promovarea culturii române.

    Dr. Doina Uricariu: Și eclectic, aș mai spune.  An eclectic approach. O mult visată și exersată de mine ars combinatoria. Evenimentele au început să se completeze sub un orizont al polivalenței și întâlnirii mai multor arte. Mă gândesc la un triplu eveniment: un workshop și două concerte de muzică și poezie susținute de cvartetul de jazz Emil Bâzgă, alături de invitata specială, actrița Daniela Tocari. Cunoscătorii știu că Emil Bâzgă e unul dintre cei mai buni trompetiști români. Unii spun că e cel mai bun. Concertul lui de la Ateneul Român, din 2012, unde a cântat muzică clasică, tradițională și jazz, a fost un triumf. Emil Bâzgă a cântat, de-a lungul vieții lui – care a atins nel mezzo del cammin di nostra vita,  cum sună primul vers al al primei terține din Divina Commedia a lui Dante Alighieri – alături de Ray Charles, de Wynton Marsalis, de Paquito D’Rivera, de Tony Bennett, în studioul căruia a înregistrat primul lui album, Acacia Flower, pe care l-am prezentat, atunci, în evenimentele de la New York. Primul concert a avut loc la clubul DROM,  din East Village, New York. Celălalt, în Auditorium. Acest Jazz concert & workshop cu Emil Bâzgă, un virtuoz al trompetei, a fost susținut de Emmet Cohen la pian, Corcoran Holt la bass, Mark Whitfield la tobe. Actrița Daniela Tocari a recitat poeme, amintindu-mi de poetul Hart Crane, care îi scria poetului Allen Tate că vrea să inventeze un idiom prin care să transpună jazz-ul în cuvinte. Aș fi vrut foarte mult să organizez un turneu al lui Bâzgă în 2016-2017. În aceeași perioadă a anului 2014, s-a deschis o amplă expoziție a artistului Alexandru Darida, pe tema Resursele de energie regenerabilă (Energia solară și Dezechilibrul ecologic).  Expoziția a fost găzduită și în spațiul Caltech Campus/California Institute of Technology din Pasadena, California, în intervalul 23-27 iulie, cu ocazia Congresului Anual al ARA/American Romanian Academy of Arts and Sciences.

    Emil Bâzgă

    Emil Bâzgă & Tony Bennett

    Alexandru Darida

    Grigore L. Culian: Ați folosit la maximum spațiul expozițional de la parterul clădirii, care aparținea Institutuluiși care a fost cedat Consulatului General, în vederea intrării României în Spațiul Schengen.

    Dr. Doina Uricariu: Am pierdut spațiul galeriei de la parter, o mare pierdere pentru ICRNY, o schimbare necesară pentru Consulatul General. Decizia s-a luat înainte de venirea mea la post. ICRNY nu era proprietarul acelui spațiu. Doar beneficiase de el. Așa cum bine știți,  toate institutele culturale au săli generoase pentru expoziții. Trăim într-o lume a vizualului. Închirierea unui spațiu pentru expoziții similar ar costa circa un milion  de dolari pe an. Ultima expoziție în acest spațiu a fost a lui Sasha Meretz. Când a trebuit să predăm spațiul, am mutat expoziția la etaj, pe hol, în Auditorium. În pofida                acestei pierderi, am avut foarte multe expoziții. Expoziția lui Vlad Basarab, The Archeology of Memory, care a  avut loc mai întâi la Pittsburg Center for the Arts, în Pennsylvania, apoi am adus-o, într-un fomat redus,  la ICRNY, unde artistul a susținut și o conferință  multi-media. Aș fi vrut mult să pot folosi una dintre lucrările acestui artist remarcabil pentru coperta volumului meu de poezii The Glass Book.

     

    Grigore L. Culian: The Glass Book a apărut în două ediții în America…

    Dr. Doina Uricariu: Cartea a apărut după ce  nu mai lucram la ICRNY, dar fotografiile acestei lucrări nu păstrau transparența sculpturilor lui Vlad Basarab și  forța acestor sculpturi, așa că am renunțat. Geta Brătescu a avut, la Muzeul de Artă Contemporană de la Saint Louis, o expoziție superbă de desene, Drawings with the Eyes Closed, curatoriată de Kelly Schindler, cu care am discutat despre o expoziție Ștefan Râmniceanu. Am avut, atunci, o colaborare pentru expoziția Getei Brătescu de desene cu Ivan Gallery din București. Muzeul din Saint Louis a făcut o extraordinară publicitate expoziției și, implicit, susținerii pe care a primit-o de la ICRNY. Expoziția Geta Brătescu: Drawings with Eyes Closed, care s-a deschis  la Contemporary Art Museum din Saint Louis (CAM),  a prezentat, în premieră nord-americană, seria de desene Capricio (Whims), 23 de desene-diptic, în tempera. Au mai fost expuse două cărți-obiect, realizate la începutul anilor ’90, împrumutate pentru această expoziție de la Muzeul Național de Artă Contemporană   din București (MNAC). De asemenea, a fost prezentat filmul Earthquake.

    În expoziția Marcel Iancu, From Avangarde to Modernity, am prezentat, la Galeria East-West, de la ICRNY, peste cincizeci de lucrări din colecția lui Stephan Benedict. Am organizat un adevărat simpozion dedicat artistului de avangardă român, prezentat de scriitorul Michael Finkenthal, Profesor la Hopkins University, de Violet Kinchin, curator la MoMA, de mine și de Stephan Benedict, care ne-a vorbit despre colecția lui și periplurile sale la Ein Hod, satul de artiști din Israel, din regiunea Haifa, fundat în 1953 de artistul Dada, de origine română, Marcel Iancu. Acolo s-a stabilit o colonie de artiști,                             la poalele Muntelui Carmel. Am vizitatși eu această oază a arteiși atelierul lui Marcel Iancu, în anii ’90 și după 2000. Expoziția Oanei Cajal, Posters for Unwritten Plays/Afișe pentru piese nescrise, de la MaMa Gallery a fost generos însoțită de un album policrom, editat de ICR, a cărui prefață am scris-o, volum lansat și prezentat de mine la Book Expo America și în evenimentul care a reluat expoziția de la MaMa, deschizând-o apoi în Auditorium. Dan Voinea, un artist de prim-plan, care și-a consolidat colaborarea cu galerii internaționaleși care expune anual în America, a avut o expoziție personală, deschisă o lună de zile, Unborn Nurcery. Absently Yours, la Slag Gallery. El a fost invitat anual la târgul de galerii de la VOLTA,din New York, de vreo trei ediții. Am trimis invitații multor curatori de artă contemporană și prieteni americani care au ajuns să-l prețuiască, pe bună dreptate.

    Dan Voinea

    Geta Brătescu

     

    „Mă mândresc cu acest scandal!“

    Grigore L. Culian: Ați avut o atitudine echilibrată față de toate generațiile de artiști, stiluri și epoci. Ați reprezentat tradiționalul și modernul în artă. Patrimoniul, avangardismul și experimentalismul contemporan. Știu că expoziția curatoriată de criticul Igor Mocanu, care a prezentat câteva filme memorabile ale Avangardeiși revistele Avangardei, a produs un mare scandal, pus la cale și instrumentat  de Grid Modorcea.

    Dr. Doina Uricariu: La New York și în Canada, G.M este cunoscut ca un personaj nefrecventabil, e un caz ignorat și clasat. Expoziția, realizată cu un profesionalism indiscutabil de Igor Mocanu, a adus multe informații inedite și a avut mare succes. Revista încriminată  face parte din istoria Avangardei Românești. E  citată și  comentată de Sașa Pană, în volumul Născut în ‘902, publicat, totuși, pe vremea cenzurii comuniste. Revista  e inclusă în toate istoriile avangardei, a fost  fost expusă la MoMA și e cuprinsă în catalogul expoziției de la New York. Ignoranții, asmuțiți de G.M., au făcut scandal. Cenzura sfertodocților de astăzi e mai penibilă decât aceea comunistă! Ceea ce m-a șocat la vremea aceea a fost preluarea unui gunoi în spațiul dedicat receptării presei de la ICR București. În plus, textul conținea grave afirmații anti-Semite și calomnii, care culminau cu o diagosticare așa-zisă a mea ca find suferindă de Alzheimer, ceea ce se va relua în mesajele de amenințare cu moartea pe care le-am primit după aceea. A fost un scandal orchestrat, nu m-a mirat emisiunea  de la Antena 3, care a invitat un primar din nordul țării, un actor parlamentar european,  ca să se pronunțe asupra unei expoziții pe care nu au văzut-o niciunul și asupra Avangardei pe care nu o cunosc. Nici mie, nici curatorului expoziției, Igor Mocanu, nu ni  s-a cerut un punct  de vedere. Pe referentul expoziției  de la ICRNY l-am trimis la magazinul muzeului, ca să-și cumpere catalogul expoziției new yorkeze din 2005, unde există referințe la această revistă, ca să stea liniștit.  A mai găsit un singur exemplar. Nu rescriem istoria și  nu cenzurăm avangarda românească tocmai în anul împlinirii unui secol de la apariția dadaismului. Troglodițiiși antisemiții nu s-au dezmințit nici măcar în anul în care am sărbătorit centenarul dadaismului.  În plus, nu am știut că Igor Mocanu a fost amenințat de cunoscutul calomniator înainte să deschidem expoziția. Igor Mocanu a publicat un articol concludent, pe acest subiect, în revista 22, din 12 mai 2015, intitulat Voila le phallus!  Expozițiași toate filmele documentare au avut un succes eclatant. Succesul cuiva îi scoate din minți pe ratați și psihopați.

    Igor Mocanu

    Tinerii, la ICR New York.

    Grigore L. Culian: Ați lansat foarte tineri artiști. Mă gândesc la pianista Ana Antonia Tudose, care a fost și cel mai tânăr artist vizual?

    Dr. Doina Uricariu:  Ana Antonia Tudose a lăsat o impresie de neuitat la New York, susținând un recital de pian admirabil, care a inclusși compozitori români. La doar 12 ani, tânăra artistă a susținut, la începutul lunii septembrie 2014, un concert de pian, care a cuprins lucrările Joujoux pour Madame de Mihail Jora, Sonata nr. 7 în Do Major K309 de W.A. Mozart; Studiu nr. 3 de R. Schumann – N. Paganini; Joc dobrogean  – Toccata de Paul Constantinescu; Trei dansuri românești și Alunelul de Mațian Negrea; Barcarda de Carl Filtsch; Poloneza în Sol diez minor, op. Postum de Frederic Chopin; Nocturna nr. 20 –  op. Postum de Frederic Chopin.

    Ana Antonia Tudose

    Am sprijinit organizarea unei expoziții personale a unui tânăr artist, foarte talentat, Dimitrie Budiaci, pe care mi l-a recomandat Anda Onesa, stabilită, cum știți, de mulți ani, la New York. I-am văzut lucrările la o rudă a lui și am încercat să mă ocup ca un editor să-i facă un album, dar am renunțat, fiindcă doream ca artistul să se implice direct în realizarea albumului, mai ales că era investiția lui. Evenimentul de la ICRNY s-a intitulat Poezia picturii, pictura poeziei, un titlu ales ca să includă și recitalul poetului Florin Silișteanu. Budiaci ne-a propus un univers al expresionismului grotescși carnavalesc. Expoziția fost o mare revelație. Dimitrie Budiaci a intrat, în 2015, la Universitate – Facultatea de Arte Vizuale. Nu pot să uit forța lucrărilor lui: Ark, Calavera, Clay Doll, Totem, Straw Doll, Totem, The Trial, Wax Doll, Wooden Doll. Un eveniment inedit în agenda proiectelor ICRNY a fost lansarea unui roman grafic, intitulat Mishka and the Sea Devil / Mishka și demonul mării, publicat de editura americană Action Lab.

    Dimitrie Budiaci

    Tânăra Xenia Pamfil a fost prezentă la standul Action Lab Entertainment, pe toată durata festivalului,și a oferit autografe fanilor în cadrul Action Lab Portfolio Review. Institutul Cultural Român de la New York, grație parteneriatului cu Action Lab și Queens Library, a organizat, la filiala Ridgewood, a cunoscutei biblioteci, o prezentare a cărții Mishka and the Sea Devil, al cărei text a fost citit de autoare. De asemenea, cartea a fost proiectată în format electronic pe un ecran, pagină cu pagină, în timp ce autoarea a oferit explicații.

    Publicul, format în mare parte din copii americani de diverse naționalități, a urmărit firul narativ pe exemplarele cărții tipărite, distribuite de Jamal Igle, reprezentantul Action Lab. Copiii au fost cuceriți imediat de povestea lui Mishka, au dialogat cu autoarea și au participat la sesiunea de întrebări și răspunsuri, care a încheiat evenimentul.

    Apoi, Institutul Cultural Român de la New York și Action Lab au organizat Action Labs Post-Con Party, care a avut loc la faimoasa librărie specializată în cărți de bandă desenată Jim Hanley’s Universe (JHU) Comic Books. Fanii de bandă desenată au făcut ca generosul spațiu al librăriei să pară neîncăpător. Aici, Xenia Pamfil a fost una dintre vedetele serii, alături de un alt artist, Sean Izaakze, din Africa de Sud, cei doi fiind reprezentațiși vizual, ca protagoniști ai evenimentului (dintre cei 17 artiști promovați de Action Lab) pe afiș. Festivalul de benzi desenate New York Comic Con atrage în fiecare an peste 100000 de vizitatori, alături de reprezentanții industriei de profil și o mulțime de celebrități.

    Xenia Pamfil

    Grigore L. Culian: Ați avut artiști pe care i-ați susținut pentru rezidențe, participări la conferințeși simpozioane de artă, invitați de universități americane?

    Dr. Doina Uricariu: Foarte mulți. Doar două exemple și voi reveni la acest subiect. Am mai avut expoziția de pictură a artistei Mirela Trăistaru,  cu un proiect incitant, itinerat și la Viena. Mirela a expus artă supusă intervenției Celuilat. Ea a fost invitată de Dorotheea Fleissig la o rezidență și un simpozion de artă, la care a participat, cu doi ani înainte, și Vasile Tolan.  Vasile Tolan a lăsat orașului New York o mare lucrare, un gard uriaș al copilărieiși poveștilor. Mirela Trăistaru a avut o colaborare cu Cristina Chiriac ulterior. Vasile Tolan a participat la un simpozion internațional de artă în 2013, apoi la o rezidență organizată de Dorothea Fleissig. Am deschis atunci, o expoziție intitulată Realms. Openings. Au expus Vasile Tolan, Dorotheea Fleissig și foarte talentatul artist Andrei Budescu, Vasile Tolan a participat atunciși în expoziția colectivă de la Briarcliffe College Gallery și de la Islip Art Museum. Am încercat să facem un mic spectacol din promovare, să îmbogățim, prin noi scenografii și regii ale evenimentelor, semnificația  lor.

    Am avut un excepțional medalion dedicat creației marelui compozitor Anatol Vieru. Exemplificările muzicale cu piese interpretate la pian și vioară au avut loc în mijlocul unei frumoase expoziții Painting and Collages, adusă la New York de cunoscuta pianistă, profesor universitarși artist vizual Lena Vieru. Lena Vieru interpretând la pian creațiile tatălui ei, vorbindu-ne despre elși despre lucrările ei de artă părea descinsă din Alice în țara minunilor. Să nu uităm că artele sunt minuni de când lumea. Lena Vieru a dăruit bibliotecii ICRNY mai multe cărți ale tatălui ei, Anatol Vieru.

     

     

     

     

    GLC: Să continuăm acest dialog cu seria evenimentelor organizate de Dvs. în acești ani…
    DU: Am avut o prezentare de neuitat a monografiei-album, în versiune bilingvă, engleză-română, Vlaicu Ionescu, the Artist, Vlaicu Ionescu, pictorul. Cartea-album de lux a fost lansată la celebra și eleganta librărie Rizzoli. Sunt autoarea acestui album, o monografie exhaustivă, cu sute de ilustrații policrome ce dau dimensiunea pictorului Vlaicu Ionescu, a operei lui ce cuprinde portrete, peisaje, compoziții simbolice, metafizice și abstracte. Librăria era arhiplină, lumea stătea inclusiv pe treptele scării interioare ce lega parterul de etaj.


    Lansare Vlaicu Ionescu

    A urmat un turneu excepțional al Fanfarei Ciocârlia(foto mai jos), derulat în intervalul 4-26 iulie 2013. Fanfara Ciocârlia a cântat cu mare succes, la Festivalul de jazz de la Montreal, la Opera House, în Toronto, la Cleveland Museum of Art, la Calgary Folk Festival, în Alberta, la The Triple Door, în Seattle, la The Alberta Rose Theatre, în Portland, la Kennedy Center Millenium Stage, în Washington, la SunFest, London, în Ontario, la Martyr’s în Chicago, la Summer Dance, în Chicago, la Rex Theater, în Pittsburg , la The Dirty Bourbon, în Albuquerque, La Musical Instruments Museum, în Phoenix, la Stem Grove, în San Francisco, la Drom și pe Summer Stage, în Central Park, la New York.Au fost peste 14.000 de spectatori doar în Central Park, am crezut atunci că nu va mai crește fir de iarbă, de cât au dansat americanii de toate națiile și am avut bucuria să-i am printre invitați pe marii arhitecți și designeri Massimo și Leila Vignoli.Vedeți ce înseamnă un proiect derulat în mai multe state americane!!!Fanfara Ciocârlia are un manager și agent de concerte foarte bun. Am lucrat perfect împreună.

    Ansamblul Ciocârlia

    Am organizat expoziția La Blouse roumain// De la costumul popular românesc la picturile lui Henri Matisse, cu o colecție minunată de costume tradiționale, ce aparține domnului inginer Cristi Pascu, Președintele societății «Dorul», înainte să se declare Ziua internațională a iiei. În aceeași perioadă, Metropolitan Museum posta on line superbe costume populare românești din propria colecție. Nu au lipsit trimiterile la Matisse și lucrările lui inspirate de iia românească, filmele despre mari designeri de modă internaționali, inspirați de costumul popular românesc.Pe domnul Pascu l-am invitat să vină la o întâlnire de la Philadelphia University, unde cei peste 50 de masteranzi și doctoranzi din România susțineau, împreună cu profesorii catedrelor de istorie, științe sociale dar și de la alte departamente, o serie de conferințe. Invitați de onoare erau Altețele Lor Regale, Principesa Margareta și Principele Radu care au susținut două conferințe remarcabile și împreună cu Lia Lungu, cunoscuta interpretă de muzică populară și cântece românești străvechi, legate de ritualurile nașterii, căsătoriei, trecerii, domnul Pascu a venit la Book Expo America, reprezentând România, costumul popular și tradițiile într-un periplu de ospeție și dialog cu toate standurile prezente la Javitz Center. Zeci de mii de persoane i-au admirat.A fost o baie de flash-uri.

    La sfârșitul lunii aprile 2013 a avut loc o serie de expoziții la care a participat artistul vizual Mircea Nicolae.
    Seria de expoziții „Open Studios“ a fost organizată și găzduită de International Studio & Curatorial Program, Brooklyn, New York. Seria de expoziții „Open Studios“ a prezentat lucrările a 28 de artiști din 20 de țări, aflați în rezidență la International Studio & Curatorial Program. România a fost
    reprezentată de artistul vizual Mircea Nicolae, sponsorizat de Fundația filantropică Victor Pinchuk (Ucraina). Întregul program s-a desfășurat în spațiile International Studio & Curatorial Program, situat în Metropolitan Avenue – Brooklyn, unul dintre cele mai aglomerate și dinamice „cartiere“ ale New York-ului. Deschiderea oficială a evenimentului a fost precedatăde un eveniment special dedicat reprezentanțelor diplomatice, curatorilor, artiștilor, colecționarilor și finanțatorilor programului International Studio & Curatorial Program.


    Mircea Nicolae

    GLC: Românii sărbătoresc o dată pe an o zi a lor și a României.
    DU:Am pregătit pentru această sărbătoare ce reunește mii de oameni două evenimente muzicale în interpretarea Sandei Weigl, în cadrul unei ample petreceri gastronomice cu degustare de vinuri și mâncare tradițională românească. Sanda Weigl a interpretat o serie de doine, cântece de înstrăinare, balade din repertoriul autentic al Mariei Tănase și al celor mai importanți lăutari din prima jumătate a secolului al XX-lea. Institutul Cultural Român de la New York a inaugurat astfel seria de evenimente consacrate aniversării a 100 de ani de la nașterea Mariei Tănase. Sanda Weigl a susținut cele două evenimente muzicale alături de Peter Stan, acordeonist din Banat extrem de apreciat la New York, Jake Shulman-Concertul a fost găzduit de Restaurantul Bucharest din Sunnyside, Queens și a fost destinat comunității românești din New York.


    Sanda Weigl

    GLC: Am avut apoi un spectacol dedicat lui Eminescu. / Eminescu – An American Perspective
    (A Tribute to Mihai Eminescu – the Last Great Romantic Poet) dedicat comemorării a 124 de ani de la trecerea în neființă a poetului Mihai Eminescu.
    DU: Evenimentul a fost precedat de o comunicare susținută de mine despre viața și opera poetului Mihai Eminescu. Am încercat să-l situez pe poet nu doar în seria marilor romantici europeni, ci și în universul poeziei americane romantice, filosofice. Adrian G. Sahlean ne-a dăruit un spectacol deosebit în care a recitat poeme eminesciene în traducere proprie,cea mai bună traducere în engleză a lui Eminescu, de altfel, din volumul Eternal Longing, Impossible Love.Am ascultat în engleză Odă în metru antic, Stelele-n cer, La steaua, Legenda Luceafărului, Peste vârfuri, De ce nu-mi vii?, Cu gândiri și cu imagini, Glossă, Scrisoarea I – Satiră, Pe lângă plopii fără soț, Mai am un singur dor, Un farmec trist și ne-nțeles.
    Pe parcursul evenimentului a fost proiectat un film documentar / slideshow cu fotografii ale poetului, manuscriselor, copertelor volumelor eminesciene în diferite ediții românești și americane, precum și imagini ale portretelor poetului național, realizate de cunoscuți pictori și sculptori români. Au fost ascultate fragmente muzicale inspirate de versurile lui Eminescu, în interpretarea soliștilor Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ștefan Hrușcă, Margareta Pâslaru, precum și lieduri interpretate de Ana Leonora Ion, Camelia Pavlenco sau Bogdan Baciu. Am expus volumele de poezii ale poetului în limbile română și engleză, precum și monografii, studii dedicate operei eminesciene, aflate în biblioteca Institutului, lărgind astfel seria expozițiilor de carte tematice, pe care am inițiat-o la ICRNY.

     


    Adrian George Sahlean

    GLC: Îmi aduc aminte că pregăteați marea expoziție de mail art din septembrie 2013 de la Națiunile Unite…
    DU: Sub genericul Nations, Water, Culture. A fost un mega-eveniment, demn de Cartea Recordurilor, la care au expus 320 de artiști din 110 țări.La ceremonia de deschidere din 9 septembrie 2013, au rostit alocuțiuni Secretarul General Adjunct pentru comunicare și informare ONU, ambasadoarea României la Misiunea Permanentă ONU. Au fost prezenți sute de diplomați. Expoziția a fost organizată de Fundația Inter-Art din Aiud în parteneriat cu Misiunea Permanentă ONU, Institutul Cultural Român din New York, United Nations Staff Recreation Council, Latin Workshop Society, Portuguese Langage Society din New York și Centrul Liviu Rebreanu din Aiud. Expoziția a marcat totodată și cea de-a douăzecea aniversarea de la apariția mail-art. Am dat extindere acestui eveniment internațional, deschizând o frumoasă expoziție personală, la galeria ICRNY, cu picturile și sculpturile lui ștefan Balog, invitat de două ori la ICRNY dar și la ONU, să expună, ultima oară, în 2015, când i-am prezentat lui ștefan Balog o mare expoziție deschisă la Institutul Ungar din New York, alături de Consulul General al Ungariei.Am vorbit despre lucrările pictorului în engleză, fără să fi văzut expoziția înainte și fără să știu că va trebui să vorbesc. Spontaneitatea adaugă culturii și cunoașterii credibilitate și autenticitate.Printre ultimele mari evenimente pe care le-am pregătit îndeaproape, înainte de a pleca, a fost cea de-a treia participare a Inter-Art la sediul Națiunior Unite…
    A fost și marea expoziție organizată în 2015, cu prilejul aniversării a 70 de ani de la crearea Națiunilor Unite și a șaizeci de ani de la primirea României ca stat membru al Națiunilor Unite. Această expoziție internațională a ales să ilustreze artistic una din temele principale ale agendei ONU:Spre progres în cadrul agendei de dezvoltare post 2015 și problemele schimbărilor climatice.Au participat 52 de artiști din 33 de țări de pe toate continentele. M-am bucurat să-l includ în această mare expoziție și pe Alexandru Darida din Chicago, un artist american, de origine română, cu zeci de expoziții internaționale. Am inclus- în această expoziție internațională, colectivă, și pe artista Alexandra Popescu-York de origine română, care trăiește la New York, un designer care și-a impus creațiile vestimentare, bijuteriile dar și pictura, la defileurile și expozițiile new-yorkeze de modă, de prim rang. România a fost reprezentată de artiști din țară și din diaspora:Alexandra Popescu York, Alexandru Darida, Ana Pantea, Anca Sas, Andrei Bako, Balog Zoltan, Cacovean Ioan Victor,Cristea Elena, Horvath Gyongyver, poetul Ioan Hădărig, Mena Zaptotchi, Mihaela Bako, Robert Lixandru, Sandor Albert, Stefan Balog, Szekely-Rafan Lucian. O seară extraordinară de poezie a fost dedicată poetului Ioan Hădărig și altor scriitori traduși și publicați în limba română, engleză și franceză, în versiunea franceză realizată de Marcela Hădărig. La organizarea acestui eveniment, ICRNY a colaborat cu cu MAE, Misiunea Permanentă a României pe lângă ONU, Fundația Inter-Art-Aiud, Departamentul Relații Interetnice-Secretariatul General al Guvernului, Centrul Cultural Liviu Rebreanu, Consiliul Județean Alba, Primăria Aiud.
    GLC: Să revenim la anul 2013. Ați prezentat foarte multe expoziții.La expoziția Klarei Tamaș, Underground Posters, deschisă în noiembrie 2013, am aflat o mulțime despre cenzura care a funcționat în comunism, nu doar în cazul literaturii sau cinematografiei, ci și la nivelul afișelor pentru filme și spectacole de teatru.
    DU: Klara și cu mine am invitat-o pe Violet Kinchin, un curator excepțional de la MoMA să vorbească. și pe cunoscuta actriță Anda Onesa Lieberman. Eu am rememorat activitatea internațională a Klarei Tamaș, și am prezentat pe larg simbolismul și stilul afișelor ei pentru filme de care ne mai amintim: Întunericul alb, Francois Villon, La capătul liniei, Acasă, Noi, cei din linia întâi, Prea cald pentru luna mai, Declarație de dragoste, Urgia, Glissando, Pas în doi, Duios Anastasia trecea. Klara Tamaș a creat afișe de artă pentru filme regizate de Vaeni, Demian, Pița, Tatos, Nicolaescu, Blaier, Moldovan, Veroiu, Danieluc, Maria C. Dinescu, Elisabeta Bostan și minunate afișe de artă, la spectacolul Richard al III-lea, în care juca regretatul Ștefan Iordache, la Diminețile pierdute, o dramatizare de Cătălina Buzoianu, după romanul Gabrielei Adameșteanu. Sau afișul la Uriașii munților de Pirandello, la Mizantropul de Moliere, jucat la Bulandra sau afișul la Coriolan, cu Dan Condurache, în spectacolul jucat la Teatrul Mic. Sau afișul la A treia țeapă de Marin Sorescu, în regia lui Ion Caramitru, la Bulandra și afișul la Amurgul burghez de Romulus Guga, la Teatrul Mic. Klara Tamaș și-a donat toate afișele ei de artă la MoMA.
    GLC: Spre deosebire de alți artiști are nu intră în contact cu directorii marilor muzee, m-am bucurat să aflu că ea s-a întâlnit cu directorul de la Metropolitan Museum.
    DU: Klara lucra la o carte despre momente importante din istoria tapiseriilor în care îș inclusese și tapiseriile metalice ale lui El Anatsui, făcute din recipiente reciclate. M-am bucurat să aflu că acest volum, intitulat Monumental Tapestry Today a fost publicat și lansat recent. Să vorbim și de alte expoziții.Am avut zeci de expoziții, mai mari, mai mici.

    GLC: știu că vă plac expozițiile de fotografii, documentare sau de artă.Care a fost primul eveniment și proiect de acest gen ?

    DU:expoziție de fotografii a lui Sorin Radu, unul dintre cei mai buni fotografi din România, care a colaborat cu editura Meridiane pentru cele mai frumoase albume de artă. O expoziție cu fotografiile lui din spectacole cu piesele lui Caragiale, jucate în România și în lume, altă expoziție cu portretele lui Eugen Ionescu, realizate tot de Sorin Radu, când marele dramaturg al absurdului a fost invitat la New York University. Expoziții prezentate în filme documentare. Filme documentare cu fragmente din spectacole filmate, slideshow-uri, conferințe, dialoguri despre Caragiale și arta spectacolului cu fostul director al Operei Naționale, scenograful Cătălin Ionescu-Arbore și regizorul Mircea Cornișteanu, invitați amândoi la celebrul Robert Wilson, la Watermill Center, un adevărat laborator de cercetare și inovație în arta spectacolului, unde i-am sfătuit pe mai mulți regizori de teatru tineri să se înscrie. L-am avut invitat și participant la acest eveniment pe Peter Schneider, care a fost primul președinte la Walt Disney Feature Animation, la compania Walt Disney, între anii 1985-1999. În timpul unui zbor cu avionul, Peter Schneider, împreună cu Jeffrey Katzenberg și Roy E. Disney au pus la cale The Lion King, cu un succes uriaș și durabil. Alții nu se urcă în avion dar vor să conducă instituții internaționale din birou sau din șaretă, cu mentalitatea arendașului român.
    Cu Adrian Majuru am realizat câteva evenimente dedicate orașului București în istorie, mentalităților și culturilor, aflate în dialog, în capitala României. Am prezentat mai multe filme documentare cu acel prilej și câteva din cărțile autorului:Bucureștiul albanez, Bucureștiul mahalalelor și periferia ca mod de existență, București, povestea unei geografii umane. București. Diurn. Nocturn, Cum se distrau românii odinioară dar și București-Arhipelag cu imagini din anii ’80, în timpul demolărilor. Evenimentele au avut loc La Institutul Cultural Român și la Columbia University, la East Central European Center, unde au declanșat o mulțime de întrebări legate de contextul mai larg al Europei de Est și soarta altor capitale din țările est-europene.
    M-am ocupat de prezentarea și lansarea volumului The Constant Choice – An Everyday Journey From Evil Toward Good de Peter A. Georgescu.Evenimentul a avut loc la sediul Institutului. Peter Georgescu este președinte emerit al Young&Rubicam Inc. și membru al Camerei de Comerț Româno-Americane. Cartea descrie parcursul autorului în lumea afacerilor și călătoria în lumea credinței. Destinul lui și al familiei sale, de-a lungul unui secol teribil, imigrarea și succesul profesional atins la cel mai înalt nivel posibil ca președinte al Young&Rubicam Inc. Pentru realizarea acestui proiect am colaborat cu echipa din conducere a Camerei de Comerț Româno-Americane.

     

     

    Dr. Doina Uricariu – Doi ani și nouă luni, Director la Institutul Cultural Român din New York


    Grigore L. Culian – editor in chief NYM

    Cuvânt înainte 

    A derulat peste 500 de evenimente culturale în mai puțin de 3 ani, promovând valorile românești în spațiul cultural nord-american; este singurul director al ICR New York care trăiește în America, scriitor remarcabil, editor, manager, cu o operă vastă, care a bătut toate recordurile predecesorilor săi, punând instituția culturală pe care a condus-o la vârful performanței; cei mai valoroși artiști români au evoluat pe marile scene din Statele Unite, cum ar fi „Kennedy Center“ din Washington, DC, sau „Carnegie Hall“ din New York; scriitorii români din țară și din străinătate au fost prezenți, în premieră, la „BookExpo America“, unul dintre cele mai prestigioase târguri de carte din lume, eveniment care se desfășoară anual la celebrul complex newyorkez „Jacob K. Javits Convention Center“. Dr. Doina Uricariu este o persoană flexibilă și ușor de abordat, gândește și se exprimă liber, detestă impostura și nu acceptă compromisuri, mai ales atunci când vine vorba despre cultura română și vectorii care pot propulsa valorile noastre în lume. Iată de ce cred că acest interviu-maraton este necesar și trebuie cuprins într-o carte, având în vedere prezența doamnei Uricariu la vârful ICR New York și plecarea surprinzătoare, cu mai bine de un an înainte de terminarea mandatului său. Toate acestea le vom discuta pe rând, dar lucrul cel mai important mi s-a părut accentul pus pe lucrurile pozitive, realizate de interlocutoarea mea în cei doi ani și nouă luni la conducerea Institului Cultural Român din New York. (Grigore L. Culian)

    „Institutele culturale sunt ambasade ale culturii și excelenței unei țări”

    Grigore L. Culian : În septembrie 2012, ați fost numită la conducerea ICRNY, având în spate o creație literară, o carieră și un CV pe care nimeni nu l-a mai avut la Institutul Cultural Român din New York și pe care doar regretatul scriitor Augustin Buzura l-a mai avut, dar ca Președinte al Fundației Culturale Române de la București, devenită ulterior Institutul Cultural Român. Sunteți poetă și scriitoare recunoscută, aveți o operă vastă, care cuprinde zeci de titluri, multe volume de poezii, eseuri, memorii, monografii despre artă, studii de critică și istorie literară. Dețineți titlul academic de doctor – cu o teză despre Nichita Stănescu -și ați predat la Universitate. Ați condus grupul de edituri Universalia, fiind managerul mai multor edituri de prestigiu din România. Ați publicat, la grupul Dumneavoastră de edituri, zeci și zeci de volume și integrala operei unor mari scriitori, de la Ion Pillat, la Ana Blandiana, ați reprezentat România la atâtea târguri de carte internaționale, inclusiv la Leipzig, unde volumele despre Transnistria, Antologia poeziei românești, în zece volume, O mie și una de poezii, îngrijită de Laurențiu Ulici, antologiile dedicate poeziei scriitorilor germani, maghiari și sârbi din România, Istoria Teatrului Evreiesc au primit înalta apreciere a Cancelarului Germaniei și a publicului.
    Ați realizatși emisiuni de televiziune, ați îngrijit ediții de referință ale scriitorilor Emil Botta, Dominic Stanca, Jeni Acterian, ați tradus cărți.
    Poeziile Dumneavoastră au fost traduse în volume separate sau în antologiiși publicate în zeci de limbi. Sunteți Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios și al Coroanei României, ați primit diplome de excelență de la fundații importante din Canada și până în Israel, ați participat, ca scriitor și editor, la cele mai importante târguri internaționale de carte, de atâtea ori, la Frankfurt, Paris, Montreal, Tel Aviv, Praga, Budapesta, Varșovia. Ați fost consilierul personal pe cultură al primului-ministru, fiind aleasă din motive profesionale,și nu pe criterii politice. Cred că a contat în decizia numirii la ICRNY și, nu în ultimul rând, faptul că sunteți căsătorită și trăiți de mulți ani în New York, împreună cu familia, cunoscând foarte bine și spațiul cultural american. Aș spune că decizia ICR București, a domnului Președinte Andrei Marga, a fost una fericită și corectă. Ce ați găsit la ICRNY în prima zi după instalare? Ați venit la post după șase luni de la numire, probabil că, atât durează aprobările. Cum a fost adaptarea? Aveați casa dumneavoastră în New York, dar și posibilitatea de a locui în apartamentul destinat directorului ICRNY și pus la dispoziție de Ministerul de Externe.

    Dr. Doina Uricariu: Am ales să locuiesc în apartamentul din clădirea Misiunii Române, care era la câteva minute de ICRNY, deși nu-mi oferea confortul de acasă nici pe departe. Ca să nu oblig șoferul să facă zilnic aceste drumuri. Ca să fiu eficientă și să mă dedic exclusiv evenimentelor culturale și artistice, dar și parteneriatelor cu instituțiile culturale americane.

    Grigore L. Culian: Cum ar trebui considerat ICRNY de către cei care conduc institutele culturale de la sediul ICR din București, aflat pe Aleea Alexandru?

    Dr. Doina Uricariu: Ca Institut Cultural Român care lucrează în centrul culturii și al artelor lumii, în cel mai dinamic și concurențial loc geometric al creației de pe pământ. Într-o țară care este cât un continent, în statul New York , care trebuie privit în continuă legătură cu toate celelalte zeci de state americane. Dacă nu ar fi venit la New York, Brâncuși n-ar fi devenit ceea ce este. În plus, ar fi cazul să abordăm și cultural parteneriatul nostru cu SUA și integrarea României în NATO. ICRNY ar trebui tratat mult mai atent. Ar trebui să lucreze aici doar profesioniștii culturali cei mai buni.
    Fără pile și turnători.

    Grigore L. Culian: Ați colaborat cu institutele culturale europene, latino-americane, cu cele din Asia și din țările nordice, reunite de „Scandinavia House“. Este important să știm cum lucrează și alte țări în promovarea culturii lor?

    Dr. Doina Uricariu: Este imperativ. Institutele culturale sunt ambasade ale culturii și excelenței unei țări. Cunosc bine situația multor institute culturale care reprezintă peste o sută de țări la New York. Ele lucrează cu echipe excepționale, cu direcții conduse de personalități dinamice, pasionate, cu profesori universitari pe diverse domenii, cu mari personalități în spațiul artelor vizuale. Majoritatea acestor institute au în echipă curatori de muzee naționale, muzicologi, critici de film și oameni capabili să susțină conferințe în mediile academice americane, să promoveze la cel mai înalt nivel valorile culturale și artistice ale țării pe care o reprezintă.
    În toate echipele acestor institute culturale, centre și mari fundații, lucrează mulți angajați cu dublă cetățenie, americană și a țării de origine. Este o politică și o strategie de folosire a resurselor umane, excepțională și, în același timp, normală, după ce a căzut Zidul Berlinului.
    Zidul Berlinului nu mai poate rămâne proțăpit în mentalitățile noastre. Economiile care se fac la cazare, la asigurările de sănătate, la faptul că plătești salariul unei singure persoane, că nu aduci la post cupluri, uneori familii cu copii și fără asigurare medicală. Există avantajul real de a performa, din prima zi, cu oameni care cunosc bine țara în care lucrează și care au contacte. Acest aspect contează enorm. Nu aduci la New York un angajat să-ți promoveze cultura țării dacă el abia se mișcă prin oraș și descoperă totul de la zero, își controlează cu greutate complexele, afișând o superioritate total inadecvată.
    Nu poți să vii la New York, la Book Expo America, și să pretinzi să ai standul montat, rafturi, mochetă, utilități, dacă nu ai plătit aceste servicii. E aberant să declari că România este tratată ca o țară bananieră, când nicio țară pe lume nu are un stand amenajat pe ochi frumoși, ci pe baza unui transfer de bani intrat în contul companiei care prestează acele servicii. Nu poți să trimiți la New York și în nicio capitală persoane care nu au nicio experiență managerială internațională și o expertiză în mai multe domenii artistice. Persoane care spun că se vor ocupa de promovare și care nu știu să scrie un text sau să facă afișe. Nu poți trimite la post persoane care nu au carnet de conducere, în condițiile în care ai un singur șofer angajat și Institutul are două mașini. Nu poți să trimiți la post trei referenți și un adjunct, în total patru bărbați, care nu au carnet de șofer. Evenimentele artistice se pot uneori suprapune peste preluarea invitaților de la aeroport, echipa are agende diferite sau echipa venită de la București are nevoie de mașină, în timp ce toată echipa Institutului e la un târg de carte și are nevoieși ea de o mașină, care să transporte cărți, afișe, scriitori. Dacă lucrează o singură mașină, ea devine un soi de autobuz școlar. Directorul își așteaptă referenții să-și termine țigara. Orașul New York și America reprezintă maximul de concurență în toate domeniile. Ce te califică, dacă nivelul maxim pe care îl deții este să dai copy/paste la diverse articole de pe internet? Potențialul cu care vin la post angajații este determinant. Dacă dorim să trimitem diverse pile la post în America, să-i angajăm în companiile noastre și pe banii noștri. Sunt multe calități obligatorii pentru un actor cultural și ele trebuie să-l definească înainte de a veni la post în America. Dacă nu e bine pregătit, se va ocupa de tot soiul de activități colaterale, turnătorii, reclamații, gesturi de slugărnicie față de cei cu influență, cabale, cultivarea unor prozeliți mediocri, selectarea invitaților în interes personal, denigrarea sau calomnierea, la comandă, pentru a acumula simpatie.

    Modele de profesioniști

    Grigore L. Culian: Aveți un model, un exemplu de înalt funcționar cultural, pe care ați dori să-l evocați?

    Dr. Doina Uricariu: Mă gândesc la regretatul scriitor și profesor universitar Marian Papahagi, care a fost și director al Academiei din România, o personalitate care a dat anvergură și strălucire evenimentelorși contactelor cu mediile universitare, culturale și artistice ale României în Italia. Avea erudiție, entuziasm, dar și o imensă energie. Aș vrea să mă opresc acum la un exemplu din Franța, la Annie Cohen-Solal. A fost consilier cultural la Ambasada Franței în America. E născută la Alger. Când a venit la post, era o personalitate recunoscută și pe plan internațional. Prima sa biografie despre Jean Paul Sartre, publicată în 1985, a fost tradusă în 16 limbi. În 2005, a participat la un turneu internațional, cu prilejul Centenarului Sartre, și ministrul francez al Culturii, Gilberto Gil, i-a încredințat sarcina de a crea o Catedră Sartre la Universitatea Braziliei. A publicat cărți fundamentale despre arta americană, a fost visiting professor la Tish School of the Arts de la New York University. A publicat o carte admirabilă, Leo Castelli et ses siens, în care este prezentată și Ileana Soannabend, marea colecționară de artă și unul dintre cei mai importanți dealeri de artă modernă – de origine română. MoMA i-a dedicat o mare expoziție și un catalog: Ileana Sonnabend, Ambassador for the New. Annie Cohen-Solal fost răsplătită cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare, pe care i l-a înmânat Ambasadorul Franței, la Consulatul General al Franței din New York.

    Grigore L. Culian: Și Dumneavoastră aveați, de mai mulți ani, cele mai înalte decorații, înainte de a fi numită drector la ICR NewYork.
    Dr. Doina Uricariu: Sunt Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios și Cavaler al Coroanei României.

    Un început cu probleme
    Grigore L. Culian: Îmi amintesc că fostele referențe au plecat imediat după venirea Dumneavoastră la ICRNY, din motive personale. Erau foarte legate de fosta conducere și a durat mai bine de un an până ce ați avut o echipă de referenți și un adjunct.
    Ați lucrat singură, doar cu personalul administrativ, la punerea la punct a bazei de date. Tot Dumneavoastră v-ați ocupat și de formarea noii echipe a ICRNY, pe care ați primit-o abia după un an. A fost un training continuu, deloc ușor. Ați lucrat singură, pe cultură, cu un singur referent, mai mult de un an de zile. Angajații trebuiau aprobați de conducerea ICR București/MAE și nu ați avut posibilitatea să-i cunoașteți, de fapt.

    Dr. Doina Uricariu: Nu am avut în echipă pe nimeni pe care să-l cunosc profesional și nici din punctul de vedere al caracterului. Chiar absolut pe nimeni. Nici pe referentul venit de la Cluj nu l-am cunoscut. S-au făcut mai multe intervenții pentru venirea lui, dar am primit și repetate sfaturi de a refuza angajarea lui. Eu l-am susținut pentru că a prezentat cel mai bun proiect la concurs.
    Nu-l cunoșteam. Niciun membru al grupului de angajați culturali nu mi s-a părut a fi corespunzător întru totul. Mă refer la cultură, informație, dedicație, pasiune și, nu în ultimul rând, la caracter. Eu am avut o singură propunere, în persoana unui licențiat în Istoria Artelor, cu care am lucrat proiectele pe arte vizuale și afișele. Graficienii costă mult la New York, iar referentul care a spus că știe să facă afișe s-a dovedit a fi un mincinos. Personal l-am întrebat dacă știe să lucreze pe computer afișe. A spus un DA foarte răspicat, prima din multele lui minciuni, rostite răspicat. Președintele ICR, Lilian Zamfiroiu, m-a sfătuit să nu-l iau în echipă pe referentul cu doctorat în Istoria Artelor.
    Nu i-a plăcut și a avut dreptate. Iei omul, cu bune și rele, și te rogi să nu te alegi doar cu relele. Albert Camus spunea că libertatea este un métier à plein temps. În engleză sună și mai puternic: Freedom is a full time job. Și cultura este un full time job. Libertatea profundă a omului e hrănită de cultura lui, care nu se dobândește prin studii parțiale, funcții sezoniere ori proptele politice.

    Grigore L. Culian: Îmi amintesc că ați venit la post la sfârșitul primăverii lui 2013. Ce ați realizat în primul an? Bănuiesc că – după demisia conducerii și a unuia dintre referenți și după șase luni fără activitate la ICR New York și plecarea ultimelor două referente, imediat ce ați venit la post – lucrurile nu au fost prea roz. Ați luat totul de la zero, cu personal insuficient pentru proiectele mari la care lucrați.

    Dr. Doina Uricariu: Cam așa. În plus se dădeau o mulțime de telefoane, ca să nu se mai colaboreze cu ICR și cu ICRNY. Cineva dorea să discrediteze, să distrugă ICR New York și ICR București. Era un război politic și de orgolii. Mai multe instituții americane m-au întrebat despre lovitura de stat din România, în urma mesajelor primite cu luni de zile în urmă. Un scriitor din New York mi-a spus că nu mai calcă de ani prin Institut din pricina vechii conduceri și că ne putem vedea în oraș. Doi-trei regizori de film și-au anulat venirea, pe motiv că nu vor să-și riște prezența în Festivalul de film de la New York, unde nu vor mai fi invitați dacă au proiecte cu ICRNY. În doi ani și nouă luni, cât am fost director, s-au schimbat, la București, trei Președinți ICR. Foarte mulți scriitori și artiști mi-au spus că, dacă nu aș fi eu, nu ar colabora cu Institutul. La fel și românii din diaspora, care sunt, apropos, americani. Unii din solidaritate cu fosta echipă de la București, alții din antipatie față de alții. Era o polarizare cumplită. Eu nu pot trăi dacă nu construiesc. Sunt destui care trăiesc ca să dărâme. Am început să construiesc proiecte și să scriu pe Facebook despre ele. Cei cinci mii de prieteni online au început să susțină evenimentele, presa a început să scrie foarte mult despre ICRNY. Laudativ. Dumneavoastră ați făcut publicitate evenimentelor, gratuit, în ziar. Noroc că există afișele și ecourile nenumărate din presă. Nici mie nu-mi vine să cred cât de multe lucruri frumoase, de substanță, s-au petrecut atunci, din primul an, din prima lună, când am decis să nu mai dau importanță senzației că totul e otrăvit în jur. Evenimentele au apărut într-un ritm amețitor. Un spectacol-recital prezentat de actori americani, Keola Simpson și Aaron Schroeder, bazat pe o selecție din poezia lui Nichita Stănescu, tradusă de Sean Cotter,și o conferință pe care am susținut-o, intitulată Nichita Stănescu, The Icebreaker of the World of Poetry, apoi un concert excepțional susținut de marele violoncelist Adrian Naidin și de actorul-chitarist și compozitor, de o sensibiltate unică, Zoltan Octavian Butuc (foto jos), cunoscut și din filmul lui Francis Ford Copolla, Tinerețe fără tinerețe, unul dintre actorii și muzicienii care au făcut poate cel mai mult pentru promovarea poeziei lui Nichita Stănescu. Am sărbătorit 80 de ani de la nașterea Poetului Necuvintelor printr-o mulțime de evenimente. O expoziție de grafică de Mircia Dumitrescu, însoțită de fragmente de poeme, traduse în limba engleză de o serie de traducători, în anii ‘70, ‘80,’90, o expoziție cu volumele poetului și cărțile dedicate lui, aflate în inventarul Bibliotecii ICR New York. Același format de panopticum, de proiect cu mai multe voleuri, l-am folosit în evenimentele dedicate lui Eminescu, prezentat, din perspectivă americană, într-un spectacol recital și muzical, realizat și interpretat de cel mai bun traducător al marelui poet, scriitorul din Boston Adrian George Sahlean și de soția lui, Roxana Albut Sahlean. În paralel cu evenimentele derulate la New York, publicul american a urmărit proiecția scurt-metrajului Vaca finlandeză, regizat de Gheorghe Preda, la Minneapolis Saint Paul International Film Festival, în prezența regizorului. Filmul a fost selectat la multe și importante festivaluri de profil precum Cambridge IFF, Edmonton IFF, Calgary IFF, Valladolid IFF, Festivalul Internațional al Filmului Experimental de la Bucureștiși este câștigătorul Premiului CANAL+ la Festivalul de la Montpellier, Franța. Prezentarea sa la Minneapolis St. Paul International Film Festival a marcat premiera nord-americană a filmului. Proiecțiile au fost urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri. Regizorul Gheorghe Preda a discutat despre scurt-metrajul său și despre locul pe care acest gen de film îl ocupă în cinematografia actuală din România și din lume.

     

    (continuare în numărul următor)

     

    13128868_1172573232776619_988734878_o

     

    NIG: Corina, probabil sunt singurul om care vrea un dialog cu tine fără să îţi fi citit cărţile(nu o să-i spunem interviu, prefer să stăm de vorba pur şi simplu) Ce poţi spune despre tine şi scrisul tău, oamenilor care nu au citit Corina Ozon?

    CO: Pentru mine este o provocare să văd cum judecă oamenii scriitura mea, mă refer la cei care mă cunosc, dar mai ales cum mă văd pe mine prin ce am scris cei care nu mă cunosc. Tu mai știi despre mine prin intermediul Facebook, chiar de dinainte să scriu, dacă nu mă-nșel. Nu știu cât din profilul meu ai putut să conturezi, însă eu sunt un utilizator de net, la fel, ca oricare. Îmi place muzica, îmi plac glumele bune și călătoriile. Îmi place să scriu și să socializez. Cât despre ceea ce scriu, cel mai bine ar fi să se citească. Scriu sincer, așa cum și când simt, oriunde și la orice oră. E ceva acolo, în mine, ca un gheizer, descoperit recent. Și nu vreau să se oprească.

    NIG: Secretele bine păzite vor fi aflate mai devreme sau mai târziu, un amor se poate transforma în amantlâc iar un amantlâc în amor.Care ar fi diferenţa dintre  ,,Zilele Amanţilor,, şi ,,Nopţile Amanţilor ,,?

    CO: Chiar emoția. Prima, „Zilele amanților”, este mai cinică, deși nu-i lipsește umorul. „Nopțile amanților” este descriptivă, un next level în relația celor implicați în această aventură. Personajele au frământări, vorbesc despre ceea ce simt, iar volumul trei, „Amanții 3.0” e o abordare psihologică a lor.

     

    13148481_1172573216109954_1998782247_o

    NIG: Multe femei au, sau au avut, statutul sau stigmatul de amantă. Şi mai toate, că recunoaştem sau nu,  am trecut razant  pe lângă acest statut. Ai fost întrebată  dacă ,,ai fost cândva, cumva, amantă?,,

    CO: Desigur, este prima întrebare care mi se pune. Cu referire la cărți, dacă este autobiografică, măcar pe alocuri.

    NIG: La amanţi, în general, îmi place îndrăzneala şi misterul. Detest lipsa discreţiei. O relaţie extraconjugală căreia îi lipseşte discreţia, devine uneori un amantlâc ieftin.Cum sunt ,,amanţii,, tăi?

    CO: Și „amanții” mei își păstrează relația departe de ochii lumii, însă eu pătrund în mințile lor. Cărțile sunt scrise pe trei voci, ceea ce vede amantul, amanta și soția. Astfel că toate gândurile nerostite ies la iveală, așa cum n-am avea poate curaj să le spunem cu voce tare. Cum ar veni, am intrat în alcovul lor direct, am dat la o parte draperia de la fereastră. Și ei au întâlniri pe furiș, recurg la diverse tertipuri și stratageme, ca să se întâlnească, au parte și de momente de suspiciune, în care sunt nevoiți să dea explicații. Însă, așa cum am zis, eu am trecut dincolo de perdea.

    NIG: Stiu că te inspiri din viaţa de zi cu zi.Ti s-a întâmplat să fii întrebată de amanţi anonimi cum de ştii povestea vieţii lor? Mai ales că tu habar nu aveai de povestea acesta.

    CO: Oh, da! Unii chiar au crezut că fix despre ei am scris, pentru că și replicile coincideau cu ale lor. Scriu despre viața de lângă noi și încerc, pe cât posibil, să o redau cât mai autentic.

     

    13149891_1172573066109969_1785667887_n

     

    NIG: Foloseşti un limbaj nu tocmai ortodox. Ai ochi albaştri, eşti blondă, ai o piele albă şi frumoasă. Unii găsesc combinaţia de dirty mouth şi ingenuitate, irezistibilă. Alţii îşi fac cruce după ce citesc, probabil. Sunt genul care vorbeşte urât numai şi numai din imperioasă nevoie  dar, ne place sau nu, aşa se vorbeşte.Aşa vorbesc foarte mulţi oameni între ei şi tu nu ai făcut decât să arăţi asta. Ce-ai dori să le spui celor care se crucesc?

    CO: Să știi că mulți dintre cei care s-au crucit la primele pagini acum îmi sunt fani declarați. Într-adevăr, limbajul este șocant, pentru cei care nu au mai citit genul acesta de literatură. Și mai știu că este ciudat, însă, negru pe alb, cuvintele biciuiesc. În comunicarea orală, știi cum se spune, verba volant. Înjuri, ți se răspunde, e eliberarea. În scris, cuvintele rămân închise acolo. Și, de câte ori deschizi cartea, ele te șfichiuiesc pe obraz. Cine mi-a citit cărțile chiar a avut curaj.

    NIG: Ai toată apreciarea mea pentru felul în care ştii să îţi faci reclamă, felul în care alegi să te faci cunoscută. Chiar dacă este extrem feminin, stilul tău descrie a business woman. Fan-club, True-Blue, Fashion, Parfumuri.Cărţile tale au înregistrat vânzări de ordinul miilor. Se poate trăi în România din vânzări de carte dacă nu te cheamă Cărtărescu, să zicem?

    CO: Nu se poate trăi doar din vânzări de carte, pentru că nu există atâta public cititor. La noi, spre deosebire de alte țări, nu sunt mulți cititori de carte. Însă marketingul a fost important pentru mine, dacă tot ai amintit, altfel m-aș fi făcut cunoscută mai greu. Eu lucrez în PR și Comunicare (la o companie națională) și am folosit experiența mea în promovarea cărților mele.

     

    13140723_1172573752776567_261779166_n

     

    NIG: Mergi cu Herg Benet. Recomanzi aceasta editură. De ce?

    CO: Este o editură în care am simțit că suntem o echipă. Nu știu cum e la alte edituri, dar eu mă simt foarte bine la Herg Benet. Îmi place că pot discuta deschis cu Alexandru Voicescu, managerul editurii și scriitor, îmi place că e exigent și vizionar.

    NIG: Unii critică faptul că încerci să schimbi percepţia despre scriitori, că faci reclamă la hainele şi bijuteriile pe care le porţi la lansări. Dacă aş fi făcut un interviu cu tine m-aş fi oprit aici şi ţi-aş fi ascultat părerea. Dar acesta e  un dialog, deci o să spun că sunt de acord cu acest concept, îl găsesc interesant, dar scriitorii  trebuie să ,,respire,,  doar singurătate, nesomn şi tutun, nu? Care ar fi motivul criticii aici?

    CO: Probabil că schimbarea este acceptată mai greu. Prejudecata generală despre scriitor era alta, iar cu ceea ce am venit eu: turnee în țară, fan club de carte, ținute, accesorii, lansări în locuri atipice cu muzică și entertainment, toate acestea arată bine, dar obligă la niște eforturi. Posibil aici să fie temerea că standardele în care era încadrat un autor să fie nițel redesenate. Dar eu am văzut totul ca pe o adaptare la vremurile de azi și la gusturile oamenilor. Eu nu am făcut decât să arunc cu artificii peste ceea ce exista.

    NIG: Acum ceva vreme, criticul literar Alex Ştefănescu a spus într-un interviu că ceea ce tu şi alte scriitoare contemporane scrieţi, nu va rezista. Deşi, la un moment dat, mi s-a părut că domnul Ştefănescu era total de acord cu stilul acesta altfel.  Am fost surprinsă când am citit acel articol. Sau poate nu am fost… Tu ce crezi?

    CO: Cred că Alex Ștefănescu a vrut să scrie despre mine și atât. Chiar ne-am intersectat de curând într-o discuție pe Facebook și m-a rugat să scriu altceva, ca să mă laude. Eu nu scriu ca să fiu lăudată de critici, scriu pentru mine și pentru cititori. A propos, în luna mai, public o nouă carte, „Până când mă voi vindeca de tine”, fără legătură cu amanții.

     

    13105914_1172574159443193_1422662347_o

     

    NIG: Tu, ca scriitor, ce crezi, literatura ta va rezista?

    CO: Nu știu dacă va rezista, gusturile literare se schimbă, periodic apare ceva ca trend. Însă îmi place să cred că despre stilul meu ca și despre curajul meu se va mai vorbi.

    NIG: Lansările tale au oameni. Vinzi. Mulţi îţi cer cărţile, le comandă pe internet apoi se fotografiază cu ele. În ţară, în lume. Este free advertising în toată regula  şi lucrul acesta mi se pare grozav. Eşti una dintre cele mai citite scriitoare contemporane. După ce vor citi afirmaţia de mai sus, unii vor exclama ,,da, aşa este,, . Alţii însă, vor strâmba din nas, politicos spus, şi vor gândi că vorbesc prostii sau că sunt prost informată. Ce ai vrea să le transmiţi acestor oameni?

    CO: Le recomand să verifice topurile de vânzări, unde eu mă mențin constant, încă de la prima carte, sunt autori care nu figurează nici între primele 50 de locuri. În general, nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Oamenii trebuie să se convingă singuri și nici nu e obligatoriu să plac tuturor.

    NIG: Care este cea mai aspră critică literară care ţi s-a făcut?

    CO: Că am devenit arogantă, asta pentru că pur și simplu, într-o perioadă plină de drumuri, evenimente, scris, casă, efectiv nu-mi ajungea timpul. Și nu puteam vorbi cu toată lumea la fel ca înainte. Dar pentru mine a fost bună această etapă, atunci am știut cine îmi este alături cu adevărat sau cine doar cerșea atenție sau mă considera un furnizor de self esteem.

    NIG: Ce aduc nou cărţile tale în literatura romanescă?

    CO: Stilul, aparent facil, abordarea directă, autenticitatea, cărțile au fost scrisă în real time, ca să zic așa.

     

    13148481_1172573216109954_1998782247_oNIG: Cred că avem câţiva scriitori foarte buni care vor rămâne undeva la margine pentru că nu ştiu cum să se facă ştiuţi, cunoscuţi, care nu sunt descoperiţi sau care, mai rău, sunt ignoraţi. După cum vezi în oamenii de litere de la noi au început să semene foarte mult cu politicienii noştri. Ce crezi, personal, despre USR?

    CO: Nu pot să am nicio părere despre USR, nu am legături cu acest organism și nu sunt la curent, decât foarte vag, cu ce se petrece acolo.

    NIG: Ultima ta carte are în ea povesti de dragoste adevărate, văzute prin ochii tăi,, Ochi frumoşi, apropo. Nu-i aşa că oamenilor le place să vorbească despre iubirile lor, chiar dacă vorbesc de fapt şi despre durerile lor? ,,Până când mă voi vindeca de tine,, pare total diferită de povestea amanţilor. Mi-ar plăcea să văd în ea poveştile de iubire ale unor foşti amanţi, poveşti care au un happy-end după ce au început incert. Vorbeşte-mi, te rog, despre această carte.

    CO: Da, este o carte diferită, un proiect început chiar înainte de cel cu amanții. Este un volum de proză scurtă, povești reale contemporane, despre iubiri frânte și vindecarea de după. Aventuri care se credeau iubiri eterne și iubiri transformate în aventuri. Suferința face parte din dragoste și ne călește pentru următoarea iubire.

    NIG: Pe siteul tău ai scris două articole bune despre viaţa celor divorţaţi din România. De ce după plimbarea la starea civilă şi la altar, topiți-de-ndrăgostiţi, după ce jurăm că numai moartea ne mai poate despărţi, după casă/masă/soacră plus doi-trei copii, ajungem în dormitoare străine(maşini, hoteluri, păduri, păşuni, toate astea fie reale, fie virtuale) cu o persoană total diferită de cea lângă care am jurat ba una, ba alta?

    CO: Pentru că se întâmplă să alegem prost, atunci când ne căsătorim, și nu putem recunoaște. Așa cum am mai scris, românii nici nu au în obicei să apeleze la un specialist în probleme de cuplu, pentru a-și cunoaște mai bine frământările. Preferă să le rezolve singuri, așa cum au apucat să vadă în casele părinților, și de aceea multe divorțuri se fac în ură, iar cei care suferă sunt copiii. Când acasă nu mai vii cu plăcere, găsești o supapă, pentru că omul nu poate trăi doar cu o ciorbă bună. Sunt multe de discutat aici, dar principala cauză este educația incompletă, lipsa de comunicare dintre părinți și copii, viitorii adulți. Mă refer la segmentul de vârstă 35+. De altfel siteul de care pomenești lor li se adresează, în primul rând,

    https://dupa35.com/

    13105955_1172574119443197_1204998576_o

     

    NIG: Corina, suntem victima propriilor alegeri atunci când vorbim despre iubire, căsnicie, adulter?

    CO: Cred că am răspuns mai sus și la această întrebare. Da, noi alegem și, ceea ce nu realizăm luați de val, este că putem alege să trăim frumos, fără să rănim pe cei din jur. Știi cum se spune despre un bărbat care își înșală nevasta: e domn dacă știe cum să o facă, fără ca ea să afle. Despre abilitate e vorba.

     

    13148428_1172573969443212_777299511_o

    Foto credits: Dragoș Boldea, Radu Bădoiu, Cătălin Pop

    ***
    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)

    ~cu cât propria-mi fiinţă ucide superficialitate privirilor voastre/ reproşul încă mai foloseşte capodopere universale /vindecându-mă~(Carmen Doreal)

    14729236_10210546940058581_8313371189440327410_n

    Carmen Doreal pictează trăiri. Explozii. Pictează bucuria de a trăi, fericirea de a fi viu.
    Ai impresia că a adunat toate culorile lumii într-o singură paletă şi apoi ni le-a dăruit tuturor acelora care alegem să trăim bej. Sau gri. Sau numai roz.
    Culorile ei dansează când flamenco când jazz când hora, se omogenizează într-un calm aparent, într-o simbioză perfectă de contraste, albastrul galbenul şi verdele ţâşnesc pur şi simplu iar roşul, dacă mi-ar fi permis să-l numesc, i-aş spune Roşu Doreal.

    dream-emotions-carmen-doreal20206049_10213337913471172_2095941103_n20179753_10213337914511198_2005502083_n20158337_10213337873150164_1383359720_n (1)20196564_10213337904630951_415528841_o20179656_10213337873670177_1326309329_n
    Carmen Doreal este numele artistic al poetei şi artistei plastice de origine română Carmen Ţuculescu Poenaru, stabilită din 2001 în Montreal, Canada. Carmen Doreal s-a născut la Petroşani România a absolvit cursurile Școlii de Muzică şi Arte Plastice din Tg-Jiu şi Liceul Sanitar din Tg-Mures. Este membră în Academia Internaţională de Arte, Quebec şi Cercul Artiştilor Plastici şi Sculptori din Quebec, Asociaţia Scriitorilor de Limbã Română din Quebec, şi Fundaţia Culturală Constantin Brâncuşi din România. Carmen Doreal este autoarea a peste 100 de tablouri pictate în ulei şi acrilic, multe dintre ele făcând parte din colecţii particulare în întreaga lume. A participat la nenumărate expozitii în Europa si în Canada. A avut patru expoziţii personale; Două, organizate de Galeria de Arta Inter-Pallas din Montreal şi două la Biblioteca Municipală Deux-Montagnes.

    21744608_10213916392252780_1785596999_n

    ,,Eu cred că sunt o pictoriţă expresionistă & impulsionată, prefer două stiluri, cu precădere, frontiera figurativă şi abstractul . Ador picturile lui Mark Chagal, Van Gogh , Picasso şi Salvador Dali pentru că iubesc poezia subiectelor acestor mari, ce lasă loc imaginaţiei. De aceea îmi place să abordez mai frecvent compoziţii de frontieră figurativă şi fantasticul peisajelor abstracte. Eu cred că lucrările mele sunt amprentate de simboluri provenite din literatură şi cultura românească, de pasiunea pentru viaţă şi frumuseţea ei , personalizată de textura bogată şi curajul culorilor vii, aplicate sculptural. Subiectele pe care le abordez sunt, cu precădere, iubirea, natura, amintirile româneşti, cu influenţe din simbolistica sculpturilor brâncuşiene, pentru că vin din oraşul marelui Brâncuşi. Şi  “ce atribut este mai potrivit lumii, decât frumosul, tot atât de nemărginit ca şi ea?”(Carmen Doreal)

    20158127_10213337888150539_258266208_n20158557_10213337900190840_167512243_n20136675_10213337897750779_2127232309_n20182626_10213337894630701_2055435915_n

    Carmen Doreal a publicat trei volume de versuri, Vernisajul iubirii, in 1999, Poeme în culori/Poemes en couleurs, în 2010, și ,,Întâlnite fără argumente”, 2013.

    21754184_10213916397292906_2108662783_n

    Transcendenţă

    dragoste fără griji
    versuri albe pentru poeţi trişti
    publicaţi în manuale şcolare
    nu am uitat numele voastre
    Eminescu, Arghezi, Sorescu
    Nichita Stănescu

    orice atelier de creaţie este pustiu
    recit prea rar
    rime romantice provocatoare
    nu mai ştiu unde creşte
    visul meu românesc de sub pernă
    îmi amintesc doar
    că voiam să impresionez
    Dali, Elytis, Claude Debussy,
    agăţau oglinzi suprarealiste înalte
    deasupra patului meu la Paris

    tulburată de umbre lumina mă împarte
    poem însufleţit în valuri de culoare
    pasăre cu inima de foc
    reiterez din propria-mi cenuşă
    aripi de neuitare
    dragostea ucide
    dar inima nu moare
    pe malul fluviului Saint-Laurent
    divaghez în vers alb cu Pierre Morency
    dansez fericită pe frunze de arţar cu picioarele goale
    reinventez iubirea sub Poartă de Sărut
    Coloană Nesfârşită în nopţi incendiare
    la Masa Tăcerii albastre
    mă aşteaptă la cenaclu umbre stelare
    cu dragoste fără griji
    Eminescu, Arghezi, Sorescu,
    Nichita Stănescu şi Pierre Morency

    ***
    Tu nu îmi poți atinge cuvintele

    trebuie doar să înveți
    cum să îmi citești sufletul

    imaginează-ți întâlnirea ta proprie
    bărbatul ideal cu femeia ideală
    trăind amorul bumerang
    în a vieții spirală
    surprinși pe o canava iluzorie

    de fiecare dată
    când dorința ta converge
    in jurul visului meu
    eu reîncep poemul

    despre această noapte
    pe care tu o mângâi
    doar cu vârful degetelor

    uitând de mine însămi
    în brațele tale

    în timp ce luna
    înoată cu noi
    în ape virtuale

    ***

    Siddhartha

    vânzătoarea de iluzii
    dedublată de un iubit secret
    îmi invadează sângele
    cu telepatii halucinante

    o altă toamnă
    mă regăsește înveșmântată
    în rochița de funze
    colorată rebel
    de un pictor expresionist

    dansez pe o fantezie de Bach
    simulând vântul îndrăgostit
    de imaginea mea din oglindă
    complicitate și foșnet
    harpha serii mă desfrunzește
    deasupra unui lac necunoscut
    mă dezbracă de așteptări
    cu opusuri transparente
    insinuate profund
    în arșița cărții

    în numele iubirii semnez
    aerul pictat cu fluturi adictivi
    când aprind noaptea
    sub ceruri străine

    fluxul pur sânge contează
    nu desfrunzirea de sine
    to be or not to be
    pată vie cu-vân-tul

    decantează mirajul luminii
    cu mine

    ***

    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)

    19875221_1056619307772994_733306142992293745_n

     

    Emigrant nu înseamnă descrierea unui statut, nu este o etichetă. Este ,,feeling 101,, Câteodată îmi este atât de dor de România încât simt că mă dezintegrez. Şi nu este un dor de ceva sau cineva. Este mai mult decât atât. Un fel durere scurtă şi ascuţită. Îl asemăn cu un ,,rip current,, Trece. Dar lasă în urmă un gol care nu va fi niciodată umplut.Deşi viaţa mea s-a rotunjit în State, s-a împlinit, şi-a închis un cerc. Cerc care, în ţară, avea o verigă lipsă.

    Ieri, cineva, pe un site literar american, mi-a spus că am unele poezii de excepţie şi că scriu „cu o ,,generozitate intensă,,
    Şi că „probabil aceasta este o trăsătură a culturii din care mă trag”.
    Mi-a plăcut dar m-am simţit şi mai emigrant. Însă nu m-a făcut să uit sentimentul de „emigrant în propria țară” pe care l-am simțit când am fost ultima oară în România.
    Nici nu vreau să mă gândesc cum este să fii nefericit, neîmplinit, singur şi departe(NIG – „Departe”)
    Mi-am amintit de acest text acum câteva zile după o convorbire telefonică cu Alex Tița, un gentleman „half soul-half business” – managerul trupei Vox Maris din Chicago.

    Trebuie să recunosc, a fost refreshing, vorba românului-american plictisit de manele și suprasaturat de muzică populară, să aud că în Chicago, câţiva băieţi români  au format o trupă folk-rock. Gândul mi s-a dus automat la trupele celebre românești, trupe care au definit câteva generații. Și la Costinești

    Sunt de aproape 20 de ani în Florida şi alţi invitaţi la festivalurile româneşti, în afară de solişti şi formaţii de muzica populară, nu am văzut. Acum câţiva ani, pentru câteva ore am ascultat folk şi pop-opera, dar aceasta a fost doar o întâmplare. Singulară.
    Alex Tița, iniţial, a vrut să rămână în umbră. Dar cum eu de una singură vorbesc  mai rar, l-am provocat la o discuţie despre domnia sa şi trupa românească folk-rock Vox Maris din Chicago.
    A funcţionat :

    NIG – Când s-a întâmplat Vox Maris şi, mai ales, de ce?

    AT – VOX MARIS Band – trupă românească folk-rock din Chicago, un proiect social creat de români, despre români şi pentru români, este un exemplu de deschidere, continuitate şi sprijin pentru orice iniţiativă şi manifestare cultural artistică. Aflată în afara oricăror sfere de interes politico-religioase, adeptă a libertăţii de exprimare neîngrădite de barierele discriminării în funcţie de sex, culoare, origine sau cultura, VOX MARIS Band încurajează şi sprijină orice formă de exprimare artistică care nu prejudiciază demnitatea, onoarea, viaţa particulară a unei persoane şi nici dreptul la propria imagine. Emoţia unei sărbători, a unui spectacol românesc în Statele Unite nu ar fi, poate, deplină fără emoţia reîntâlniri cu Vox Maris şi muzica lor. Vox Maris este o  trupă  aflată într-o rapidă ascensiune, este fenomenul muzical care, în ultimii aproape 7 ani, a încălzit şi entuziasmat sufletele a mii de fani din metropola americană şi nu numai.

    NIG – Cine sunt băieții de la Vox Maris?

    AT – Iniţial Vox Maris s-a format prin fuziunea a două grupuri care activau separat dar aveau aceeași perspectivă. Dan Paduraru (chitara /voce) și Ştefan Cristoltean ( chitara/voce) pe o parte și Adrian Nechiti (chitara/voce) și Dan Rizzo( percuţie) pe de altă parte. La foarte scurt timp, lor li se alătură Dan Matache (chitara bass) iar mai apoi,  colaborator la început, Marcel Vinesar(clape). Astfel, în Februarie 2011, ia fiinţă Vox Maris Band. În Aprilie 2015 Dragoş Boscoianul a preluat “chitara bas”a trupei Vox Maris, iar un an mai târziu, Marius Olteanu a preluat rolul lui Ştefan Cristoltean.

    1930804_994234910637544_3094374712669822929_n

    Alex M. Tița

    NIG – Am discutat de câteva ori și mi-a fost imposibil să nu îți prind emoția atunci când vorbești despre trupă. Pentru tine personal, ce înseamnă Vox Maris?

    AT– Vox Maris este emoţie, este muzica din sufletul tău. Este un proiect cu şi despre sufletele risipite care odată plecate de pe pământul mioritic, se reîntâlnesc şi vibrează sub acordurile aceleaşi muzici, cu acelaşi înţeles. Vox Maris este formaţia care ne aminteşte de unde am venit şi ce am lăsat în urmă, cine suntem şi ce putem să dăruim.  Este  mai mult decât o trupă!

    NIG – Eu, aici în sudul Floridei, de aproape 20 de ani,încă nu am auzit despre o trupă româno-americană de folk-rock. Cum îmi place mie să spun, şi îi rog pe cititorii din SoFlo să mă ierte şi de data aceasta, noi suntem aşi la taragot, populară şi manele. Nimic rău în asta, muzica populară este amprenta unui popor. Manelele își au și ele, mai mult sau mai puțin, rostul – taragotul, ei bine, cine nu tresare când aude taragotul lui Fărcaș – dar suntem generații pentru care muzica înseamnă și altceva. Este un subiect care nu poate fi dezbătut aici, însă. 

     Cântaţi doar unde sunteţi invitaţi? Unde puteţi fi ascultaţi live? 

    AT – Vox Maris Band este destul de selectivă în privinţa concertelor pe care le susţine. Nu acceptă compromisuri şi este deschisă organizatorilor care oferă un cadru de calitate pentru desfăşurarea unui act muzical de calitate. Trupa are spectacole proprii, sau concerte ca participanţi sau invitaţi la diferite evenimente culturale, de caritate sau strângere de fonduri. Nu există o formulă standard. Fiecare spectacol diferă ca formă şi conţinut în funcţie de o serie de factori: locaţia, numărul de persoane, specificul evenimentului, data, durata. De asemenea fiecare spectacol al trupei are câte ceva din elementele folosite şi la celelalte spectacole, dar, în acelaşi timp, este unic şi inedit. Vox Maris nu acceptă jumătăţi de măsură. Muzica trebuie să fie bună, sunetul clar şi curat. Lăsând orgolii sau faima la o parte, trupa cântă şi cântecele  altor artişti, dintr-un singur motiv: pentru spectatorii lor.

    10339661_487107384724192_5609484252383686278_n14264821_1158542920873408_951619955883008878_n

    NIG – Festivaluri, concerte private, concerte de caritate. Alex, vorbeşte-mi te rog despre activitatea trupei.

    AT – La sfârşitul anului 2012, Vox Maris Band lansează iniţiativa ”Amintiri cu haiduci”  – un spectacol care s-a vrut a fi un tribut adus acelor artişti şi formaţiii care, asemenea haiducilor din vechime, au stat cu fruntea sus în faţa unui regim totalitar comunist şi au reuşit prin cântecele lor să ţină vie tradiţia şi cultura poporului Român. Mă refer la artişti ca Florian Pitiş, Alexandru Andrieş, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis. Formaţii ca Iris, Compact, Pasărea Colibri, Roşu şi Negru. Astfel, spectacolul se transformă în turneu, vizate fiind câteva metropole americane: Chicago, Portland, New York, Washington DC, Houston. Din acel an, trupa reprezintă România la fiecare festival anual organizat de Alianţa Franceză din Chicago şi participă anual la Maratonul Cultural Român din Chicago organizat de Romanian Cultural Exchange, ROCX. De asemenea, se alătură la mişcările sociale ale românilor din Chicago, iniţiate de comunitatea din diaspora în semn de protest faţă de situaţia socială din România şi proiectul Roşia Montana.

    12232739_678993842202211_2746654535234419870_o21743441_1542919185769111_7154224058781912485_o

    În vara 2015 apar albumele  „Visătorul”  și „Călători prin Vise”. Pe 8 Martie 2017 se lansează noua producție ,,Cine este Ea,, Comunicatul de lansare sună aşa: Cine este EA? Cercetăm încă? Căutăm încă? Ne întrebăm încă? EA e gingășie, sensibilitate, grijă, responsabilitate, vulnerabilitate, emoție, pasiune, încredere, curaj, putere, capabilitate, împlinire şi iubire. EA e fotografiată, cântată, pictată, sculptată, enunțată, adorată și venerată pentru că MERITĂ. EA e simplitate și complexitate. Vă invităm să dezlegăm misterul, să descoperim răspunsul, să ne bucurăm împreună de/pe acordurile inedite ale trupei” Ultimul proiect este intitulat  „Sub același cer” – Septembrie 16, 2017

    14310415_815222491912678_1851087743049416818_o

    NIG – Îmi spuneai despre un concert de caritate.

    AT – Da. Un „Apel umanitar pentru un erou român”

    În vara anului 2013, Vox Maris Band se alătură apelului umanitar lansat de comunitatea românească din Washington, D.C. şi astfel intră în atenţia Ambasadei României din Washington, precum şi a Institutului Cultural Roman din New York. Prin intermediul celor două instituţii precum şi al altor organizatori din diferite metropole americane, se iniţiază un turneu caritabil pentru acordarea de sprijin financiar şi moral unui militar român rănit extrem de grav în Afghanistan. Initiativa Vox Maris este intreruptă de plecarea mai puțin așteptată a militarului român, în țară.
    In final, se concretizează  se concretizează cu o strângere de fonduri de 7000 de dolari prin intermediul Bisericii Sfânta Maria din Chicago, suma care a fost înmânată eroului.
    “Un sprijin financiar şi moral pentru Florinel Enache,44 ani, plutonier-adjutant din Batalionul 280
    Infanterie,militar rănit extrem de grav în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat în timp ce se afla în misiune în Afghanistan, in urma caruia a ramas fără ambele picioare şi o parte a braţului stâng. “Rănit extrem de grav în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat în timp ce se afla
    în misiune în Afghanistan, mulţi nu îi dădeau şanse de supravieţuire. Doctorii americani s-au luptat
    câteva săptămâni cu destinu-i care părea atunci să se apropie de ultima zvâcnire, dar care, într-un final, a reuşit să păcălească moartea. Preţul însă a fost unul extrem: chiar trupul său. La 44 de ani,
    plutonierul-adjutant Florinel Enache din Batalionul 280 Infanterie trebuie să înveţe să trăiască de acum înainte fără ambele picioare şi o parte a braţului stâng. Va fi o luptă grea şi foarte lungă, pe care eroul o va duce împreună cu cei dragi. Dar el nu trebuie lăsat singur în această bătălie. Ambasada României din Washington, D.C. lansează un apel umanitar către cei cu inima deschisă şi suflet milos să îl ajute să treacă mai uşor peste aceste moment dificile, şi să îi sprijine familia în această cumplită încercare, în urma căreia vieţile lor se vor schimbă ireversibil. “

    NIG – Spune-mi și despre Campania “Departe de casă ?”

    AT – În anul 2014 Vox Maris Band lansează un nou cântec, Stânca, care mai apoi va deveni “Departe de casă”, nume dat şi campaniei de sensibilizare prin muzică a celor plecaţi de acasă, campanie concretizată prin o serie de concerte care au avut loc în cadrul unor festivaluri  romaneşti din Chicago şi alte oraşe din Statele Unite.  „Departe de casă” este pentru noi şi despre noi. Povestea fiecăruia. Regăsim în această muzică  fericirea  lucrurilor mărunte,  culoarea, sunetul şi mirosul a ceea ce am lăsat acasă,.

     14202736_1158539334207100_3247193131442589174_n

    NIG – Cum a fost la Euro Balkan Folk anul acesta?

     AT – În cadrul festivalului Eurobalkan Folk Festival,  VoX Maris a lansat proiectul  „Sub același cer” Este a doua participare consecutivă a trupei Vox Maris Band la Euro-Balkan Folk Festival. Prezenţa trupei pe scena din acest an a festivalului s-a datorat  numeroaselor solicitări venite din partea publicului/a fanilor, de a ne revedea şi reasculta live.

    A fost un colaj de genuri muzicale. Scopul nostru a fost și promovarea unor  artişti în cadrul concertelor, artiști  care rezonează genului nostru  folk-rock. Cu influente balcanice, dar păstrându-ne traiectul iniţial şi mesajul. Proiectul ,,Sub acelaşi cer” se adresează vorbitorilor de limba Româna, dar nu numai. Va continua printr-un alt concert care va avea loc în Saint Louis, în cadrul Saint Thomas Festival.”Sub același cer” este un proiect prin care încercăm să aducem românii împreună şi, prin muzică, să le oferim un orizont comun, măcar pentru o zi. La Euro Balkan Folk Festival am invitat pe scenă alături de noi pe interpreta Anastasia Caranfil, suntem de altfel la a doua colaborare,  şi pe violoncelistul Petar Kecenovici a cărui influente şi accente instrumentale, racordate pe ritmurile pop rock Vox Maris, au sensibilizat audienţa. Paleta muzicală tradiţională euro-balcanică a fost valorificată şi  prin intermediul instrumentelor cu corzi. Anastasia şi Vox Maris au dat un suflu nou pieselor consacrate din etnomuzicologia românească anti şi post decembristă.

    Publicul prezent în seara concertului alături de noi a plecat zâmbind, satisfăcut de prestaţia Vox Maris Band şi a colaboratorilor. Sperăm în multiplicarea numerică a fanilor, a ascultătorilor noştri, sub acelaşi cer, de la concert la concert!

    12208378_676559255779003_755032864940927597_n

    ***
    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)

    10683432_989495301102236_2709759296468975469_o

    „Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness”(MT)

    Doamnelor şi domnilor, stau de vorbă astăzi cu un bărbat tânăr, atrăgător, tall dark anddangerous şi poet pe deasupra. Şi nu poet întâmplător ca mulţi alţii, ci unul autentic, cu acte în regulă. Deşi sunt absolut convinsă că poetul s-a născut cam în acelaşi timp în care s-a născut şi bărbatul şi că studiile n-au făcut decât să rotunjească anumite colţuri şi să şlefuiască anumite asprimi. Sau să le intensifice, nu-i aşa?

    Citind despre şi de Mihok Tamas, am descoperit un personaj fascinant. Interviul pe care îl aveam în minte a devenit discuţie in no time, un adevărat tête-à-tête.

     

    Mihók Tamás (n. 1991) este poet și traducător literar. A absolvit Facultatea de litere la Universitatea din Oradea, (specializarea română-engleză – licență, 2013; literatura română – relevanțe europene – master, 2015). Pentru obținerea diplomei de licență, a susținut lucrarea Elementul creștin în poezia lui Vasile Voiculescu, iar pentru disertație, teza Ludicul în poezia română și în poezia maghiară. Șerban Foarță și Varró Dániel. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier (ACBS respectiv Erasmus).

    A publicat două volume de poezii Șantier în rai (2013) și winrar de tot (2015), ambele la Editura Tracus Arte. Prezent cu un grupaj de poeme și cu fragmente de proză în antologia Cercul literar de la Oradea (2012), coord. Marius Miheț. A tradus în limba maghiară antologia Constantin Virgil Bănescu – Zidul de mătase / Selyemfal (Ed. Syllabux, Budapesta, 2015) și volumul de poeme 4 a.m. Cantosuri domestice / Hajnali négy. Otthonos énekek de Radu Vancu (Ed. Syllabux, Budapesta, 2016). Colaborări cu reviste: Familia, Echinox, Poesis International, Mozaicul, Conta, Scriptor, Discobolul, Itaca (Irlanda), Szőrös Kő (Slovacia), Alternanțe (Germania) și altele. Câștigător al premiului De-aș avea…, acordat de revista de cultură Familia (2014) și a alte premii. Inițiator al trupei Liter@ctorii (alături de Semida Ilieș), al Maratonului orădean de poezie și al revistei Orașul 2d (coord. Dana Sala). Are în pregătire două traduceri integrale de volume de poezie: Krusovszky Dénes – Când te strici respectiv Balázs F. Attila – Cravata lui Villon (din maghiară) și, totodată, o antologie de versuri proprii.

     

    NIG: Mihok, Eşti mult prea tânăr pentru toate acestea. Numai citind ce scrie mai sus, regretul că nu am făcut Literele mă nenorocește.
    Eşti (cum spuneam şi da, îmi place să mă repet) the whole package.
    Când ai scris prima poezie şi de ce? Care a fost declanşatorul?

    MT: Hai să așez în locul formulei „the whole package”, una mult prea generoasă și pentru care îți mulțumesc, un calambur ce cred eu că mi se potrivește mai bine: „the whole pack of ages (!) lived simultaneously” (iată că încerc să țin pasul cu tine în ce privește romgleza). Vorbesc de un fel de status quo, o senzație de ultimatum perpetuată (sau: reluată) de hopurile pe care mi le conferă poezia. Am încercat să surprind acest fenomen în „winrar de tot”: „iar nopțile / tu vii spre mine deodată / cu toate vârstele tale / cu toate urletele tale de groază”. Cred că nu a existat un declanșator articulat hotărât. Totul s-a întâmplat treptat: au fost mai multe șuturi în fund care m-au lansat în spațiul literelor.

    NIG: „O criză paternă, o nelegiuire la care am fost martor și totodată constrâns să tac, discriminări etnice mizerabile din partea unui dascăl drag mie, un periplu religios încheiat cu un agnosticism benign” (MT)

    Apoi Bacovia. Apoi te-ai apucat de scris. Cu nelegiuirea I can relate, vorba americanului: această nelegiuire  a răbufnit de multe ori în scrisul meu. Spune-mi de câte ori te-ai întors iar şi iar, mental, la locul acelei nelegiuiri şi apoi te-ai aşezat la masa de scris, „cu furie nouă, cu resemnare nouă sau cu un calm afurisit pe care nici măcar nu încerci să ţi-l explici”?
    Sau, mai bine zis, cum stai cu iertarea?

    MT: Dacă deschid sau mă amestec în niște polemici e din cauză că-s mare amator de spectacol. Prozatorul Răzvan Petrescu zice într-un text că „doar efectele ne mai salvează de absurd”. Îi dau dreptate. Pasivitatea, în opinia mea, nu e bună, decât pentru a-ți încărca bateriile. Cât despre paradigma râcă-iertare/răzbunare, iată ce cred: că lucrurile firești și evidente ies la suprafață mai devreme sau mai târziu, și chiar și cei care militează în moduri dintre cele mai radicale pentru dreptatea lor, au în străfundul conștiinței o lanternă roșie, oricât de mică ar fi ea, care îi acuză la nevoie. Deci ar fi de prisos să caut să mă răzbun eu pe oameni, atâta timp cât au propriul lor jandarm încorporat – câteodată mai corupt, ce-i drept. Prin urmare, în deplinătatea naivității mele mizez pe acel dispozitiv natural și iert mereu. Schimburile de replici, când apar – și știm cât de important e spiritul critic în a evolua, trebuie să urmeze un curs intuit măcar în parte înaintea declanșării lor, și să se desfășoare în așa fel, încât ambele tabere să-și însușească niște deprinderi; altminteri ne întoarcem în preistorie.

    NIG: Eu trăiesc într-o ţară în care rasismul nu va pieri niciodată. În România există discriminări etnice majore, există discriminare şi între grupările care vorbesc aceeaşi limbă, ştiu cu ce se mănâncă drăcia asta şi nu am nici cea mai mică problemă să vorbesc despre bigotism, rasism şi discriminare. Cum este să fii poet maghiar în România zilelor noastre? Cum este să fii român maghiar în Ungaria?

    MT: Sincer să fiu, mă bucur că, în sfârșit, îmi pune cineva aceste întrebări. În legătură cu apartenența scriitorilor la o anumită cultură, sunt de părere că limba în care au ales să scrie reprezintă criteriul primordial. O știm și de la sociologi, ne luminează și Eliade, care, deși în exil, susținea că româna e limba în care visează, totodată simțim și noi pe pielea noastră în lumea cosmopolită de azi că limba în care îți cultivi reflexele cognitive, alias gândirea, și în care alegi să te exprimi îți relevă adevărata apartenență etnică. Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române, unde e buba? Tratatul de la Trianon, Dictatul de la Viena, apoi dominația rusă – de-a lungul istoriei, Transilvania a depins de asemenea manevre politice în ce privește minoritățile, care au fost când române, când maghiare. De aceea, consider că astăzi, Oradea – orașul în care trăiesc – reprezintă o poartă între cele două culturi, una pe care încă, din păcate, unii n-o știu folosi.

    13173059_1310259792359117_4072973392169026891_o

    ,,Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române”

     

    NIG: Bacovia. Și mai cine? Dintre cei de demult, dintre cei de astăzi?

    MT: Da, Bacovia, prima simpatie… Dar abia după ce am evadat din „cimitirul tinereții mele”, din aerul ăla de liceu îmbâcsit de formalisme, am simțit adevărata putere a poeziei. Înainte, deci, conjunctura ostilă – sau cel puțin opacă – efectiv îmi bara acest capriciu. Abia ca student am dobândit disponibilitățile necesare pentru a vizita biblioteca ca pe-o oază a poeziei de calitate. Sunt extrem de recunoscător profesorilor de la facultate, fără ajutorul cărora m-aș fi pierdut în fauna livrescă. Atunci am început, deci, să citesc de plăcere. Din maglavaisul de scriitori ale căror cărți mi-au ținut de urât în perioada ce-a urmat, i-aș aminti pe: Charles Bukowski, Charles Baudelaire, Guillaume Apollinaire, Mihail Șișkin, Matei Vișniec, Max Blecher, Tristan Tzara, Urmuz, Gellu Naum, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Constantin Virgil Bănescu, Șerban Foarță, Radu Vancu, Varró Dániel, Jónás Tamás, Závada Péter. Cam aceștia au fost cei care n-au mai vrut să plece, dovadă că nici până azi n-am reușit să mă sustrag – și de ce aș face asta? – influenței lor.

    NIG: ,,WinRar ” – ,,mântuitor all in”  – ,,scorţişoară şi kafka”,,– shipwrecked with saint peter”– ,,stalking our fucked up dream” – poezia ta este modernă, cu substanţă, uşor protestatară, ironică şi autoironică. Scrii cu claritate dar ai şi un fel ermetism blând, studiat. În genere, astăzi este  apreciată poezia total dezbrăcat de metaforă, textele acide şi parcă niţel plate, fără trăire sau cu trăirea mascată la maxim; poezia are uneori aerul unui anunţ mortuar sau al unui fapt divers; lumea în care trăim ne forţează să scriem poezia pe care o scriem… La tine am întâlnit însă :

    „pe părul tău împletit/timpul coboară-n mătănii”

    „un cer elastic se întinde/între noi și umbrele noastre împăiate/pe peron – ultima zvâcnire/dintr-un scurtmetraj previzibil”

    „niciodată/nu m-am reîncarnat/dintr-o sculptură”

    Eşti unul dintre cei mai echilibraţi „nebuni autentici ai oraşului”. Cum găseşti acest echilibru?

    MT: Când zici „modern” te referi la termenii tehnici respectiv inserțiile de jargon englezesc? Acest limbaj e orchestrat de cotidian, nu-l aleg eu, el mă alege. Cât despre echilibrul amintit, cel pe care încerc eu să-l surprind e între elanul teribilist al sufletului și măsurile manieriste aplicate acestuia din exterior (adică, în speță, de societate). Izbucnirile naturaliste sunt frumoase pentru că sunt în sine verosimile, dar ele respectă grila unui mimesis depășit în artă. De aceea, în textele mele, încerc să construiesc mai degrabă ipostazele transfigurative ale acestor trăiri în așa fel, încât ele să dobândească aceeași credibilitate. Altfel spus, caut să surprind spații dezordonate ca pe urmă să le montez cu migală, probând astfel limitele elasticității limbajului.

    NIG: Alţii au nevoie doar de un gram de inspiraţie, unii sunt vizitaţi de muză atât de des încât te întrebi dacă e muză şi nu grafomana de la etajul superior. Unii au nevoie de o mare iubire  să scrie, sau, da, de o mare iubire ratată ca să exploateze toată furia şi deznădejdea şi să o transforme în poezie. Baudelaire lua haşiş, Hemingway de multe ori îşi trăia mai întâi romanele apoi le scria, plus că alcoolul i-a fost ,,always a very dear friend”  iar Nichita, ah Nichita…
    Tu de ce ai nevoie să scrii? Cel mai mult şi cel mai mult?

    MT: Majoritatea poeților de azi nu s-a dezmințit de vechile obiceiuri de a scrie sub influența stărilor (iarbă – noile generații, alcool – „veteranii”). Nu știu în cazul lor cum se manifestă aceste „treceri”, dar despre mine pot spune că, fără intervenția vreunei substanțe, sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni. Ele vin de la sine, nu am nevoie să scobesc în gaură de șarpe. Har domnului, mi-am format un mecanism de autosugestie straniu, prin care să-mi pot genera colaje și efecte imagistice dintre cele mai diverse – un joc de măști instant și necostisitor. Dacă nu-mi voi suci mințile complet, voi putea spune la sfârșitul jocului că asta a fost tot ce mi-am dorit. Muzele mele sunt eșecul, trăirile ireversibile, și, de cealaltă parte, scurtele guri de aer pe care le iei atunci când vrei să-ți validezi corvezile. Am avut și mari iubiri, două la număr, pe care versurile scrise atunci mi le-au absorbit din zonele de unde nu-mi dădeau pace.

    NIG: Este fascinant să vorbeşti atât de bine o altă limbă încât să-i poţi  înţelege poezia Ai tradus poezie ungurească, ai tradus şi poezia românească în maghiară. Văd uneori  traduceri din engleză în românește care sunt departe de original, traduceri care transformă frumoasa şi originala piesă într-un fel de aliteraţie simpatică şi neplăcut zgârietoare la urechi.

    Cât de important este ca literatura să fie tradusă de un specialist şi nu de un simplu vorbitor de altă limbă?

    MT: Vai și-amar de scurgerea pe care am reparat-o eu. Tot așa și cu textele transpuse în alte limbi de către indivizi neavizați. Când faci traduceri literare – și nu fac decât să reiau vorbele mai-experimentaților mei colegi de breaslă –, trebuie să ai în vedere câteva principii, printre care: 1) limbaj adecvat. 2) context (cultural și/sau socio-politic). 3) eficiență în extindere. 4) claritate (încerci să păstrezi un flux user-friendly). Încălcarea oricăruia dintre acestea poate duce la dezastru.

    NIG: Nu poţi să scrii bine dacă nu citeşti mult. Unui tânăr şi talentat poet i-aş recomanda să citească mult, fie poezie, fie proză, biografiile marilor scriitori, critică literară, estetică. Eşti filolog. Doctorand. Există, ca peste tot, riscurile meseriei, nu-i așa? Ţi s-a întâmplat vreodată să scrii ceva şi recitind să îţi spui: „Frate, calm down, reia  textul, ai cam dat-o mult prea mult în Bukowski/Nichita/Whoever”

    MT: Am pățit asta în multe rânduri, și cine nu. Treaba stă cam așa: până nu ajungi să subordonezi forțele celorlalți (pe care ți le alimentezi admirându-le) capacităților tale, nu vei reuși… Și aici intervine nivelul de respect al propriei scriituri: ori ai într-adevăr ceva de spus, ori, mai devreme sau mai târziu, te dai în stambă. Mi-am amintit de o fază nostimă: Într-o seară mă plimbam în centrul orașului cu o mână de prieteni – unul dintre ei tocmai „agățase” o tipă. Cum-necum, fetișcanei numa’ nu-i tăcea gura, îndruga verzi și uscate căutând să ne tachineze pentru a ne face o impresie bună. Tocmai vorbeam cu iubitul ei despre poezie & stuff când fata, cu un chip fantomatic, mă-ntrerupe: „Tu ești tâmpit?! Păi de ce scrii atunci, dacă nu pentru a fi renumit, huh?!” Da, unul din momentele acelea când te-ai scuza din orice motiv, plauzibil sau nu, să poți dispărea în voie de pe fața pământului. „Te-ai gândit vreodată că piesele trupei Cigarettes After Sex rulează în timpul a mii de acte sexuale simultane de pe Terra? Cauza asta a artei cât de nobilă ți se pare?” i-am răspuns, și cel puțin am reușit să înfund în hohotele celorlalți discuția șchioapă. Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness.

    NIG: Există o linie fină între a aprecia/absorbi şi a imita.  Citesc destulă poezie în care regăsesc prea mult starea de Nichita sau starea de Bukowski, să zicem, că tot l-am amintit. Unde este limita?

    MT: Maturitatea scriitoricească vine odată ce înțelegi în ce mod se integrează sedimentele adunate de prin părți în mesajul și gesturile tale. Pentru asta trebuie să vezi experiențele livrești – oricât de fascinante și inegalabile ar fi ele – ca pe niște jaloane și, totodată, să-ți cultivi un ochi de scouter.

    NIG : MT, ai 25 de ani.  Ai publicat două volume de poezie, în 2013 „Şantier în rai” şi în 2015 „winrar de tot”. Cam des, ar spune „specialiştii”. Se spune că un volum ia ani şi ani, trebuie lăsat să dospească, să se învechească precum vinul, etc/etc… Nu prea ai ţinut cont de asta; a fost grabă, nerăbdare sau pur şi simplu ai închis un proiect ca să poţi începe altul?

    MT: Nu mi-e rușine să recunosc că m-am grăbit să public prima carte. Aceea putea să rămână lejer în manuscris, nu se supăra nimeni. Dar vezi, așa a fost să fie, și ea, chiar dacă nu a cunoscut o circulație largă, a constituit piatra de temelie pentru ce urma să se-ntâmple. Dacă nu publicam „Șantier…”-ul, nu intram în contact cu oameni importanți pentru parcursul meu literar de până acum, și, deci, probabil c-aș fi stagnat. Acesta este cercul vicios de care amintesc unii autori, care, intenționat sau nu, au rămas pe tușă.

    NIG: Scrii și proză.

    MT: Mai nou sunt setat pe un prozaism evocator chiar și-n poezie. Mă preocupă ce anume e trauma, cu ce se mănâncă? Cum se poate ca un lucru ce-ți aparținea, era parte organică din tine, moare, se înstrăinează. Proza e mai deschisă la astfel de investigații, în timp ce poezia mai mult problematizează. Scriu și proză, dar deocamdată nu am un proiect atotcuprinzător. O vreme mai tatonez terenul prin reviste – odată tot se va-nchega ceva.

    NIG: Ce face astăzi poetul Mihok Tamas? La ce lucrezi?

    MT: Mă bucur că mă-ntrebi. Trec prin cea mai aglomerată perioadă a mea; încerc să-i fac un mic sinopsis. Anul ăsta mi-am început studiile doctorale la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș cu o teză despre poeții bihoreni (români și maghiari deopotrivă) dintre anii 1880 și 1989, avându-l ca profesor coordonator pe domnul Al. Cistelecan. În continuare, pregătesc o antologie în maghiară a poeților promoției 2000 de la noi – undeva la 20 de voci; cartea va vedea lumina tiparului în luna februarie a anului viitor. Tot cam pe-atunci va apărea la Editura Charmides volumul „Când te strici” al poetului maghiar contemporan Krusovszky Dénes, în traducerea mea. Nu în ultimul rând, e pe țeavă noul meu volum de poeme, „cuticular”, care, dacă totul merge strună, va apărea în trei limbi (română, maghiară și franceză), la trei edituri diferite. Pe lângă acestea, voi organiza la Oradea, în noiembrie, în colaborare cu domnii Peter Sragher și George Volceanov, un atelier de traduceri literare de 4 zile, în care traducătorii vor face pereche cu autorii traduși în vederea unei mai bune comunicări. Și, dacă-mi mai rămâne o fărâmă de timp, tot în urbea mea, alături de poetul Mihai Vieru, voi porni o serie de lansări de carte. Cam astea.

     

    12697116_1249274711790959_5014441977436881491_o

    „sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni”

     

    NIG: Pentru că tot veni vorba despre traducători şi pentru că i-ai adus în discuţie pe domnii Sragher și Volceanov, zilele trecute vorbeam cu traducătorul Adrian G. Sahlean despre un articol apărut pe site-ul traducătorilor Fitralit (site-ul Filialei Traducătorilor Literari a Uniunii Scriitorilor), scris de domnul Radu Popa care afirmă că ,,traducătorul nu este un creator”

    Adrian Sahlean, cunoscut pentru traducerile sale din Mihai Eminescu, îl contrazice printr-un drept la replică dându-i un exemplu, după părerea mea, grozav :

    ,,Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar:
    Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient):

    Les sanglots longs
    Des violons
    De l’automne
    Blessent mon cœur
    D’une langueur monotone…

    O traducere consacrată în română sună astfel :

    Al toamnei cânt
    Viori de vânt
    Îl plâng topite
    Lovindu-mi lin
    Sufletul plin
    De corzi rănite.

    Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google:
    „Mult suspinele
    Viori
    Cădea
    Înfășurată inima mea
    Pe un moleșeală monoton.”

    Mihok, în opinia ta de tânar traducator, este traducerea literară și un act de creație?

    MT: Traducătorul literar este prin definiție un re-creator, deci, implicit creator. E de la sine înțeles că oricât de solide ți-ar fi cunoștințele lexico-gramaticale, ba poți fi țais la toate capitolele, dacă n-ai imaginație și spirit selectiv. Și spun cu riscul de a întărâta o-ntreagă emisferă a traducătorilor literari: Cine susține că actul traducerii nu implică efort creator, nu-și iubește meseria (care, în cazul lui, nu este vocație).

    NIG: MT, scrii bine, publici, traduci. Trăiești din poezie ? Normal, vreau un răspuns fără un gram de metaforă.

    MT: Nu, poezia nu e un business care să atragă profit material și nu va fi niciodată. Autorii marilor romane, la care se adaugă cei ai bestsellerurilor cu vampiri, hobbiți și tot felul de creaturi – eventual ei. La noi, nici cel mai bine cotați scriitori nu pot pretinde acest lucru. Știm cu toții ce prost stăm ca țară la capitolul citit. Personal, apreciez revistele care plătesc onorarii colaboratorilor. Sunt două, chiar trei astfel de publicații cu care colaborez în mod constant. Despre câștigul din drepturile de autor pe cărțile publicate doar atât: la 100 de volume vândute de editură, ești remunerat cu o sumă echivalentă cu trei pachete de țigări. Curat răsfăț!

    NIG: După regula „nimeni nu e profet în țara lui” tu îți traduci poezia și proza în engleză, eu îți dau o lista cu revistele literare americane care plătesc dolari frumoși pentru articole si poezie  si uite așa ,,ne scoatem,, The Sun, de exemplu, plătește binișor, în cazul în care ești selectat.
    ,,We pay from $300 to $2,000 for essays and interviews, $300 to $1,500 for fiction, and $100 to $500 for poetry, the amount being determined by length and quality”

    Succes în continuare, Mihok.

    MT: Mulțumesc, asemenea îți doresc! Mă bucur că am stat de vorbă. Pe curând!

    ***
    interviu realizat de Nuța Istrate Gangan(USA)

    Ne gasiți și pe

    557FaniLike
    19FollowersFollow
    Skip to toolbar