Grigore L. Culian într-un un dialog necenzurat cu Dr. Doina Uricariu (1)

Dr. Doina Uricariu – Doi ani și nouă luni, Director la Institutul Cultural Român din New York

Grigore L. Culian – editor in chief NYM

Cuvânt înainte 

A derulat peste 500 de evenimente culturale în mai puțin de 3 ani, promovând valorile românești în spațiul cultural nord-american; este singurul director al ICR New York care trăiește în America, scriitor remarcabil, editor, manager, cu o operă vastă, care a bătut toate recordurile predecesorilor săi, punând instituția culturală pe care a condus-o la vârful performanței; cei mai valoroși artiști români au evoluat pe marile scene din Statele Unite, cum ar fi „Kennedy Center“ din Washington, DC, sau „Carnegie Hall“ din New York; scriitorii români din țară și din străinătate au fost prezenți, în premieră, la „BookExpo America“, unul dintre cele mai prestigioase târguri de carte din lume, eveniment care se desfășoară anual la celebrul complex newyorkez „Jacob K. Javits Convention Center“. Dr. Doina Uricariu este o persoană flexibilă și ușor de abordat, gândește și se exprimă liber, detestă impostura și nu acceptă compromisuri, mai ales atunci când vine vorba despre cultura română și vectorii care pot propulsa valorile noastre în lume. Iată de ce cred că acest interviu-maraton este necesar și trebuie cuprins într-o carte, având în vedere prezența doamnei Uricariu la vârful ICR New York și plecarea surprinzătoare, cu mai bine de un an înainte de terminarea mandatului său. Toate acestea le vom discuta pe rând, dar lucrul cel mai important mi s-a părut accentul pus pe lucrurile pozitive, realizate de interlocutoarea mea în cei doi ani și nouă luni la conducerea Institului Cultural Român din New York. (Grigore L. Culian)

„Institutele culturale sunt ambasade ale culturii și excelenței unei țări”

Grigore L. Culian : În septembrie 2012, ați fost numită la conducerea ICRNY, având în spate o creație literară, o carieră și un CV pe care nimeni nu l-a mai avut la Institutul Cultural Român din New York și pe care doar regretatul scriitor Augustin Buzura l-a mai avut, dar ca Președinte al Fundației Culturale Române de la București, devenită ulterior Institutul Cultural Român. Sunteți poetă și scriitoare recunoscută, aveți o operă vastă, care cuprinde zeci de titluri, multe volume de poezii, eseuri, memorii, monografii despre artă, studii de critică și istorie literară. Dețineți titlul academic de doctor – cu o teză despre Nichita Stănescu -și ați predat la Universitate. Ați condus grupul de edituri Universalia, fiind managerul mai multor edituri de prestigiu din România. Ați publicat, la grupul Dumneavoastră de edituri, zeci și zeci de volume și integrala operei unor mari scriitori, de la Ion Pillat, la Ana Blandiana, ați reprezentat România la atâtea târguri de carte internaționale, inclusiv la Leipzig, unde volumele despre Transnistria, Antologia poeziei românești, în zece volume, O mie și una de poezii, îngrijită de Laurențiu Ulici, antologiile dedicate poeziei scriitorilor germani, maghiari și sârbi din România, Istoria Teatrului Evreiesc au primit înalta apreciere a Cancelarului Germaniei și a publicului.
Ați realizatși emisiuni de televiziune, ați îngrijit ediții de referință ale scriitorilor Emil Botta, Dominic Stanca, Jeni Acterian, ați tradus cărți.
Poeziile Dumneavoastră au fost traduse în volume separate sau în antologiiși publicate în zeci de limbi. Sunteți Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios și al Coroanei României, ați primit diplome de excelență de la fundații importante din Canada și până în Israel, ați participat, ca scriitor și editor, la cele mai importante târguri internaționale de carte, de atâtea ori, la Frankfurt, Paris, Montreal, Tel Aviv, Praga, Budapesta, Varșovia. Ați fost consilierul personal pe cultură al primului-ministru, fiind aleasă din motive profesionale,și nu pe criterii politice. Cred că a contat în decizia numirii la ICRNY și, nu în ultimul rând, faptul că sunteți căsătorită și trăiți de mulți ani în New York, împreună cu familia, cunoscând foarte bine și spațiul cultural american. Aș spune că decizia ICR București, a domnului Președinte Andrei Marga, a fost una fericită și corectă. Ce ați găsit la ICRNY în prima zi după instalare? Ați venit la post după șase luni de la numire, probabil că, atât durează aprobările. Cum a fost adaptarea? Aveați casa dumneavoastră în New York, dar și posibilitatea de a locui în apartamentul destinat directorului ICRNY și pus la dispoziție de Ministerul de Externe.

Dr. Doina Uricariu: Am ales să locuiesc în apartamentul din clădirea Misiunii Române, care era la câteva minute de ICRNY, deși nu-mi oferea confortul de acasă nici pe departe. Ca să nu oblig șoferul să facă zilnic aceste drumuri. Ca să fiu eficientă și să mă dedic exclusiv evenimentelor culturale și artistice, dar și parteneriatelor cu instituțiile culturale americane.

Grigore L. Culian: Cum ar trebui considerat ICRNY de către cei care conduc institutele culturale de la sediul ICR din București, aflat pe Aleea Alexandru?

Dr. Doina Uricariu: Ca Institut Cultural Român care lucrează în centrul culturii și al artelor lumii, în cel mai dinamic și concurențial loc geometric al creației de pe pământ. Într-o țară care este cât un continent, în statul New York , care trebuie privit în continuă legătură cu toate celelalte zeci de state americane. Dacă nu ar fi venit la New York, Brâncuși n-ar fi devenit ceea ce este. În plus, ar fi cazul să abordăm și cultural parteneriatul nostru cu SUA și integrarea României în NATO. ICRNY ar trebui tratat mult mai atent. Ar trebui să lucreze aici doar profesioniștii culturali cei mai buni.
Fără pile și turnători.

Grigore L. Culian: Ați colaborat cu institutele culturale europene, latino-americane, cu cele din Asia și din țările nordice, reunite de „Scandinavia House“. Este important să știm cum lucrează și alte țări în promovarea culturii lor?

Dr. Doina Uricariu: Este imperativ. Institutele culturale sunt ambasade ale culturii și excelenței unei țări. Cunosc bine situația multor institute culturale care reprezintă peste o sută de țări la New York. Ele lucrează cu echipe excepționale, cu direcții conduse de personalități dinamice, pasionate, cu profesori universitari pe diverse domenii, cu mari personalități în spațiul artelor vizuale. Majoritatea acestor institute au în echipă curatori de muzee naționale, muzicologi, critici de film și oameni capabili să susțină conferințe în mediile academice americane, să promoveze la cel mai înalt nivel valorile culturale și artistice ale țării pe care o reprezintă.
În toate echipele acestor institute culturale, centre și mari fundații, lucrează mulți angajați cu dublă cetățenie, americană și a țării de origine. Este o politică și o strategie de folosire a resurselor umane, excepțională și, în același timp, normală, după ce a căzut Zidul Berlinului.
Zidul Berlinului nu mai poate rămâne proțăpit în mentalitățile noastre. Economiile care se fac la cazare, la asigurările de sănătate, la faptul că plătești salariul unei singure persoane, că nu aduci la post cupluri, uneori familii cu copii și fără asigurare medicală. Există avantajul real de a performa, din prima zi, cu oameni care cunosc bine țara în care lucrează și care au contacte. Acest aspect contează enorm. Nu aduci la New York un angajat să-ți promoveze cultura țării dacă el abia se mișcă prin oraș și descoperă totul de la zero, își controlează cu greutate complexele, afișând o superioritate total inadecvată.
Nu poți să vii la New York, la Book Expo America, și să pretinzi să ai standul montat, rafturi, mochetă, utilități, dacă nu ai plătit aceste servicii. E aberant să declari că România este tratată ca o țară bananieră, când nicio țară pe lume nu are un stand amenajat pe ochi frumoși, ci pe baza unui transfer de bani intrat în contul companiei care prestează acele servicii. Nu poți să trimiți la New York și în nicio capitală persoane care nu au nicio experiență managerială internațională și o expertiză în mai multe domenii artistice. Persoane care spun că se vor ocupa de promovare și care nu știu să scrie un text sau să facă afișe. Nu poți trimite la post persoane care nu au carnet de conducere, în condițiile în care ai un singur șofer angajat și Institutul are două mașini. Nu poți să trimiți la post trei referenți și un adjunct, în total patru bărbați, care nu au carnet de șofer. Evenimentele artistice se pot uneori suprapune peste preluarea invitaților de la aeroport, echipa are agende diferite sau echipa venită de la București are nevoie de mașină, în timp ce toată echipa Institutului e la un târg de carte și are nevoieși ea de o mașină, care să transporte cărți, afișe, scriitori. Dacă lucrează o singură mașină, ea devine un soi de autobuz școlar. Directorul își așteaptă referenții să-și termine țigara. Orașul New York și America reprezintă maximul de concurență în toate domeniile. Ce te califică, dacă nivelul maxim pe care îl deții este să dai copy/paste la diverse articole de pe internet? Potențialul cu care vin la post angajații este determinant. Dacă dorim să trimitem diverse pile la post în America, să-i angajăm în companiile noastre și pe banii noștri. Sunt multe calități obligatorii pentru un actor cultural și ele trebuie să-l definească înainte de a veni la post în America. Dacă nu e bine pregătit, se va ocupa de tot soiul de activități colaterale, turnătorii, reclamații, gesturi de slugărnicie față de cei cu influență, cabale, cultivarea unor prozeliți mediocri, selectarea invitaților în interes personal, denigrarea sau calomnierea, la comandă, pentru a acumula simpatie.

Modele de profesioniști

Grigore L. Culian: Aveți un model, un exemplu de înalt funcționar cultural, pe care ați dori să-l evocați?

Dr. Doina Uricariu: Mă gândesc la regretatul scriitor și profesor universitar Marian Papahagi, care a fost și director al Academiei din România, o personalitate care a dat anvergură și strălucire evenimentelorși contactelor cu mediile universitare, culturale și artistice ale României în Italia. Avea erudiție, entuziasm, dar și o imensă energie. Aș vrea să mă opresc acum la un exemplu din Franța, la Annie Cohen-Solal. A fost consilier cultural la Ambasada Franței în America. E născută la Alger. Când a venit la post, era o personalitate recunoscută și pe plan internațional. Prima sa biografie despre Jean Paul Sartre, publicată în 1985, a fost tradusă în 16 limbi. În 2005, a participat la un turneu internațional, cu prilejul Centenarului Sartre, și ministrul francez al Culturii, Gilberto Gil, i-a încredințat sarcina de a crea o Catedră Sartre la Universitatea Braziliei. A publicat cărți fundamentale despre arta americană, a fost visiting professor la Tish School of the Arts de la New York University. A publicat o carte admirabilă, Leo Castelli et ses siens, în care este prezentată și Ileana Soannabend, marea colecționară de artă și unul dintre cei mai importanți dealeri de artă modernă – de origine română. MoMA i-a dedicat o mare expoziție și un catalog: Ileana Sonnabend, Ambassador for the New. Annie Cohen-Solal fost răsplătită cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare, pe care i l-a înmânat Ambasadorul Franței, la Consulatul General al Franței din New York.

Grigore L. Culian: Și Dumneavoastră aveați, de mai mulți ani, cele mai înalte decorații, înainte de a fi numită drector la ICR NewYork.
Dr. Doina Uricariu: Sunt Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios și Cavaler al Coroanei României.

Un început cu probleme
Grigore L. Culian: Îmi amintesc că fostele referențe au plecat imediat după venirea Dumneavoastră la ICRNY, din motive personale. Erau foarte legate de fosta conducere și a durat mai bine de un an până ce ați avut o echipă de referenți și un adjunct.
Ați lucrat singură, doar cu personalul administrativ, la punerea la punct a bazei de date. Tot Dumneavoastră v-ați ocupat și de formarea noii echipe a ICRNY, pe care ați primit-o abia după un an. A fost un training continuu, deloc ușor. Ați lucrat singură, pe cultură, cu un singur referent, mai mult de un an de zile. Angajații trebuiau aprobați de conducerea ICR București/MAE și nu ați avut posibilitatea să-i cunoașteți, de fapt.

Dr. Doina Uricariu: Nu am avut în echipă pe nimeni pe care să-l cunosc profesional și nici din punctul de vedere al caracterului. Chiar absolut pe nimeni. Nici pe referentul venit de la Cluj nu l-am cunoscut. S-au făcut mai multe intervenții pentru venirea lui, dar am primit și repetate sfaturi de a refuza angajarea lui. Eu l-am susținut pentru că a prezentat cel mai bun proiect la concurs.
Nu-l cunoșteam. Niciun membru al grupului de angajați culturali nu mi s-a părut a fi corespunzător întru totul. Mă refer la cultură, informație, dedicație, pasiune și, nu în ultimul rând, la caracter. Eu am avut o singură propunere, în persoana unui licențiat în Istoria Artelor, cu care am lucrat proiectele pe arte vizuale și afișele. Graficienii costă mult la New York, iar referentul care a spus că știe să facă afișe s-a dovedit a fi un mincinos. Personal l-am întrebat dacă știe să lucreze pe computer afișe. A spus un DA foarte răspicat, prima din multele lui minciuni, rostite răspicat. Președintele ICR, Lilian Zamfiroiu, m-a sfătuit să nu-l iau în echipă pe referentul cu doctorat în Istoria Artelor.
Nu i-a plăcut și a avut dreptate. Iei omul, cu bune și rele, și te rogi să nu te alegi doar cu relele. Albert Camus spunea că libertatea este un métier à plein temps. În engleză sună și mai puternic: Freedom is a full time job. Și cultura este un full time job. Libertatea profundă a omului e hrănită de cultura lui, care nu se dobândește prin studii parțiale, funcții sezoniere ori proptele politice.

Grigore L. Culian: Îmi amintesc că ați venit la post la sfârșitul primăverii lui 2013. Ce ați realizat în primul an? Bănuiesc că – după demisia conducerii și a unuia dintre referenți și după șase luni fără activitate la ICR New York și plecarea ultimelor două referente, imediat ce ați venit la post – lucrurile nu au fost prea roz. Ați luat totul de la zero, cu personal insuficient pentru proiectele mari la care lucrați.

Dr. Doina Uricariu: Cam așa. În plus se dădeau o mulțime de telefoane, ca să nu se mai colaboreze cu ICR și cu ICRNY. Cineva dorea să discrediteze, să distrugă ICR New York și ICR București. Era un război politic și de orgolii. Mai multe instituții americane m-au întrebat despre lovitura de stat din România, în urma mesajelor primite cu luni de zile în urmă. Un scriitor din New York mi-a spus că nu mai calcă de ani prin Institut din pricina vechii conduceri și că ne putem vedea în oraș. Doi-trei regizori de film și-au anulat venirea, pe motiv că nu vor să-și riște prezența în Festivalul de film de la New York, unde nu vor mai fi invitați dacă au proiecte cu ICRNY. În doi ani și nouă luni, cât am fost director, s-au schimbat, la București, trei Președinți ICR. Foarte mulți scriitori și artiști mi-au spus că, dacă nu aș fi eu, nu ar colabora cu Institutul. La fel și românii din diaspora, care sunt, apropos, americani. Unii din solidaritate cu fosta echipă de la București, alții din antipatie față de alții. Era o polarizare cumplită. Eu nu pot trăi dacă nu construiesc. Sunt destui care trăiesc ca să dărâme. Am început să construiesc proiecte și să scriu pe Facebook despre ele. Cei cinci mii de prieteni online au început să susțină evenimentele, presa a început să scrie foarte mult despre ICRNY. Laudativ. Dumneavoastră ați făcut publicitate evenimentelor, gratuit, în ziar. Noroc că există afișele și ecourile nenumărate din presă. Nici mie nu-mi vine să cred cât de multe lucruri frumoase, de substanță, s-au petrecut atunci, din primul an, din prima lună, când am decis să nu mai dau importanță senzației că totul e otrăvit în jur. Evenimentele au apărut într-un ritm amețitor. Un spectacol-recital prezentat de actori americani, Keola Simpson și Aaron Schroeder, bazat pe o selecție din poezia lui Nichita Stănescu, tradusă de Sean Cotter,și o conferință pe care am susținut-o, intitulată Nichita Stănescu, The Icebreaker of the World of Poetry, apoi un concert excepțional susținut de marele violoncelist Adrian Naidin și de actorul-chitarist și compozitor, de o sensibiltate unică, Zoltan Octavian Butuc (foto jos), cunoscut și din filmul lui Francis Ford Copolla, Tinerețe fără tinerețe, unul dintre actorii și muzicienii care au făcut poate cel mai mult pentru promovarea poeziei lui Nichita Stănescu. Am sărbătorit 80 de ani de la nașterea Poetului Necuvintelor printr-o mulțime de evenimente. O expoziție de grafică de Mircia Dumitrescu, însoțită de fragmente de poeme, traduse în limba engleză de o serie de traducători, în anii ‘70, ‘80,’90, o expoziție cu volumele poetului și cărțile dedicate lui, aflate în inventarul Bibliotecii ICR New York. Același format de panopticum, de proiect cu mai multe voleuri, l-am folosit în evenimentele dedicate lui Eminescu, prezentat, din perspectivă americană, într-un spectacol recital și muzical, realizat și interpretat de cel mai bun traducător al marelui poet, scriitorul din Boston Adrian George Sahlean și de soția lui, Roxana Albut Sahlean. În paralel cu evenimentele derulate la New York, publicul american a urmărit proiecția scurt-metrajului Vaca finlandeză, regizat de Gheorghe Preda, la Minneapolis Saint Paul International Film Festival, în prezența regizorului. Filmul a fost selectat la multe și importante festivaluri de profil precum Cambridge IFF, Edmonton IFF, Calgary IFF, Valladolid IFF, Festivalul Internațional al Filmului Experimental de la Bucureștiși este câștigătorul Premiului CANAL+ la Festivalul de la Montpellier, Franța. Prezentarea sa la Minneapolis St. Paul International Film Festival a marcat premiera nord-americană a filmului. Proiecțiile au fost urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri. Regizorul Gheorghe Preda a discutat despre scurt-metrajul său și despre locul pe care acest gen de film îl ocupă în cinematografia actuală din România și din lume.

(continuare în numărul următor)