VALERIAN STAN: CONDAMNAREA COMUNISMULUI – Legislaţie şi Justiţie        

La 18 decembrie 2006, prin discursul ţinut în Parlament, preşedintele României, Traian Băsescu, a condamnat regimul comunist ca „ilegitim şi criminal”, pe baza Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (preşedinte de comisie: Vladimir Tismăneanu)[1]. Deşi Raportul a fost primit cu numeroase critici[2], actul preşedintelui României a întrunit, în special la momentul la care s-a produs, aprecieri cvasiunanime. Acestea exprimau mai ales speranţa că măsurile stabilite vor fi puse în practică. Însă, în anii care au urmat, aşteptările aveau să se dovedească în cea mai mare parte iluzorii. Astfel, nu a fost adusă la îndeplinire, practic, niciuna din cele aproape 20 de măsuri stabilite la Capitolul III, de „Legislaţie şi justiţie”, dintre care amintim:

• Declararea crimelor şi abuzurilor regimului comunist drept crime împotriva umanităţii şi, în consecinţă, imprescriptibile juridic;

Astfel, cum se va arăta în cele ce urmează, toate propunerile legislative şi demersurile judiciare în acest sens au fost respinse;

• Adoptarea urgentă a legii lustraţiei;

Astfel, cum s-a arătat mai sus, şi sub acest aspect nu s-a finalizat practic nimic; se impune precizat că, în calitate de iniţiator al „condamnării comunismului”, preşedintele Traian Băsescu nu a întreprins nimic pentru ca această lege să fie adoptată şi să devină aplicabilă; de altfel, preşedintele României nu a întreprins nimic nici în legătură cu vreo altă măsură din cele amintite, deşi, prin discursul din Parlament se angajase explicit la mai multe dintre acestea – iar acest fapt îndreptăţeşte punctul de vedere potrivit căruia „condamnarea comunismului” a fost mai mult un act formal, urmărind în special un capital electoral; mai mult, preşedintele Traian Băsescu s-a raliat prin declaraţii publice deciziei Curţii Constituţionale de respingere a Legii Lustraţiei – anterior fostul înalt responsabil comunist Ion Iliescu se pronunţase şi el împotriva unei asemenea legi, diferenţa dintre cei doi constând în ultimă instanţă doar în retorica folosită[3]; în cazul ambilor foşti preşedinţi s-a exprimat în mod constant opinia că apartenenţa lor la nomenclatura comunistă[4] a constituit de fapt motivul real din care s-au opus unei legi a lustraţiei; dar înaintea celor doi, în mod surprinzător, s-a declarat împotriva aplicării Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (şi, implicit, împotriva unei legi a lustraţiei) şi fostul preşedinte Emil Constantinescu[5];

• Repararea prin lege a nedreptăţilor făcute de regimul comunist şi desfiinţarea condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic;

Iniţiată de Guvernul Tăriceanu în 2007, în cursul anului 2009, în timpul mandatului preşedintelui Băsescu şi al Guvernului condus de Emil Boc (Partidul Democrat Liberal), a fost adoptată Legea nr. 221 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 / 22 decembrie 1989; adoptarea Legii, prezentată ca o importantă realizare de către suporterii preşedintelui Băsescu şi ai partidului acestuia (PDL)[6], s-a dovedit a nu fi nici ea, în cele din urmă, în timpul aceleiaşi administraţii, decât un act pur formal; dincolo de un paragraf al actului în cauză care prevedea că efectele hotarârilor judecătoreşti cu caracter politic „sunt înlăturate de drept”, textul care viza acordarea de despăgubiri morale foştilor deţinuţi politici – art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi –   revendicarea cea mai importantă a foştilor deţinuţi politici – a fost suprimat, la mai puţin de un an şi jumătate de la adoptare, de aceeaşi Curte Constituţională, prezidată de judecătorul Augustin Zegrean (numit de preşedintele Traian Băsescu, fost deputat al partidului acestuia)[7]; semnificativ este de asemenea şi faptul că nici Guvernul Boc şi nici Preşedinta Camerei Deputaţilor (Roberta Anastase, aparţinând de asemenea PDL) nu au comunicat punctele de vedere prevăzute de lege asupra excepţiei de neconstituţionalitate cu care fusese sesizată Curtea; însă deţinuţii politici nu numai că nu au primit reparaţiile care se cuveneau pentru persecuţiile grave îndurate dar, în „post-comunism”, memoria lor a fost întinată uneori de cei care ar fi avut primii datoria s-o cinstească şi să prezerve adevărul istoric, între ei chiar şi responsabili ai unor instituţii publice revenindu-le această datorie[8];

• Anularea condamnărilor la moarte de tipul celor aplicate aşa-zişilor trădători de ţară, care nu au trădat de fapt România, ci criminalitatea comunismului (Constantin Răuţă, Ion Mihai Pacepa, Mircea Răceanu etc);

Măsura nu a fost materializată;

(VA URMA)

NOTE EXPLICATIVE

[1] Cu privire la componenţa acestei Comisii, una dintre mai multele împrejurări relevante care se impun reţinute este şi neacceptarea ca membru al Comisiei a luptătorului anticomunist Paul Goma. Deşi printr-o scrisoare din 5 aprilie 2006, preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, îl invitase pe scriitorul în exil să facă parte din Comisie, peste numai 9 zile, printr-o altă scrisoare, Tismăneanu şi-a “retras invitaţia” pretextând că Paul Goma publicase în Jurnalul său internetic, pe anul în curs, o altă scrisoare a sa (scriitorul publica în mod frecvent corespondenţa care-i era adresată), precum şi un comentariu prin care i-ar fi „contestat legitimitatea ştiinţifică şi morală de a conduce Comisia”, i-ar fi „lezat demnitatea umană etc etc”. Semnificativ este şi faptul că în legătură cu decizia lui Vladimir Tismăneanu nu a existat nicio reacţie nu numai din partea preşedintelui Traian Băsescu (reacţie prea puţin aşteptată de aici) şi a vreunuia dintre cei 18 membri ai Comisiei, dar nici din partea societăţii civile şi intelectualilor dedicaţi acestei teme.

[2] Se pot vedea, de exemplu, „Iluzia anticomunismului”. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Editura Cartier, 2008; Valerian Stan, “Procesul comunismului”: o nouă amânare (I-V), în New York Magazin, ianuarie-februarie 2007, articole disponibile pe pagina de Publicistică 2007 a website-ului autorului. Printre criticile aduse Raportului s-au numărat: elaborarea acestuia a ţinut mai mult de un interes de publicitate al preşedintelui Băsescu şi al intelectualilor care îl susţineau (pentru motivarea condamnării comunismului, s-a susţinut, nu mai era nevoie de un raport special, de vreme ce istoriografia însuma deja mii de cărţi, studii şi articole tematice); cu excepţia câtorva capitole, documentul a constituit mai ales o compilaţie a sute de lucrări tematice; în locul unei expuneri factuale neutre, raportul şi-a „abordat obiectul de pe o poziţie frenetic ideologică”; documentul are numeroase lacune şi erori („omitea”, de exemplu, că drama comunistă a României a început în iunie 1940, odată cu anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ținutului Herței; prezenta falsificat numeroase date despre greva minerilor din Valea Jiului, din august 1977, astfel cum fostul conducător al grevei, Constantin Dobre, a arătat pe larg în ediţia din 4 ianuarie 2007 a cotidianului Gardianul etc); unii membri ai Comisiei s-au aflat în „conflict de interese”, în raport cu trecutul propriu, al părinţilor, al soţului etc (a fost numit în special cazul preşedintelui Comisiei, Vladimir Tismăneanu – dar şi al lui Romulus Rusan, astfel cum s-a arătat mai sus) etc.

[3] În timp ce Ion Iliescu a vorbit despre această Lege ca despre “una de esenţă stalinistă. Mi se pare o prostie ca o ţară europeană să vină după 20 de ani cu astfel de chestiuni” (Agenţia Mediafax, Ion Iliescu: Legea lustraţiei e o prostie, o lege de factură stalinistă, 28 aprilie 2010), preşedintele Traian Băsescu a declarat, între altele, sofistic şi prolix, că în cazul revoluţiilor, „atunci când au loc”, trebuie să aibă “cadenţa desfăşurării lucrurilor aşa cum este normal şi cum aşteaptă cetăţenii să se întâmple după o revoluţie ca cea din decembrie 89” (Agenţia Mediafax, Băsescu, despre legea lustraţiei: Argumentul Curţii Constituţionale că e prea târziu propusă mi s-a părut întemeiat, 2 octombrie 2013).

[4] Ion Iliescu a fost, între altele, Ministru pentru problemele tineretului, Secretar al Comitetului Central al PCR (Şef al Secției de Propagandă), Preşedinte al Consilului Judeţean Iaşi etc. Cu privire la Traian Băsescu se poate vedea, între mai multe altele, Marius Oprea, Umbrele trecutului. Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea, Observator cultural, numărul 539 din august 2010, respectiv numerele 540, 541 şi 542 din septembrie 2010 – precum şi nota 2 de mai sus.

[5] În 18 martie 1997, cu ocazia unei vizite făcută la Timişoara la puţin timp după preluarea mandatului prezidenţial, după ce Societatea Timişoara tocmai îi acordase premiul „Speranţa”, Emil Constantinescu, „arătând că altele sunt priorităţile acum, a surprins asistenţa – din sala arhiplină a Operei Române din Timişoara – când a spus că nu mai este necesar Punctul 8 al Proclamaţiei (care interzicea accesul activiştilor comunişti şi securiştilor la funcţii publice). El a arătat în context că Punctul 8 a fost necesar până în noiembrie 1996, când a fost rezolvat prin voinţa poporului român” – România liberă, „Emil Constantinescu a primit Premiul <Speranţa>/ Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a fost necesar până în noiembrie 1996”, 20 martie 1997. 

[6] De exemplu, în ediţia din 17 noiembrie 2009 a revistei 22 (aparţinând Grupului pentru Dialog Social), istoricul Cristian Vasile (fost membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România) a salutat adoptarea Legii, incriminând totodată „orbirea şi reaua-credinţă” a celor care „în anul electoral 2009” reiau „mai vechile teme de atac asupra preşedintelui Traian Băsescu”, a cărui „condamnare a comunismului nu ar fi fost decât un gest electoral cinic şi fără consecinţe” (articolul Condamnarea comunismului era publicat în plină campanie electorală în care Traian Băsescu candida pentru cel de-al doilea mandat).

[7] Inconsistenţa Deciziei în cauză (nr 1360 din 21 octombrie 2010) a făcut şi în acest caz rezonabilă supoziţia că, în fapt, instanţa de contencios constituţional a decis în acord cu opţiunea autorităţii politice. Cu titlu de exemplu, principala „motivare” a Curţii a fost că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar fi inechitabile în considerarea faptului că persoanele persecutate din motive politice erau deja beneficiare ale indemnizaţiilor lunare în cuantum de 200 de lei (respectiv 100 de lei) pentru fiecare an de detenţie, respectiv de internare abuzivă în spitalele psihiatrice, stabilite prin Decretul-lege nr 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată în 6 martie 1945. Deşi le era şi lor bine cunoscut faptul că victimele statului comunist, tot mai puţine de la un an la altul, trăiau cel mai adesea în sărăcie (având pensii de 5 sau chiar de 10 mai mici ca ale torţionarii lor), judecătorii Curţii au găsit că dacă foştilor deţinuţi politici li s-ar fi dat prin lege dreptul de a se adresa instanţelor de judecată pentru „despăgubiri morale” individualizate în raport cu abuzurile la care fiecare dintre ei au fost supuşi s-ar „aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art 1 alin (3) din Constituţie”. Or un asemenea „argument” nu putea să fie, în mod evident, decât cel mult un enunţ de natură strict politică – destul de discutabil şi acesta. Pentru că o argumentare de drept constituţional nu avea voie să invoce trunchiat textul constituţional în cauză – în care „dreptatea”, ca valoare a statului de drept din România, era şi este precedată, în enumerarea acolo făcută, de valori cu nimic mai puţin importante, precum „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi libera dezvoltare a personalităţii umane”. „Dreptatea” pe care au apărat-o judecătorii cu aparenţa unei griji deosebite pentru valorile garantate de legea fundamentală este în fapt o gravă nedreptate în condiţiile în care victimele ororilor statului comunist sunt împiedicate să se adreseze Justiţiei pentru o dreaptă despăgubire, pe măsura ororilor pe care le-au îndurat. Preocupaţi de subterfugii la o decizie vădit inconsistentă şi netemeinică, magistraţii Curţii Constituţionale au scăpat din vedere până şi faptul că suprimând textul legal în cauză au încălcat victimelor statului comunist inclusiv dreptul constituţional de acces liber la Justiţie: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” (art 21 din Constituţia României)”. În sfârşit, magistraţii Curţii au decis cum au decis fiindu-le bine cunoscut faptul că în anii anterior, cu deosebire în perioada administraţiei Băsescu-PDL, au fost respinse proiecte de lege care vizau stabilirea mai echitabilă a drepturilor de pensie ale foştilor deţinuţi politici şi, respectiv, ale torţionarilor lor (se pot vedea, de exemplu, pe website-ul autorului, în secţiunea de Documente/ Analize, studii, rapoarte, Propunere legislativă privind pensiile unor responsabili comunişti (iulie 2006), respectiv Propunere legislativă privind pensiile unor responsabili comunişti (mai 2008); prin aceasta nu erau materializate alte două măsuri stabilite imperativ în Raportul Comisiei Prezidenţiale  de Analiză a Dictaturii Comuniste, astfel cum se va arăta mai jos.

[8] Două exemple sunt cele ale foştilor deţinuţi politici Aurel Sergiu Marinescu (care a făcut 14 ani de închisoare comunistă, fiind eliberat abia în 1969, cu cinci ani mai târziu decât majoritatea covârşitoare a deţinuţii politici, eliberaţi până în 1964) şi Adrian Marino (8 ani deţinut politic şi 6 deportat). Nu mult după decesul fiecăruia dintre ei (aşa cum s-a întâmplat în practic toate cazurile de acest gen, când cei în cauză nu se mai puteau apăra în vreun fel), Consilui Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a făcut publice informaţii care ar fi indicat colaborarea lor cu Securitatea. Informaţiile, furnizate şi aşa trunchiat, au fost interpretate unilateral, rupte din context şi chiar falsificator, cu intenţia de maculare a celor vizaţi. Campania împotriva lui Marino a fost dusă în special de Vladimir Tismăneanu, preşedintele Consiliului ştiinţific al IICCMER, şi Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, poziţii publice în mod evident incompatibile cu asemenea atitudini (se pot vedea, de exemplu: Vladimir Tismăneanu, Un intelectual erudit, chinuit, delator şi idiosincratic: “Misiunile” lui Adrian Marino, pe blogpostul autorului, 28 aprilie 2010, şi Mircea Dinescu, Marino minte şi mort, Evenimetul zilei, 9 februarie 2010). Pentru poziţii critice corelative se pot vedea, de exemplu: Gabriel Andreescu, Cazul Marino (I-V), Cotidianul.ro, 5-11 mai 2010, respectiv Valerian Stan, Istoria, eterna poveste, New York Magazin, 21 octombrie 2009 şi Situaţiunea (XXXVII), New York Magazin, 20 ianuarie 2010, disponibile pe pagina de Publicistică a  website-ului autorului.