Un itinerariu posibil: de la Predappio la Ilya Murometz

de Ion Istrate

Trebuie să mărturisim, de la bun început, că am stat multă vreme la îndoială dacă să scriem sau nu prezentele rânduri, după cum ne-am hotărât cu greu în ce limbă să ne exprimăm. Până la urmă am optat pentru un text scris în românește, socotind – sperăm, pe bună dreptate – că problematica abordată ține mai degrabă de cultura și de istoria noastră, decât de morfologia și de evoluția altor zone ale Europei. Despre ce este vorba? Cum se știe, dacă nu de toată lumea, atunci cel puțin de cunoscătorii biografiei lui Alexandru Marcu, marele italienist român a făcut, în anul 1937, o vizită în Italia, împrejurare în care a ajuns și la Predappio, satul în care a copilărit Benito Mussolini. Etapele acestei călătorii, care a culminat cu vizita în locurile în care s-a format, ca om, conducătorul de atunci al Italiei, au fost descrise pe larg într-o evocare – destul de țeapănă și de solemnă – pe care învățatul român a publicat-o, ca separatum, în 1940, în tipografia Monitorului Oficial, sub titlul Predappio. Mussolini, și a reluat-o, în 1942, în cunoscutul său volum Aspecte italiene. Acesta este și anul în care poetul Geo Dumitrescu l-a descoperit, prin  redacțiile bucureștene, pe tânărul Marin Preda, pe atunci un jurnalist fără bani, pe care l-a ajutat să intre corector la ziarul „Timpul”. Astfel încât, în numerele din 15 și 16 aprilie ale aceleiași publicații, Marin Preda a reușit să publice povestirea Salcâmul, care va fi topită în structura romanului Moromeții, din 1955, precum și schițele Calul și La câmp, care vor intra în volumul de debut al prozatorului, Întâlnirea din pământuri, 1948. Prin urmare, anul în care apărea pentru a doua oară Predappio. Mussolini, într-ocarte a lui Alexandru Marcu, este și acela în care tânărului Marin Preda îi apăreau, într-un ziar, câteva proze care se vor dovedi hotărâtoare nu numai pentru cariera sa literară, ci și pentru istoria literaturii române.

Toate cele de mai sus în condițiile în care, în 1948, în același volum Întâlnirea din pământuri apare pentru prima oară și numele Moromete, greu de explicat în limba română, în ciuda faptului că Iorgu Iordan l-a derivat dintr-un regionalism oltenesc moromete, ca variantă a lui molomete (< adj. moale), însemnând ‘om leneș’, posibilitate argumentată și prin derivatul regresiv Nilă (< Dănilă), prezent în textul respectivului roman (Iordan 1983: s. v.). Dacă acesta va fi fiind adevărul, împrejurarea e, în opinia noastră (ca și a altora), greu de stabilit. Important rămâne faptul că, în polemica post-revoluționară iscată în legătură cu originea antroponimului Moromete a intervenit multă lume, între care și regretatul Mircea Iorgulescu, printr-un articol din Dilema, 2001, nr. 416, care a provocat reacția, oarecum grăbită, a unui critic mai tânăr (Pecican 2001:13). Mircea Iorgulescu a revenit asupra subiectului, în numărul 420 al Dilemei, provocând o nouă replică a confratelui său care, în numărul 60, din 2001, al revistei Observator cultural, a încercat chiar să aprofundeze estetic chestiunea spinoasă a motivării apariției neobișnuitului nume de text în literatură. În acest fel s-a conturat necesitatea analizei temeinice a unui subiect buclucaș, care până atunci fusese rar abordat sau fusese intenționat trecut cu vederea, ca marginal și neimportant. Până la urmă, ceea ce contează este că problema a fost pusă și că ea nu a mai putut fi ascunsă sub preș ori pitită în zona bârfelor și a idiosincraziilor personale, eventual ca un apendice al marilor rivalități ale unui anume timp istoric. Ne referim, de bună seamă, la dihonia dintre Marin Preda și Eugen Barbu, neagreată de P.C.R., tocmai de aceea surdă, puțin cunoscută „marilor mase de cititori”, care n-au avut ocazia să citească un interviu cum este cel dat de Eugen Barbu, în 1984, unei obscure publicații din Focșani, în care autorul Gropii își permitea să afirme ceva ce nu mai fusese spus până atunci niciodată cu voce tare: „cam rusesc , vezi, [acest] Ilya Muromeț, care stă pe șanț și vorbește pe alții de rău” (Barbu 1984: 1773).

Evident că, în ultimii ani, spinoasa problemă a originii antroponimului Moromete a putut ispiti și mai mulți cercetători, mai ales că, acum, când era voie, filiația etimologică a numelui putea fi urmărită cu claritate, deși nu și sine ira et studio. Astfel, în 2006, un anume N. Georgescu, fără faimă de mare studios al operei lui Marin Preda, a semnat în Bucovine literară, de la Suceava, un articol cu titlu foarte bine găsit, Numele ca un gârbaci peste față…, de natură să dea insomnii multora dintre criticii cu morgă și ștaif care au evitat, de-a lungul vremii, să se exprime pe un atare subiect. Dar cazul cel mai interesant rămâne acela al tânărului universitar piteștean Cristinel Munteanu care, într-o extrem de doctă intervenție, pune problema în termeni de-a dreptul detectiviști, dând un bun exemplu de pasiune și de implicare profesională. După domnia sa, totul se leagă de publicarea, într-un număr din iulie 1922, din Țara noastră, a lui Octavian Goga, a unei nuvele semnate de Ion Gorun, Salcâmul, concomitent cu un articol al lui Octavian Goga, Ilia Murumetz, dedicat românilor basarabeni, text reluat în Mustul care fierbe (1927), cu titlul Povestea lui Ilie Murometz. Astfel încât, dacă Marin Preda a consultat o colecție a publicației Țara noastră, cel mai probabil pe vremea în care a fost elev al Școlii Normale din Abrud, în 1937, este posibil ca numele prozei publicate aici, în vara lui 1922, de către Ion Gorun, să-i fi sugerat titlul Salcâmul, ales pentru o povestire pe care o va publica în 1942. Tot așa, prin lectura unui articol publicat acolo de Octavian Goga, este posibil ca Marin Preda să fi aflat despre existența unui „bogatâr” medieval ucrainian, originar din vechea așezare chieveană cu nume fino-ugric Morom, cunoscut sub numele de Ilya Murometz, care s-a remarcat prin prozelitismul său ortodox și a fost canonizat de biserica rusă în 1643. Adică pe vremea în care unul din Movilești scria, la Kiev, Mărturisirea ortodoxă, iar la Iași se ținea un sinod care a abordat deschis chestiunea nevoii unei mobilizări doctrinare a ortodoxiei, aflată în plin conflict cu reforma calvină și luterană.

Ca o ironie a sorții, iată unde ne poate aduce nevoia de a explica un „nume însemnat pe-o carte”, cum ar fi spus Tudor Arghezi, el însuși purtătorul unui pseudonim literar greu de explicat, despre care s-a spus inclusiv că unește numele a două personaje din Vechiul testament (Arie și Ghezie). Dar, pentru că lucrurile pot fi chiar mai complicate decât se poate în mod obișnuit presupune, se cuvine să amintim și că faimosul antroponim slav Murometz a avut un destin de sine stătător, deși mai puțin cunoscut românilor, cu atât mai puțin Europei Occidentale. Astfel, în 1912, deci pe vremea împăraților ruși, înainte de revoluția comunistă, Igor Sikorsky, despre care lumea știe că este inventatorul elicopterului, a început construirea, într-o fabrică de material rulant din Sankt Petersburg, a celui dintâi aeroplan plurimotor din istorie, de fapt a primului bombardier strategic folosit în războaie, pe care l-a numit, în 1913, Marele baltic, apoi Viteazul rus și, din 11 decembrie 1914, Ilya Murometz. Iar acesta este avionul cu care, pe 4 iunie 1914, s-a efectuat și primul zbor făra escală între Moscova și Kiev, iar apoi, între 1921-1922, au fost inițiate zborurile de croazieră ale aviației ruse între Moscova și Sevastopol. Să nu uităm, fapt simtomatic, că aceleași avioane au servit cu succes sovietelor inclusiv în Cel de-al Doilea Război Mondial, pe vremea ofensivei din vara anului 1941, când au bombardat cu succes unitățile de tancuri ale armatei germane. Adică într-o vreme în care și tânărul scriitor Marin Preda lucra la câteva texte importante pentru viitoare sa carieră literară.

În aceste condiții, dacă explicația numelui unuia dintre marile romane ale lui Marin Preda se dovedește și azi, s-o spunem cât se poate de clar, problematică, deoarece nu sunt limpezi rațiunile pentru care autorul a apelat, în calitate de „nume de text”, la un antroponim atât de neobișnuit, pentru care motiv ar trebui să abandonăm interpretarea secvențială și con-textuală a intitulării „lumii inventate” a acestui roman, până la urmă una dintre cele mai complexe creații ale literaturii române? Este și ceea ce ne-am îngăduit, într-un text în care am lansat intenționat o întrebare legitimă, referitoare la rațiunile pentru care apare, în acest roman, una dintre scenele cele mai cunoscute, aceea în care țăranii dezbat chestiunea spinoasă a formelor de guvernare, în „poiana lui Iocan”, adevărată agora modernă, pe măsura unui timp care începea „să nu mai aibă răbdare”. Căci, să nu uităm, Moromeții conține relatarea unor evenimente petrecute într-o perioadă tragică din istoria Europei, când se adunau norii de furtună ai unei mari conflagrații, determinată de apariția unei conjuncturi socio-politice fără precedent, care va schimba fața lumii. Iar în aceste împrejurări îndoiala fundamentală a contemporanilor putea fi sintetizată și printr-o întrebare, de bună seamă retorică, deși aparent nevinovată, ingenuă, pusă viitorului, câtă vreme nimeni nu avea cum să știe unde se va ajunge: „Cum poți, domnule, să conduci fără opoziție?”

Să ne întoarcem, însă, la Alexandru Marcu și la voiajului său la Predappio, făcut în 1937. Situată la circa cincisprezece kilometri de Forlì, localitatea ajunsese pe acea vreme să înglobeze și așezarea vecină Dovia, casa familiei Mussolini aflîndu-se, așa cum arată și fotografiile din anii ’30, într-o poziție retrasă, printre ogoare și vii, într-o zonă numai bună pentru a găzdui o fierărie. Acesta este și locul pe care l-a vizitat italienistul român, impresionat de personalitatea ducelui, dar și de aceea a tatălui său, Alessandro, care repara căruțe și potcovea cai, schimbând idei politice cu mușterii săi, ca „notabilitate, […] în lumea socialistă a comunei” (Marcu 1940: 5). Dealtfel, așa se explică și prenumele dat de Alessandro, la naștere, fiului său, Benito, care trimite la Benito Juárez (1806–1872), lider socialist și președinte al Mexicului pe vremea lui Emiliano Zapata și Pancho Villa. Să nu uităm că tatăl ducelui fusese un fervent adept al ideilor socialiste, pe care le-a promovat cât a putut, ca, de altfel, și fiul său, care și-a început activitatea politică sub auspiciile socialismului doctrinar, pe care l-a promovat și ca ziarist, calitate în care s-a și remarcat, în redacția ziarului Avanti.

Casa, construită din piatră fasonată, pe două nivele, rămâne tipică pentru arhitectura septentrională italiană a începutului de secol al XX-lea. Ea posedă două intrări largi, una la parter, alta, susținută de scări care conduc la etaj, fapt ce explică și potențiala dublă întrebuințare a întregii clădiri, ca locuință și ca loc de muncă. Spațiul din față, ocrotit de edificiul în formă de L, este cât se poate de generos, atelajele clienților putând ajunge cu ușurință în fața dublei intrări. De unde și o primă nedumerire, care se poate naște în mintea oricui a străbătut, cu mintea sau cu pasul, această parte a Italiei. Dacă nimeni nu poate fi împiedicat să presupună că lectura, în 1937, a colecției unei reviste din 1922,  Țara noastră, a sugerat unui scriitor ca Marin Preda titlul unei proze publicate în 1942 și a inspirat intitularea unui mare roman, în 1955, pentru care motiv ar putea cineva să interzică istoricilor literari să presupună că apariția, în 1942, a volumului Aspecte italiene, de Alexandru Marcu, a fost de natură să favorizeze același proces? Adică structurarea unei perspective artistice originale, de mari dimensiuni, a cărei natură este prin excelență polisemantică? Canava  în care este urzită și „poiana lui Iocan”,  în care nu se adunau însă socialiștii italieni ai începutului de secol XX, ci țăranii dintr-un sat muntenesc, divizați nu numai de calitatea de împroprietăriți sau neîmproprietăriți prin reforma agrară din anii ’20, ci și de imposibilitatea lor comună, ca tagmă, ca popor, de a înțelege consecințele drumului pe care o apucase țara, îngrijorare sintetizată pentru cititori prin metafora timpului „care nu mai avea răbdare”.

De bună seamă însă că acceptarea unei asemenea interpretări ar fi de natură să spulbere multe din poncifele perspectivei critice acceptate, care s-a format, aproape în întregime, în timpul dictaturii comuniste, asupra unui amplu sector al istoriei literaturii naționale. Perspectivă care a funcționat, „cu voie de la poliție”, și  în stabilirea structurii artistice a romanului Moromeții, ca și a spațiului ideatic pe care acesta îl susține și în interiorul căruia evoluează. Mai degrabă decât un roman realist de factură clasică, așa cum s-a spus până acum, în care mulți s-au împiedicat de cruditățile de limbaj ale unui dialog neaoș, fără să bage de seamă ce acoperă acesta, Moromeții ne apare ca un roman-parabolă aproape postmodern, în care sugestiile culturale sunt  ascunse și apărate, ca de un zid, de polisemia limbajului figurat, adică exact așa cum spuneam, avansând această idee, în prefața volumului nostru Romanul italian în România (1843–1989): „Un gând năstrușnic nu întârzie să se înfiripe, ca o replică dată <socialismului victorios >, în dubla cheie a limbajului figurat, fără legătură cu subiectul, dar și fără a ne da pace: oare această veritabilă prefigurare a <poienii lui Iocan>, mărturie a unor vremuri în care <timpul  nu mai avea răbdare > să-i fi fost total necunoscută lui Marin Preda? Faptul pare cu neputință, câtâ vreme textul lui Alexandru Marcu a fost retipărit, în 1942, într-o altă carte a aceluiași autor, Aspecte italiane, volum pe care și tânărul Marin Preda ar fi putut să-l citească…” (Istrate 2007: 5).

Am preluat in extenso fragmentul  din cartea pe care am publicat-o în 2007 inclusiv deoarece, din motive pur și simplu ideologice, receptarea critică a interpretării pe care o conține a întâmpinat o clară rezistență „de sistem”, fenomen care se manifestă, de obicei, atunci când ideologia este silită să dea înapoi, dacă nu să se și retragă din analize. Din asemenea rațiuni, parcursul demonstrativ al polemicii nu s-a articulat firesc, ci febril, violent, de parcă omul care o provoca nici n-ar fi fost convins de justețea spuselor sale. După rețetă, din întreg nu putea să lipsească eșuarea în vulgaritate, justificată prin asigurări pidosnice, după care totul s-ar face în numele nevoii de adevăr. În fine, ca și în alte cazuri, demersul „recuperator” rămâne grăitor inclusiv pentru condiția morală a celui care l-a semnat. Aceea de „ilustru” cărturar vigilent, singurul pe care l-a dat probabil strada pe care s-a născut culturii naționale, care, din rațiuni bine determinate și deplin justificate, a trebuit să purceadă la o contestare de plano, plină de indignare, a modificărilor aduse perspectivei critice la care consimte, desprinsă din texte cu vocație de manual și de a căror justețe nu s-a îndoit nicio clipă. Inutil a adăuga că, așa cum se poate vedea din fragmentul reprodus fără trunchieri, noi am propus și nu am dispus, așezând întreaga demonstrație sub un semn de întrebare mare cât coroana Salcâmului  lui Marin Preda.

Tocmai de aceea, dacă intitularea Moromeților a putut șoca de la bun început, adică din anul 1955, anul în care romanul a apărut, fără să fie însă permis nimănui a face caz de identitatea titlului cărții cu numele unui sfânt ortodox rus, Ilya Murometz, multora dintre cititorii de azi obtuzitatea perspectivei critice remanente, prezentă în „analizele” unora dintre comentatorii „cu pretenții” ai literaturii române, ar putea chiar să le provoace râsul, stârnind un val contagios de ilaritate publică. Aceasta întrucât omnisciența unui asemenea vajnic autor de „exegeze critice” a ajuns să  introducă  în demonstrație argumente aiuritoare, la care nimeni nu s-ar fi putut aștepta, cumva în felul în care o fac absolvenții de liceu care își pică bacalaureatul scriind texte „traznite”. Absolvenți de liceu cu șapte clase, de bună seamă, câtă vreme, ca în cazul nostru, este vorba, nici mai mult, nici mai puțin, decât de impunerea prezenței fierăriilor într-o zonă bine determinată din beletristica românească. Aceasta conform raționamentului după care, dacă fierăriile se întâlneau cândva des în lumea rurală, un roman cu acțiunea plasată în acea epocă și în acel mediu, dar din care lipsesc fierăriile, ar fi o impietate, dacă nu și o imposibilitate în termeni. Ele musai trebuie să apară în literatura dedicată epocii, pentru că: „în mai fiecare sat românesc, de oriunde din țară, în perioada interbelică, putea fi întâlnită o fierărie, unde oamenii mai făceau și nițică conversație” (Popa 2011: 19). Afirmație cacofonică la care ce s-ar mai putea adăuga? Ca un veritabil Moș Teacă, autorul respectivului text și-o fi imaginat că realismul literar se bazează pe o dinamică numai de el înțeleasă a conceperii și  a receptării imaginilor artistice, probabil  asemănătoare cu aceea pe care o avea în vedere personajul lui Bacalbașa, cel care i-a dat ordin soției să-i trimită, prin telegraf,  o găină friptă la masa de prânz. Ori poate o gâscă friptă, am adăuga, înseninându-ne, dacă n-ar fi tonul mitocănesc, în situația în care, în perioada interbelică, guralivele orătănii vor fi fost mai numeroase decât găinile în spațiul carpato-danubiano-pontic.

BIBLIOGRAFIA

 Marcu, Alexandru, 1940, Predappio Mussolini, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului – Imprimeria Națională, București.

Marcu, Alexandru, 1942,  Aspecte italiene. Schițe, studii, amintiri, Cugetarea – Georgescu Delafras, București.

Iordan, Iorgu, 1983, Dicționar al numelor de familie românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Pecican, Ovidiu, 2001, „Despre combustia numită prietenie”, in Dilema,  nr. 418,  p. 13.

Barbu, Eugen, 1984, Interviu, in Revista noastră,  nr. 100, pp. 1773–1774.

Georgescu, N., 2006, „Numele ca un gârbaci peste față…”, in Bucovina literară, nr.1, p. 28.

Munteanu, Cristinel, 2008, „Despre caracterul motivat al numelor proprii în opera literară”, in Limba română,  nr. 7-8, on line.

Istrate, Ion, 2007, Romanul italian în România (1843–1989). O exegeză bibliografică, Paralela 45, Pitești.

Popa, Mircea, 2011, „Plagiat sau furt literar?”, in Luceafărul , nr. 11-12, p. 19.