Tatăl meu nu mai e cu noi, a plecat la Domnul
de Prof. Dana Maria Dezotell
Vestea a venit pe neașteptate. De la sora mea, Livia. Un rând scris în grabă, pe Internet, miercuri, 2 aprilie: „Tata a murit azi dimineață la 10:45“. Doream să ajung acasă pe 13 aprilie, cumpărasem biletul de avion și speram să-l găsesc pe tata în viață. Sora mea îi spusese când ajung și tata a dat din cap, înțelegând că voi veni să-l văd. Apoi a spus că mă pupă și a intrat în agonie.
Tatăl meu ar fi putut trăi 100 de ani. Cunoștea secretele plantelor medicinal și trata oamenii cu ele chiar și bolnav fiind. Pentru boala lui nu există însă vreun leac. Colegii mei americani, care știu ce înseamnă SLA (Scleroză Laterală Amiorofică), sunt chiar mirați că a luptat și a rezistat 14 ani acestei boli necruțătoare. Tata își prepara mâncarea singur, spunând rugăciuni. În ultimele luni de viață, dorința lui de a trăi și de a ne vedea în vacanțe, pe mine și pe cei doi copii ai mei, i-au ținut speranța vie. Până când nu a mai putut suporta durerea. Mama mi-a spus că nu s-a plâns niciodată. Nu mai putea vorbi, dar scria pe un caiet. Nu mai putea merge, dar își masa singur picioarele. Încerca să-și țină mușchii activi, făcând zilnic câte două ore de exerciții, dimineața și seara, pe ambele picioare. Până când nu a mai putut nici asta.
Mă întreb dacă nu cumva tatăl meu a vrut să plece la Domnul pentru a mă proteja. Cu 12 ani în urmă, mi-am condus propriul soț pe ultimul drum, la numai câteva luni după ce ne-am căsătorit. Murise într-un groaznic accident rutier și tata a știut că nu voi rezista să-l văd și pe el dându-și ultima suflare. A încercat să mă apere de durere șI a avut grijă să plece dintre noi înainte ca eu să ajung acasă, unde voi fi de Paști. Nu mă va mai aștepta în camera lui, voi merge eu la el, să-i duc lumină, în Noaptea Învierii. Nici doliul nu mă ajută prea mult. Îl voi purta din tradiție, șase săptămâni, căci tata a fost un om pedant și dorea ca eu și sora mea să arătăm îngrijit. Chiar în ultima lui zi de viață, când încă era conștient și în dureri, i-a făcut semn Liviei să-și aranjeze părul. Așa a fost tatăl meu: mereu atent la înfățișarea noastră. Noi, fetele lui, „îngerii“, cum ne numea el, vom avea grijă să-i respectăm dorințele și să fie fericit unde este acum.
Tata a iubit mult natura, florile și pomii fructiferi. A fost înmormântat într-o zi însorită. Florile și cireșii erau înfloriți, iar parfumul lor discret plutea în aer. Am simțit de aici mirosul lor suav. Când am ajuns acasă, o vrabie mă aștepta pe terasă. Am știut că e tata. Mă saluta și îmi arăta că va fi mereu cu mine. Că dacă nu a putut veni niciodată în America, a zburat de data asta pentru mine.
Dragostea de părinți se poartă mereu în suflet, dar despărțirea e grea. Tata a plecat într-o lume mai dreaptă, cred, dar din sufletul meu nu va pleca niciodată. Îl voi simți mereu aproape. Așa cum a fost întotdeauna.
