Romanul unei vieţi — Partea a doua: America

de Gabriel Pleşea

Finalul primului volum al suitei autobiografice Pe urmele mele în două lumi: România—SUA, oferit cititorilor acum un an de zile, o găseşte pe Simona Vrăbiescu-Kleckner în 1966, alături de soţul ei, Rudi, în drum spre America. Zborul transatlantic încheia un capitol sumbru al vieţii lor în România, marcat de aberante injustiţii sociale şi materiale, şi în bagajul lor sufletesc purtau „mari speranţe şi multe vise”, cu credinţa că în Lumea Nouă existenţa lor va lua o turnură fericită.

Chiar după aterizarea pe pământul fagăduinţei, soţii Kleckner au toate motivele să constate că sunt bine-veniţi—cu un zâmbet larg ofiţerul de la imigrare le urează „bun sosit pe pământul american”, iar familia lui Rudi, venită în număr mare la aeroport, îi întâmpină cu dragoste. În drum spre locuinţa tantei Aida din Bronx, trecând pe podul Queensboro, lui Mona Kleckner i se arată clădirea ONU. Instinctiv, la doar câteva ore de la poposirea pe pământ american, noua-venită îşi pune în minte un ţel: „Doamne, ajută-mă să ajung acolo, să pot face ceva şi pentru România”.

Volumul doi al destăinuirii Simonei Vrăbiescu-Kleckner, dedicat vieţii în Statele Unite, este o evocare a formidabilei sale evoluţii umane şi profesionale, desfăşurată în contrast evident cu relele îndurate în ţara natală. Soarta pare să-i recompenseze pe soţii Kleckner pentru restricţiile din România, unde au fost şantajaţi cu originea lor socială şi obligaţi să desfăşoare activităţi sub nivelul potenţialului lor. La numai cinci zile de la sosirea lor la New York, ambii soţi au o slujbă, fără ca cineva să le scotocească dosarele sau să le pună la îndoială competenţa. În timp ce Rudi îşi pune în evidenţă aptitudinile tehnice şi antreprenoriale, înfiinţându-şi o firmă proprie, Mona îşi propune recuperarea profesională în domeniul studiilor în drept pe care le-a absolvit în ţară.

Pentru a-şi atinge ţelul propus, face o incursiune în studiul biblioteconomiei la prestigioasa Universitate Columbia din New York, unde obţine un masterat (MLS—Master of Library Science), cu care optează pentru un post la Biblioteca Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii New York. Alegerea a fost inspirată, căci, pe lângă faptul că activează într-o instituţie universitară pe profilul studiilor sale din România, Mona Kleckner, prin seriozitatea de care dă dovadă, ajunge să fie apreciată de superiorii săi de la Bibliotecă. Aceştia o sprijină în dorinţa de a studia şi a lua un masterat în drept (LLM—Master of Law) chiar la Facultatea de Drept unde lucrează. Ca obiect de studiu, îşi alege dreptul internaţional, ceea ce îi prilejuieşte cunoaşterea aprofundată a organizaţiilor internaţionale, în special a ONU şi a Comunităţii Europene. Expertiza Monei Kleckner se concretizează în numeroase proiecte şi articole, din care se remarcă  „Foreign trade arbitration in Romania”, apărut în New York University Journal of International Law and Politics, volumul 5, numărul 2, vara 1972, „Schema de clasificare a integrării economice: clasa KE de la UNY”, redată într-un articol publicat în Law Library Journal, volumul 68, în 1973, lucrarea „Comerţul Est-Vest: subiect en vogue“ din aprilie 1973, ca şi traducerea în engleză a Codului Penal al RSR, pentru colecţia americană a codurilor străine, apărută în 1976.

Obţinerea masteratului în drept (LLM—Master of Law) îi oferă Monei prilejul de a obţine un post de bibliotecar juridic la Biblioteca Dag Hammarskjold a ONU. Responsabilităţile sale sunt tot mai sporite, incluzând menţinerea colecţiilor la zi prin achiziţionarea de materiale noi, întocmirea bibliografiilor pentru Anuarul Juridic al ONU, sau bibliografii juridice multilingve ad hoc pentru uzul Adunării Generale. Concepe proiecte precum „Principalele Publicaţii ale biroului Afacerilor Juridice ale Naţiunilor Unite”, publicat în Law Library Journal, şi participă la simpozioane internaţionale. De asemenea, ţine cursuri la New York Law School. În 1984, pentru excelenta sa Bibliografie de Drept Internaţional, Mona Kleckner a primit prestigiosul premiu „Joseph L. Andrews Bibliographical Award”. Succesele profesionale ale Monei sunt reflectate în propunerea ca ea să ocupe poziţia de şef al Departamentului de Referinţe şi Bibliografii, cu o „promovare la gradul P-5 deoarece avea toate calificările profesionale, cât şi vechime, în comparaţie cu alţii”.

Se poate spune că episodul Naţiunile Unite constituie apogeul carierei americane a Monei Kleckner. Însă, ajunsă în pragul pensionării obligatorii la ONU, Mona Kleckner nu şi-a epuizat energia profesională, aşa încât acceptă propunerea să funcţioneze ca directoare a Bibliotecii Curţii Federale de Comerţ Internaţional din New York. În acest fel, diploma în drept obţinută în România îşi întregeşte valoarea alături de diploma americană în drept de la Facultatea de drept a Universităţii New York, ambele consacrate la o instituţie pe profil judecătoresc. La Biblioteca Curţii Federale, Mona Kleckner se bucură de încrederea şi aprecierea judecătorului-şef Edward Re şi a grefierului-şef Joseph Lombardi, magistraţi de prestigiu cu exigenţe profesionale sporite. Monei Kleckner i se încredinţează reorganizarea Bibliotecii, întreţinerea colecţiilor din birourile judecătorilor, dar şi îmbunătăţirea comunicării între salariaţii Bibliotecii. Cu experienţa dobândită la celelalte biblioteci, Mona Kleckner îşi îndeplineşte cu brio sarcinile de serviciu, spre satisfacţia judecătorilor. În plus, are iniţiativa unor proiecte menite sa sporească eficacitatea muncii specifice de bibliotecă juridică, precum înzestrarea Bibliotecii cu computere şi programe de catalogare electronică. Participă cu comunicări la seminarii organizate de Asociaţia Americană a Bibliotecilor Juridice sau de Societatea Americană de Drept Internaţional. Drept recompensă, judecătorii i-au dat Monei evaluări cu calificative elogioase şi promovări de treaptă. Nu-i de mirare că la retragerea de la Bibliotecă, Monei i s-a înmânat un „Certificat de recunoştinţă pentru zece ani de Serviciu la Curtea Federală de Comerţ Internaţional cu ocazia pensionării ca funcţionar al Guvernului Statelor Unite, 30 septembrie 1996”.

Enumerarea reuşitelor profesionale ale Monei Kleckner nu trebuie să umbrească meritele sale în acţiunile desfăşurate în sânul comunităţii româneşti din New York. Am putea spune că toată activitatea sa „obştească”, în paralel cu cea profesională s-a desfăşurat sub îndemnul pe care şi l-a impus din prima zi pe pământ american: „Doamne, ajută-mă să ajung acolo, să pot face ceva şi pentru România”. „Acolo” însemna „la ONU”, dar ea nu s-a rezumat doar la organizaţia mondială. Şi în spaţiul universitar şi în cel juridic, Mona Kleckner şi-a folosit cunoştinţele şi relaţiile dobândite pentru a promova printre americanii cu influenţă imaginea României adevărate, aşa cum o cunoscuse înainte de instaurarea dictaturii comuniste. În nici un moment nu şi-a negat obârşia românească, cu toate că a părăsit Ţara cu eticheta de „duşman al poporului”.

În privinţa activităţii sale în favoarea României trebuie evidenţiată cea de după 1989, în cadrul comitetelor pro-România precum American Romanian Committee (ARC), iniţiat de Cristine Valmy, unde Mona Kleckner a fost vice-preşedinte, şi, mai ales, Ad Hoc Committee for the Organization of Romania Democracy (ACORD) înfiinţat în 1991 la iniţiativa Monei Kleckner, cu Ştefan Issărescu preşedinte, Mona vicepreşedinte şi Rudi Kleckner trezorier. Potrivit declaraţiei de constituire „Scopul noului Comitet era de a contribui la implementarea sistemului economiei de piaţă şi a democraţiei în România, cu ajutorul unui lobby activ pe lângă autorităţile americane, pe care să le informăm despre ce se petrecea cu adevărat în ţară, deoarece membrii Cogresului nu primeau informaţii decât de la Ambasada Română, evident cu ştiri favorabile celor de la putere.  (…) Comitetul nu avea să susţină în mod deosebit un partid politic, dar doream revenirea monarhiei constituţionale, în frunte cu Regele Mihai, având în vedere detronarea sa ilegală, în 30 decembrie 1947. Susţineam Constituţia din 1923, cea mai democratică din Europa la acea dată”. În urma unor divergenţe apărute în conducerea Comitetului, care au împiedicat buna funcţionare a lobby-ului pentru România, în primăvara anului 1997 ACORD a fost reorganizat sub preşedinţia Monei Kleckner. Comunicarea cu membrii Congresului SUA, în speţă cu Christopher Smith, Frank Wolf şi Alfonse d’Amato, rămânea un obiectiv important al Comitetului, având în vedere aspiraţiile României de a adera la NATO, aşa încât eforturile Comitetului trebuiau concentrate pe astfel de preocupări şi nu pe certuri intestine.

O altă dovadă a abnegaţiei Monei Kleckner în serviciul României o constituie prestaţia la Cotroceni, cu începere din iunie 1999, în calitate de consilier personal cu rang de secretar de stat, voluntar, fără salarizare, al preşedintelui Constantinescu. Potrivit propriei mărturisiri, „venise timpul să aleg între a continua să fac lobby pentru România, după reînfiinţarea ACORD, sau să lucrez la Preşedinţie, la Palatul Cotroceni. Am hotărât să primesc invitaţia Preşedintelui, să lucrez ca voluntară (fără salariu) până la alegerile din noiembrie 2000”. Cu toate că ulterior Mona Kleckner a ajuns să regrete decizia, faptul că a încercat să contribuie la redefinirea statutului „funcţionarului public” rămâne o dovadă certă a bunelor sale intenţii în funcţionarea administraţiei prezindenţiale. Motivul imediat al deziluziei Monei Kleckner a fost decizia lui Emil Constantinescu de a nu mai candida la alegerile prezidenţiale din 2000, trădând aşteptările celor care doreau o schimbare substanţială în viaţa politică a României.

Intermezzo-ul „românesc” din intensa existenţă „americană” a Monei Kleckner din volumul doi al „maratonului” autobiografic aduce un plus de valoare documentară ce întregeşte pertinentele analize ale administraţiei Constantinescu din volumele O mărturie provocată (2004) şi Din exil: Lobby pentru România în SUA (2006). Dincolo de aceste merite, volumul are şi valenţe de ghid pentru cei care optează pentru o relocare în ambientul extrem de competitiv al societăţilor occidentale. Mantra Monei Kleckner pare a fi „muncă şi iarăşi muncă”. Soarta are şi ea o mare contribuţie şi Mona e prima care să-i recunoască puterea. „Uitându-mă  „pe urmele mele în două lumi”,  conchid că soarta a fost bună. Am avut o familie iubitoare și pe Haagi, am primit o educație bună, singura avere cu care am plecat în lumea largă. După multe necazuri, viața  mi-a scos în cale un soț iubitor, muncitor, atașat de părinții noștri, de rude și prieteni, cât și de  România, sprijinindu-mă în toate preocupările. Am avut funcții prestigioase și Rudi  a putut fi independent la firma lui de construcții electrice.  Soarta m-a ajutat întotdeauna când eram în cumpănă și mă rugam să găsesc soluția potrivită. Pentru asta îi sunt  recunoscătoare și îi mulțumesc.  Sunt împăcată cu mine însămi, am învățat și m-am instruit la tinerețe și în partea a doua a vieții. În timp ce îmi era bine în SUA, am dedicat timpul meu României, cu toate că situația nu a evoluat cum mi-aș fi dorit.”

În final, merită subliniat spiritul analitic al Simonei Vrăbiescu-Kleckner. Numeroasele incursiuni documentare şi comentarii pasionate privind spectrul politic din SUA—de la administraţia F. D. Roosevelt până la cea din zilele noastre, a lui Barak Obama—constituie o adevărată contribuţie la desluşirea fenomenului american. Acestea se îmbie armonios cu notele educative şi anecdotice din nenumăratele călătorii, în interes de serviciu sau de plăcere, împreună cu soţul, Rudi, totul rezultând într-un expozeu alert ce justifică interesul cititorilor pentru un destin de excepţie.