Rezistența la cultură
de Florin Iaru
Invidia românească față de cultura occidentală e doar pe jumătate justificată. Vestul și-a organizat păstrarea și dezvoltarea culturale prin sisteme verificate în timp și prin politici înțelepte, devenite tradiție. În România, cultura e Cenușăreasa activităților sociale și obiectul unui dispreț suveran. Când aud de cultură, politicienii și autoritățile își pipăie, instinctiv, cureaua: ce n-ar da să aibă pe acolo un pistol! Mai trist, artiștii sunt oglinda strâmbă a societății: săraci, lipsiți de vizibilitate internă, obligați la compromisuri sau activități subcalificate și lipsiți de publicul specific, care e la fel de sărac.
Știați că în România nu există rezidențe, burse de studiu? Că nu există lecturi publice? Că proiectele artistice ale municipalităților și orașelor se câștigă înainte de a fi inițiate? Că actorii aleargă între teatre încercând să trăiască la limita decenței? Că pictorii se străduiesc luni de zile să vândă un tablou? Spre deosebire de cei care cred că artiștii sunt niște leneșe “muște la arat”, existența lor e la fel de precară, nesigură și, uneori, umilitoare. Cu toate astea, unui occidental i-ar fi imposibil să înțeleagă cum, într-o astfel de lume ostilă, artele continuă să se manifeste. Publicarea de cărți românești, în ciuda tirajelor minuscule, cunoaște o creștere remarcabilă. Spectacolele se succed în ritmuri amețitoare. Filmele românești, din ce în ce mai subfinanțate, continuă să ia premii. Festivalurile de teatru sunt la ordinea zilei. Toate par să meargă bine, cu excepția vieții cotidiene a actanților, artiștii.
De curând, un prieten visător mi-a expus un proiect. Fiecare municipalitate să pună la dispoziția artiștilor spații de rezidență și bani. Nu mult. Cam 500 de euro pe lună, sumă suficientă pentru un om modest să trăiască fără griji, având un acoperiș deasupra capului. “și cam câte locuri?” – am zâmbit. Păi, cam 10 de municipalitate de rangul 0 sau 1, răspândite în burse de 3 sau 6 luni. Astfel, ar putea beneficia de o pauză de griji cel puțin 30 de artiști, fără să se facă gaură-n cer. Pentru municipiile de rangul 2, unul-două locuri. Iar Bucureștiul, firește, să vină cu cireașa de pe tort. În felul acesta, mi-a spus, cu ochii strălucind, anual, cel puțin o mie de artiști s-ar putea dedica mai temeinic artei lor. “și care ar fi costul total?” Nu mai mult de un milion de euro anual.
L-am mai privit o dată, cu melancolie. Poate că socoteala e greșită. O fi dublu. Sau triplu. Mi s-a părut o utopie. și însuși faptul că n-am crezut spune totul.
