O carte cu și despre români

Prof. Dana Maria Dezotell în dialog cu Irina Pavlovici, autoarea volumului „Cu dragoste despre un popor de cuci”

Una dintre cele mai incitante cărți scrise de o româncă din Diasporă  este, cu siguranță, „Cu dragoste despre un popor de cuci”, romanul de debut al Irinei Pavlovici. Spre deosebire de alte lucrari despre viața românilor din străinătate, unele dintre ele pline de tristețe și dramatism, romanul Irinei Pavlovici are mult umor, incisivitate și culoare, notele de melancolie fiind compensate cu un optimism plin de vervă. Universul pitoresc al Comunității Românești din Paris – românce cu cariere, divorțuri de succes, bone care se dedică îngrijirii familiilor conaționale ca la mama acasă, romi care cântă în metrou – este privit din perspectiva unei românce emigrate în 1993 la Paris, împletindu-se armonios cu o poveste de dragoste „complicată”. Romanul Irinei Pavlovici, absolventă a Facultății de Matematică din București și posesoarea unui master în Finanțe Internaționale la Ecole de Hautes Études Commerciales din Paris, merită savurat, e ușor de citit și greu de lăsat din mână.

http://levitraonlinebuy.accountant here Reporter: Spune-mi câte ceva despre tine.

Irina Pavlovici : Numele îl știi, am 45 de ani, sunt măritată, am un copil și locuiesc la Paris.

http://sildenafilcitrate100mgbuyonlinekaufen.accountant sildenafil citrate 100mg Reporter : Când ai emigrat în Franța, ce ai făcut în România,  de ce ai plecat, cum ai luat această decizie, la ce te-ai așteptat după plecare, cum ai găsit de lucru, ce probleme ai avut la început?

Irina Pavlovici : M-am stabilit la Paris în 1993, la puțin timp după ce am terminat Facultatea de Matematică din București. La început nu a fost o decizie de « mutare » definitivă, ci doar dorința de a vedea altceva, o altă lume, alți oameni, alte subiecte de studiu. «Integrarea » a fost relativ ușoară, eu  având norocul să vin ca studentă într-un oraș foarte cosmopolit și un melting pot extraordinar. Decizia de a rămâne am luat-o treptat, când am terminat cel de-al doilea master, în finanțe, când mi s-a oferit și o slujbă îndată ce mi-am terminat stagiul de sfârșit de studii. Atunci nu trebuit să mă gândesc de două ori, fiindcă apăruse și viitorul meu soț în peisaj…

onlinecanadadrugsclub Reporter: Care a fost cel mai greu momemt al adaptării? Dar cel mai ușor?

După ce am plecat din România, nu am trăit numai în Franța. Am fost “expatriată” de firma la care lucram la Geneva, unde am locuit șase ani. De altfel, acolo m-am și măritat, iar fiul meu s-a născut tot în Elveția. Experiența asta a fost cea mai complicată din punctul de vedere al adaptării, fiindcă la început nu cunoșteam pe nimeni. Venirea pe lume a unui copil – într-un cămin în care niciunul dintre soți nu-și are rădăcinile în acea țară – a fost, cred, momentul de cumpănă cel mai complicat pe care l-am trăit departe de casă. Cea mai ușoară a fost perioada studenției la Paris. {tii cum e : « ca la douăzeci de ani ; fără griji și fără bani »

viagra cost Ce te-a împins să scrii?

Ideea cărții a pornit dintr-un sentiment de «unde mi-e locul?», «sunt româncă sau franțuzoaică?», «unde vreau într-adevăr să trăiesc?». Mă rodea problema identității și a unui du-te-vino între două lumi. Personajul principal are aceeași problemă identitară și nu știe unde să-și facă cuibul. Nu am găsit un răspuns și nici nu am pretenția de a oferi unul, însă scrisul a fost o eliberare pentru mine, am realizat, cu surprindere, că multe persoane au astăzi aceeași dilemă.

 

price Care este cheia succesului tău? Cum privești societatea franceză?

Sinceră să fiu, m-a uimit succesul cărții. Mi-l explic prin faptul că fiecare român plecat se regăsește mai mult sau mai puțin în ea. Fiecare dintre noi am suportat întrebări cretine de la băștinașii care n-au ieșit din țara lor decât ca să se ducă într-un club de vacanță « all inclusive ». Toți ne-am plimbat cu papornițe prin avioane sau trenuri și am fost rugați să aducem « un pachețel » pentru cineva neajutorat, dar « pachețelul » s-a dovedit a fi ditatmai pachetul, fiind umplut cu lucruri care, evident, se găsesc și în România. Cinicul olandez spune că « banii sunt mai ușor de transportat ». Antagonismul dintre pragmatismul vestic și nonșalanța balcanică l-am simțit cu toții și noi, cei « plecați », în mai mică sau mai mare măsură, în funcție de locul în care am aterizat. Franța este, pe undeva, la mijloc, între România și America. Așa o privesc și românii de aici, considerând compromisurile « de adaptare » mai mici decât față de mediul anglo saxon, de pildà.

Te consideri “adaptatà”?

Avem norocul azi, în epoca globalizării, de a nu avea nevoie de o ”acomodare cvasitotală”. Nu mai trebuie ”să ne clonăm cu băștinașii”, cum spune un personaj din carte, pentru a ne simți în largul nostru în țara de adopție. În plus, trăim într-o epocă în care granițele s-au deschis, deci oricine dorește se poate reîntoarce, nu mai putem vorbi despre trauma emigrantului de odinioară, care avea numai un bilet dus, fără întors. Evident, purtăm în noi condiționarea pe care am primit-o în prima parte a vieții, fie ea socială, culturală și chiar culinară, celebra „madeleină a lui Proust”, care spune multe, și nu de azi de ieri. ”Străini”, adică noi, cei plecați după Revoluție, simțim aceeași stare de „nelaloc” cam peste tot, inclusiv acasă. Fără să regretăm deloc fostul regim în care am copilărit, regăsim o lume care nu ne e familiară, schimbată în profuzime, și în bine, dar și în rău, lume căreia, din păcate, nu-i pricepem codurile. Ne simțim deci străini și în țara din care am plecat, și asta-i tocmai o parte importantă din trama cărții.

Care este mâncarea frantuzească favorità? Ce îți place sau displace la cultura și societatea franceză?

Este o întrebare foarte grea, fiindcă am nimerit exact la poporul care are impresia, în mod mai mult sau mai puțin legitim, că are bucătăria cea mai formidabilă din lume. De unde și sketchul cu francezii la masă la români acasă și așa mai departe. Ca să răspund direct la întrebare, ador vinurile și brânzeturile frantuzești, castelele și modul remarcabil în care acest popor își prezervă patrimoniul. Mai trist e că Parisul de la începutul secolului trecut era un focar de idei și creații avangardiste care acum s-au delocalizat în alte părți, de exemplu la Londra sau New York. E vorba aici și de un fel de curaj de a accepta reînnoirea artistică ce le lipsește deocamdată.

De ce îți este cel mai mult dor din România? Cât de des mergi în țară?

De prieteni și de părinți, bineînțeles. De plimbările la Sinaia (e și un capitol în carte, de altfel), de mare, deși nu mai e marea pe care o cunoșteam eu când am plecat. Revin cât de des pot, în general cam de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, atunci se adună toate « Rosebudurile » : rudele, prietenii, sarmalele, cozonacii, drobul……

Te-ai reîntoarce definit în țară? Dacă da, de ce?

Bineînțeles că te gândești la „întoarcerea acasă”. Aici se prezintă, din păcate, două probleme majore. În cazul meu, mi-am făcut un cuib la Paris, care e foarte călduț, iar o eventuală reîntoarcere ar însemna dezrădăcinarea propriei familii, ceea ce nu sunt deloc dispusă să fac. În al doilea rând, repet, când ne întoarcem acasă după douăzeci de ani, ne regăsim țara ca niște străini. Oamenii s-au schimbat, locurile cunoscute la fel, până și numele străzilor nu mai sunt aceleași. România de azi e o lume nouă pentru românii plecați de multă vreme.

Te consideri franțuzoaică? Dacă da, de ce? Visezi în franceză sau în română? Care este primul tău gând dimineața, când te trezești?

Păi am scris o carte întreagă pe tema asta și tot nu am avut răspuns! Amândouă, bineînțeles, fiindcă mi-am trăit jumătate din viață într-un loc și cealaltă jumătate în celălalt, cu paranteza elvețiană. Visez în amândouă, excelentă întrebarea, ne-o punem toți. Cineva zicea că în momentul în care începi să visezi în limba celorlalți ești pe deplin “integrat”. Iar dimineața e simplu : ce pregătesc la micul dejun, ca să-l momesc pe fi-miu să binevoiască să se dea jos din pat.

10 COMENTARII

  1. cred ca este foarte interesanta cartea si va rog sa -mi spuneti cum pot intra in posesia ei …as vrea sa o fac cadou fiului meu care este plecat din tara ,evident dupa ce o voi citi … va multumesc si astept sa aflu de unde o pot procura …As vrea sa adaug , bineinteles fara sa fi citit cartea ,ca meritati felicitari pentru ca v-ati gandit sa scrieti o carte despre sentimentele pe care le-ati trait ca emigrant departe de tara natala …

  2. Ma bucur ca ai avut ragazul si concentrarea de a lasa un semn celorlalti. Eu sunt plecata de 45 de ani si radacinile sunt aici, dar dorul nu ma va abandona niciodata. Il ametesc cu dusul ” acasa”( ai mei au disparut), o data pe an. Petrec Pastele cu ai mei aici( am 2 flacai casatoriti si am si 3 nepoti) . Pe 22 plec sa-mi vad prietenii si sa ciocnesc un ou rosu cu” Cristos a inviat”, despre care toti stiu ce inseamna cand raspund ” Adevarat a inviat”.

  3. Am citit tot, pe nerasuflate si m-am bucurat ca desi plecata de atata timp din tara nu si-a pierdut “ceva-ul acela romanesc, mai vechi”, as spune naturaletea simtirii si exprimarii. M-ai cucerit “din prima” cum se spune acum la noi, asa ca voi cauta sa cumpar cartea si sper ca vei mai publica si altele. Desi “esti omul cifrelor” iata ca ai reusit sa disciplinezi si literele de o maniera minunata. Cu drag si numai bine.

  4. Buna ziua doamna Irina Pavlovici, felicitari si aprecieri sincere pentru tot ceea ce ( am citit aici ca ) ati realizat. Si eu am citit tot pe nerasuflate cum spune mai sus Doamna Rodica si m-ati cucerit. Fara sa fi citit inca cartea dumneavoastra, va pot spune ca une dintre explicatiile succesului de care se bucura cartea pe care ati scris-o este titlul ei inedit, foarte atragator si inteligent in acelasi timp, si mai ales sintagma cu care ati ales sa inceapa titlul atrage ca un magnet: CU DRAGOSTE. Mi-ar face deosebita placere sa va cunosc si m-as simti onorata sa va cunosc si, de ce nu, sa va prezint ideile mele, printre care, sa creem impreuna, pentru ca nu exista inca, o librarie romaneasca (sau una universala) in Franta ori la Paris, ori in sudul Frantei unde locuiesc eu, o librarie in care romanii din Franta ( si nu doar ei, ci si orice cititor care cunoaste limba romana sau studentii straini care studiaza limba romana si doresc sa o aprofundeze prin lecturi de calitate in limba romana ) sa poata cumpara carti in limba romana. Pe de alta parte, revenind la cartea dumneavoastra, daca are un succes mare fiind editata doar in romana, va dau un sfat: traduceti-o si in franceza si republicati-o apoi, intr-o editie bilingva. In felul acesta va veti adresa (si veti tinti) simultan catre doua categorii de cititori care vor dori sa va cumere si sa va citeasca cartea : cititorii romani si cititorii francezi, inclusiv cititorii francofoni, care cunosc si care vorbesc limba franceza. Astept cu placere sa ma contactati ( anaisanaisdor@yahoo.fr ) sa ne cunoastem pentru a putea aborda mai detaliat diverse subiecte, inclusiv crearea unei asociatii/ONG internationale de colaborare culturala si profesionala cu toate tarile francofone.

  5. De traiesti, traiesti pentru tine insuti/insati.
    De scrii, scrii pentru altii.
    Nu, insa, inainte de a retrai, mai intai, pentru tine, ceea ce povestesti/scrii pentru altii.

    Si eu sunt tot profesor de matematica. Pensionar acum. Ati putea fi chiar fiica mea….
    Am fost tentat si eu sa scriu cate ceva.
    Si chiar am scris. Am fost si sunt incurajat sa scriu de unii prieteni scriitori, dar nu sunt convins ca am talent suficient sa scriu pentru altii. Inca. Mai mult, un bun prieten poet consacrat, scria, pe undeva:
    “Un poet publicat, e un poet terminat.”
    Poate fi valabil si pentru un prozator.
    Nu, nu e vorba despre unul ca mine. Ci despre unul cu talent, ca Domnia Sa.
    Desi n-am citit decat titlul cartii dvs si cateva comentarii, tin sa va felicit si eu pentru “urma” pe care o lasati,
    in urma dvs., prin scrierea acestei carti.
    Cunosc Franta. Am lucrat, dupa ’90, ca profesor de matematica.
    Acum sunt pe alt continent.

    Love to you all!
    De peste Ocean,
    Ion

  6. De traiesti, traiesti pentru tine insuti/insati.
    De scrii, scrii pentru altii.
    Nu, insa, inainte de a (re)trai, mai intai, pentru tine, ceea ce povestesti/scrii pentru altii.
    Si eu sunt tot profesor de matematica, pensionar acum. Ati putea fi chiar fiica mea.
    Am fost tentat si eu sa scriu cate ceva.
    Si chiar am scris. Am fost si sunt incurajat sa scriu de unii prieteni scriitori, dar nu sunt convins ca am talent suficient sa scriu pentru altii. Inca. Mai mult, un bun prieten poet consacrat, scria, pe undeva:
    “Un poet publicat, e un poet terminat.”
    Poate fi valabil si pentru un prozator.
    Nu, nu e vorba despre unul ca mine. Ci despre unul cu talent, ca Domnia Sa.

    Desi n-am citit decat titlul cartii dvs si cateva comentarii, tin sa va felicit si eu pentru “urma” pe care o lasati,
    in urma dvs., prin scrierea acestei carti.

    Cunosc Franta. Am lucrat, dupa ’90, ca profesor de matematica.
    Acum sunt pe alt continent.

    Love to you all!
    de peste Ocean,
    Ion

  7. Cu energia, entuziasmul si usurinta (pasiunea) comunicarii Dnei Pavlovici, cartea aceasta nu e doar”urma” ce o lasa ci sunt sigura ca vor urma altele..Pe noi ne interseaza autorii cu inclinatii civice si teme majore mai ales ca de ei e lipsa ..de fapt o mare lipsa in Romania si, se pare ca, in general, la romani, inclusiv in diaspora, dar daca aveti dvs, cei de aici, date diferite va rugam sa ne instiintati; Altfel oricine care scrie ceva poate sa trimita o copie muzeului nostru http://www.romanianculture.us (e in centrul orasului Philadelphia iar cele mai mari reusite de promovare culturala de 32 de ani inclusiv in alte state…in unele chiar mai mult , ex.zona Chicago 1982-1995..sunt oglindiyte si la sediul din tara, la Brasov unde invitam si scriitori ,mai ales non-fiction dar invitam si in SUA… Programul de Internship de 3 luni poate fi calibrat pe scriitori dar sa doreasca sa faca si promovare
    Ne-am dori ca acest program important pe care nu o sa-l mai putme mentine asa cum si cu muzuel e o mare problema desi ceea ce vedeti la web site (dar mult mai mult..care nu e inca pus)..reprezinta cea mai mare reusita culturala romaneasca din toata DIASPORA *.. sa fie popularizat in toata diaspora vestica europeana pt ca e mai probabil ca acolo se vor gasi candidatii potriviti , iar cei care sunt cetateni nu mai au nevoie de viza..
    Ce ati face cei din Franta daca ati avea acolo asa ceva? sau macar in ELvetia ca sa fie in centru , adica si pt altii? Cred ca in mai multe locuir s-ar infiinta mici muzee odata ce oamenii ar afla de acesta si vad ca e posibil..si ar afla cum..si ce rol impens poate sa aibe in fa socieattii tarii resoctive..(daca sunt unii promotiri inzestratii si daruiti..) CRed ca intersul creat pt sarbatorirea si prmovarea iilor romanesti va duce si la asa ceva..Culmea ironiei, eu nu am avut inca timp sa scriu acelei tinere care se spune ca a pornit campania..(ca cea mai mare colectie de ii vechi si din anii 90 e la noi..)..si sa trimit adresa de site si ifdeal citeva din articole de presa americana unde apar ii pt ca eram eu imbracata cu ele. la unele expozitii sau .cand venea presa..,De fapt sunt peste 40 de article in presa american cu muze si cu mine in plus 12 aparitii la TV-uri majore la stiri..Toate asta find unice in istroa diasporei..ca si din diaspora in tar, alte 50 pe linga vreo 40 in diaspora ; el includ si especte ale unor drame..precum si criicile mel la adresa oficialilor romani care nu numai ca nu-si fac datoria ci si altle mai rele ..teme care trebuie tratate ca lumea..De aceea urgenta este acum sa gasim jurnalisti..Cit mai sunt eu in tara, la sediul de la Brasov unde va invitam ..ca si in SUA….De ce nu, pt o tabara a umanistilor prin formatie sau prin pasiune..si care tin la tara, la COMUNIUNEA noastra. de suflet, de fond comun., de deschidere pt altii….Ideal cumandria de ne ridca in ohcii lor si nu doasr sa-i slujim…(Eu, din fericire am reusit sa scap de asta..si nu numai ptin salariul sotulu ca da ar fi asa multe emigratie ar scapa..dar, oare ce ar face? pt ca fara cauze mari sau far copii si nepoti in preajma..femeile intra in depresie.. NU stiu daca in ERU asa ceva exista da in SUA nu cred…Insa abia acum intra la pensie mai mai multi..si intekeg ca cei in perocil de a nu se simti destul d eintergrati au inveout sa se inapoieze in tara..Isi vor scrie oare istoriile? Sper ca da..Dar mai relevanti ar fi cei care ar putea sa se intoarca dar prefera sa faca ceva major pt tara in tarile unde sunt..in lume..Stiti pe vreunii ca de ei vrem sa stim si sa scriem/scrieti…E nevoie de astfel de scris, caci e nevoie de astfel de oameni…SI de teme majore… in afara de scrisul mai “egoist” al unora din noua generatie, in genetal ironic si chiar persiflator la adresa romanilor.. ) Daca vreti sa ne scrieti va rog faceti-o si direct la office@romanianculture.us

    *ANUME FACUTA PT BINELE TARII..DAR SI PT PUBLICUL TARII DE ADOPTIE..TOTUL BAZAT PE VOLUNTARIAT SI PE SACRIFICII MATERIALE

Lasă un comentariu