Intelectualul românesc – mod de folosire
de Florin Iaru
Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu auzim din toate părţile, din toate piepturile, pe toate vocile, acest oftat tragic: “De ce nu se implică intelectualii? De ce nu ne respectăm elitele? De ce nu stabilim o dată pentru totdeauna ce e bine şi ce e rău?” Impresia generală e că, pentru a fi recunoscut, apreciat şi pentru a ocupa un loc cuvenit în ierarhia valorii trebuie să-ţi părăseşti ţara. Aşa o fi?
Mai întâi, hai să cădem de acord că nu toţi oamenii gândesc la fel. Ar fi tragic să vezi armate sau cârduri de oameni cu carte repetând papagaliceşte aceleaşi concluzii. Cu adevărat acela ar fi sfârşitul istoriei şi al curiozităţii omeneşti. Cum însă tocmai trecem printr-o criză, putem vedea că până şi cei mai specialişti dintre specialişti nu au prevăzut-o şi nici nu i-au dat de capăt. La fel, în peisajul românesc, intelectualii au felurite răspunsuri la provocările realităţii.
Lucian Boia, analizând trecutul intelectualităţii româneşti, a ajuns la o concluzie surprinzătoare. Luminăţiile spiritului au fost întotdeauna protejate şi hrănite de statul român. Departe de a trăi pe cont propriu şi a-şi câştiga existenţa ca independent, intelectualul român a avut, în bună măsură, o existenţă de curtean. A apelat deseori la protecţie politică pentru a-şi asigura existenţa. A intrat în intrigi, în politică, în rahat. Directorate, instituţii, posturi generos finanţate au fost, de-a lungul timpului, sursa ideilor emise de ilustrul nostru sfătuitor. Dacă nu ambasadori, atunci ataşaţi culturali. Dacă nu profesori universitari, atunci măcar la conducerea unui mic departament. Cei mai vocali dintre ei au beneficiat de o siguranţă materială pe care numai statul le-o putea da. Mare mirare, însă: situându-se la polul opus faţă de confraţii lor americani din universităţi, în marea lor majoritate, cărturarii români sunt de ultra-dreapta. Le place statul minimal, le place economia de piaţă, le place concurenţa sălbatică şi au un dispreţ nemărginit faţă de concetăţenii care muncesc. Mai mult, li se pare că aceştia din urmă nu trag destul, sunt trântori, hoţomani, plângăcioşi. Bineînţeles, niciunul nu trage la jug ca un salariat simplu, pentru care ziua de muncă variază între 10-14 ore. Asta nu-i împiedică să se simtă ameninţaţi de “bolşevism”, dacă oamenii îşi cer drepturile
De curând, mi-a fost dat să aud o replică aiuritoare. Câţiva salariaţi dintr-un lanţ de librării au protestat din cauza salariilor (minimul pe economie). Replica intelectualului-patron a sunat aşa: “Să fiţi mândri că lucraţi aici!” Asta da, economie de piaţă!
