Grid Modorcea: Unde este muzica lui George Enescu?
de Grid Modorcea
La gala de deschidere a Concursului internaţional “George Enescu” am avut revelaţia imaginată că se cântă Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian de George Enescu, poate cea mai turburătoare piesă pe care a compus-o vreodată geniul uman, iar interpreţii ei sunt Alexandru Tomescu (vioară) şi Amir Tebenikhin (pian), doi dintre câştigătorii Concursului, în anul 1999 şi respectiv 2009. Dar n-a fost să fie aşa. Realitatea mi-a ucis visul. Totul s-a deschis festiv, ca pe vremea “Cântării României”, cu un discurs agramat al reprezentantului Ministerului Culturii (de ce oare nu ne-o fi vorbit chiar ministrul, să-i auzim limba de hunor?), ca să urmeze, invariabil, când e vorba de ceva festiv, Rapsodia I. Dirijată prost de un tânăr chinez, care ţopăia pe pupitru, iar Filarmonica “George Enescu” îi răspundea aiurea la comenzi, poate şi fiindcă muzicienii nu se aflu în apele lor, se simţeau prea înghesuiţi pe scena Ateneului, neîncăpătoare pentru ei, care arătau cam supraponderali.
Aşa se petrec evenimentele de prestigiu naţional la noi. Apoi cei doi solişti au cântat Concertul pentru vioară şi orchestră de Mendelsshon–Bartholdy şi respectiv Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg, concerte romantice, foarte populare, şlagăre simfonice. Tomescu a estompa cât a putut melodicitatea faimosului concert, dar acest tip de stilizare excesivă a subţiat substanţa armonică, storcând-o de miezul ei. Există o tendinţă nesănătoasă în arta interpretării clasicilor, aceea a perfecţionismului, care exagerează în direcţia stilizării, a rafinamentului, omorând firescul, naturalitatea unei lucrări.
De ce trebuia un oficial să spună vorbe în vânt, extrase din limba de lemn, sub cupola Ateneului Român, când aici muzica e cea care vorbeşte? Aşa cred oficialii sau organizatorii că-şi fac simţită prezenţa, că bifează evenimentul?! Ei nu au treabă cu muzica, sunt vremelnici în acel post, dar nu le este ruşine să nu se pregătească atunci când apar în faţa unei săli pline de melomani!
Oare când va începe un Festival sau Concurs “George Enescu” fără discursuri şi cu o piesă de Enescu, de valoarea Sonatei nr. 2 pentru vioară şi pian?
*
S-au făcut atâtea ediţii George Enescu, dar nici până azi nu s-a impus o regulă, aşa cum există în toată lumea, dacă există, să spunem un festival-concurs Rahmaninov sau Mozart, concurenţii au obligaţia să cânte lucrări de Rahmaninov sau Mozart, ori să se încadreze în tema Concursului. Aici, la noi, fiecare vine şi cântă ce vrea. M-am uitat în programul competiţiei, nu există decât rareori piese de Enescu. Enescu, în toată viaţa lui, a fost cunoscut ca un celebru violonist, un genial pianist, un mare dirijor, dar el a regretat enorm, a şi declarat-o înainte de a muri, că nu este cunoscut ca şi compozitor. Aceasta a fost marea lui dorinţă, rămasă în sarcina posterităţii. Iar festivalul-concurs trebuia să i-o împlinească, aşa cum a spus şi muzicologul Viorel Cosma, un slujitor veşnic tânăr şi ferice al muzicii. Însăşi Filarmonica naţională care îi poartă numele nu are o stagiune Enescu, aşa cum ar fi firesc, după cum la Globe Theater ar fi o aberaţie să nu existe o stagiune permanentă Shakespeare.
Dan Dediu spunea că a participat la un Concurs de compoziţie organizat la Viena, dar că li s-a impus concurenţilor să respecte o temă sau să plece de la trei note dintr-o simfonie de Mozart. De aceea, investeşte ţara o mică avere, de aceea festivalul-concurs se numeşte “George Enescu”, să se cânte George Enescu! Să nu uităm că el este focarul organizării acestui eveniment, că, fără el, nu ar fi existat prestigiul de care tot vorbim.
România, prin festivalul-concurs „George Enescu” trebuie să se afle pe un nou drum, la nivelul lucidităţii, al măsurii pe care o impune recunoaşterea realităţii. Degeaba participă 240 de tineri artişti din 36 de ţări, dacă nu există o susţinere pe plan internaţional a muzicii lui Enescu. Nici unul dintre câştigătorii Concursului nu va cânta în concertele de gală piese de Enescu, sunt sigur. Intolerabil! În repertoriul Concursului de vioară, de pildă, se află numai piese de Bach, Mozart, Paganini, Sarasate, Ravel, Schubert, Schumann, Beethoven, Frank, Fauré, Greig, Hindemith, Debussy. Enescu apare numai la semifinala cu pian. Iar finala (cu orchestră) e un concert la alegere din Beethoven, Mendelssohn-Bartholdy, Brahms, Ceaikoveski, Sibelius, Prokofiev, Şostakovici, Haciaturian, Bruch, Elgar, Karlowitz, Vieuxtemps, Paganini, Bartók.
Şi nici o obligaţie faţă de Enescu, care e tot atât de important, ba şi mai mult, ca şi muzicienii citaţi mai sus. România va conta, ca să vorbim pe limba organizatorilor, în momentul când toţi muzicienii importanţi ai lumii vor avea în repertoriu o piesă de Enescu. La Festivalul-concurs care îi poartă numele, Enescu nu există!
*
Şi ne mai mirăm că muzica lui Enescu este total necunoscută în afară. Am participat la zeci de concerte ale Filarmonicii newyorkeye, la evenimente rarisime la Carnagie Hall, faimoasa sală a muzicii culte, dar nu am văzut niciodată în programul vreunui artist sau orchestre partituri de Enescu. Enescu nu poate fi descoperit de la sine. Trebuie iniţiere. Înşişi muzicienii care îl cântă nu ştiu ce înseamnă isihasmul enescian, ceea ce a adus nou Enescu în muzica universală.
Desigur, nici cu forţa nu se poate impune această muzică, nici să-i plăteşti pe participanţi să cânte Enescu, aşa cum fac organizatorii, care îi stimulează cu un premiu de 4 mii de euro pe cei care cântă Enescu sau îi oferă unui acompaniator al Sonatelor lui pentru vioară şi pian! Nu se poate! Este o umilinţă. Însuşi Enescu nu ar fi fost de acord cu aşa ceva. În acest fel, Concursul se descalifică, se compromite. Muzica lui Enescu trebuie cântată din plăcere, din har, pentru valoarea şi frumuseţea ei, aşa cum au mărturisit cei care l-au descoperit pe Enescu şi l-au cântat, care au transmis că ne aflăm în faţa unui fenomen, în faţa unei muzici a viitorului. Chiar despre Oedip se spune curent că este o operă a viitorului.
De aceea există acest festival, ca să se cânte în primul rând muzica lui Enescu. Aceasta este obligaţia principală pentru care sunt plătiţi şi organizatorii, şi juriile, şi participanţii care vor fi premiaţi (premiile sunt în valoare de peste 100 de mii de euro!). Dar probabil că organizatorii nu îndrăznesc mai mult, fiindcă la acest eveniment nu participă tineri netaxaţi. Taxa de participare a fost de 100 euro, care, înmulţiţi cu 240, dă o sumă frumuşică. La care se adaugă şi suma de la Concursul de compoziţie, ca şi aceea de la orele de repetiţii suplimentare. Păcat că nu există şi secţiunea dirijat, aşa cum există la case mai mari. Vom reveni.