George Pașa/Poezie

Zăpada iepurilor

1
Zâmbesc adâncurilor. Poate și ierbii. Cine știe,
ăsta să fie norocul iepurilor!
Poate că mersul pe vârfuri presupune un
accent în plus. Grav. Boante sunt cuiele frigului,
de se opresc la suprafață, să păstreze căldura pașilor tăi.
Acum, sentimentele au ochi de
iepuri. Ne privesc sfioase de dincolo de zăpadă.
Este ceva! Poate chiar mai mult de atât.
Poate frigul s-a întors pe partea cealaltă,
uitând pentru ce-a fost trimis. Devine
risipitor în răceala-i supremă. Docil.
Induce în lume un tremur prelung.
Liniștit, zîmbesc adâncurilor.
Oare și ierbii în care se pierdeau iepuri albi,
răniți de strălucirea soarelui?
2
Zorile au ceva din mersul tău pe vârfuri, înaintea
ăstei amiezi ce sosește în grabă.
Parcă ar vrea să descrie, vizibil,
arcuri de cerc de-a latul pământului.
Dacă zilele și-ar pierde ritmul,
arcușul ar scârțâi pe corzi mult slăbite,
iernile s-ar topi în cuptoarele verii,
entuziasmul ar fi doar un supliment inutil
pentru pastișele care nu-și mai recunosc modelul.
Undeva se ascund iepurii, de nu-i mai vezi, bată-i norocul!
Repede, să nu-i lovească pustia de
iarnă. Sfioși, odată cu pașii tăi
lunecoși, odată cu zâmbetul tău pierdut.
Oare zăpada iepurilor are ceva din
rana pe care o face luminii înghețul din privirea ta?

 
Despre cele ce sunt

 
Nu te mira că nu-ți vorbesc
despre pocnetul castanelor pe trotuar, –
deși nu-i atât de rar toamnă în mine – ,
despre lucruri încremenite în sine,
despre cele luminate doar pe jumătate,
cât să-și mai țină umbra aproape.

Toate acestea au rămas de mine departe,
ca niște ecouri înăbușite-n regrete,
ca niște ulițe prăfuite pe care
doar băiatul cu părul bălai
să-mi petreacă nostalgiile de mai târziu.

Nicio durere nu mă încearcă,
semn că și liniștea aceasta naște pui vii de lumină;
nicio cărare nu și-a clintit înțelesurile,
direcția bună are sens interzis pentru iluzii.

N-a trecut vremea pentru mirări,
n-a sosit aceea a prăbușirii în sine;
așteptarea va fi totdeauna toiag risipirilor,
pulsul memoriei, mai viu decât secunda abia depășită.

Nu mă mai mir dacă-mi răsar în față măști rătăcite,
nici dacă oameni de paie își macină vremea la moara iluziei;
bucuria de-a fi nu intră nicidecum în șabloane,
nici moartea nu crește la fel în amurguri de oameni.

Toate se-ntâmplă așa ca să existe un sens,
fie și în dezastre neprevăzute de astre,
pentru ca trecerea noastră să-și lase urma de melc
în suflete care nu vor înceta să trăiască fiorul atingerii.

De-aceea, nu te mira că nu-ți vorbesc
despre pocnetul castanelor pe trotuar;
închide-mi, mai bine, o vreme, ecoul,
spre-a-l deschide în ultima toamnă.

 
grădina începutului

acum toate rădăcinile
au pătruns în miez
povară târzie

pulsează într-un orizont imposibil
arome dinaintea căderii

în pomul vieţii doar florile începutului
Devenire
Nu cred în răscolirea pământului şi-a cerului.
Îmi place echilibrul care nu înseamnă nici stagnarea lucrurilor în miez,
nici egoismul materiei de-a se întoarce în sine.

Pentru aceasta, cresc alături de voi,
întâmplător ca o mare senină.

Când vine vremea, firul de nisip se întoarce-n lumină.

 
Când trădarea aşteaptă după colţ

 
Rupi o scândură din paravan,
o faci ţăndări,
aprinzi cu ele un foc.
Apoi chemi un fluture de smarald,
potriveşti peniţa în poziţia mirării
şi te miri,
aşa, ca prostu’
când dă cu flit
unor unde triste revărsate din bucium,
pe care le simţi până-n sinusuri,
cum o adiere a morţii
lunecând printre sunete vii.
Nu este aici vreun demers ezoteric,
nici iluzia că eşti
vreo ţandără îndepărtată de trunchi.
Nu ştii să sari decât atât
cât îţi este vremea,
dintr-o latură în alta,
şi din izbire afli
că vânătăile şi cucuiele
sunt peceţi ale cerului
impregnate în piele,
iar vindecarea presupune
ieşiri permanente din sine.
Urmează recompunerea ţăndărilor
într-o altă alcătuire,
după chipul celui ce-a dat
măsura înaltă a suferinţei.
Asculţi acelaşi bucium tumultuos,
într-un geamăt de stele.
Paharul e plin.
După colţ,
un Iuda îşi numără arginţii.

-selecție realizată de Nuța Istrate Gangan-