Florina Cosmina Podaru/Dacă n-ar fi Eminescu…

Viața este o pânză sensibilă pe care creatorul așterne pulbere născută din propriile trăiri, purtată atât de vântul durerii, cât și de tornadele extazului. Ființa umană își țese cărări printre munții existenței, lăsându-și profund întipărită amprenta în pietrele milenare, neatinse de glasul tulburător al apelor timpului ireversibil.

Deși toți oamenii posedă atribute care îi fac unici, frumoși, unele persoane dețin cheia spre universuri  neexplorate de marea majoritate, reușind să se situeze într-un plan înalt și să exceleze astfel în anumite domenii, devenind reprezentanți de seamă, unul dintre numele relevante fiind Mihai Eminescu, considerat de George Călinescu ,,poet nepereche”, care a pictat culorile literaturii nepieritoare pe pânza întunecată, impregnată de lacrimi, boală, tristețe, vicisitudini care i-au marcat existența, contribuind la nașterea artei, întrucât suferința țese artă, dăruind mediocrității o moștenire scăldată în ape divine.

Dacă n-ar fi Mihai Eminescu, ,,cel mai ales dintre servitorii acestui neam”, așa cum îl descrie  Mihail Sadoveanu, poporul român s-ar fi stins de secole, umbrit de imposibilitatea de a avea ca etalon un geniu care a marcat debuturile tuturor poeților literaturii române și nu numai. Eminescu constituie piatra de temelie a unei literaturi renăscute, el este făuritor de cultură, demiurg al cuvintelor,  sinonim al romantismului românesc la care marele poet însuși își recunoaște apartenența: ,,eu rămân ce-am fost: romantic”, în opera ,,Eu nu cred nici în Iehova”.

Dacă  n-ar fi Eminescu, literatura ar stagna într-un punct pierdut în spații inumane, căci, fără el, românii nu ar cunoaște dimensiunile sentimentului care generează arta eminesciană, ridicată la rang de luceafăr și care cuprinde elemente din diverse arii culturale precum filozofia epocii sale, filozofia antică, de la Heraclit, la Platon dar și ideile lui Schopenhauer, Kant sau Hegel.

Dacă steaua ce strălucește necontenit pe cerul literaturii române nu ar exista, ar fi pierit toate scrierile românești, inspirate de Dumnezeul poeziei noastre, fiindcă cine nu a luat contact cu cel puțin un text al marelui creator? Cine nu îi acordă lui Mihai Eminescu titlul de cel mai mare poet român, care a inspirat toate generațiile ce l-au succedat?

Mihai Eminescu este numele care a reușit să își facă auzită vocea creatoare, strigătul înflăcărat, care a colindat spații cuprinse de brațele teilor, plopilor, ale codrilor ce creionează cadrul ocrotitor pentru perechea de îndrăgostiți, oferind literaturii române poezii, cugetări nemuritoare, generate de propriile trăiri, scântei din sufletul măcinat cu pasiune și ars uneori până la tragic.

Printre creațiile reprezentative pentru spiritul eminescian, se numără ,,Epigonii”, în care autorul își expune păreri privind frații de har și definește poezia, căreia i-a dedicat întreaga viață ca ,,voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurânde/ strat de purpură și aur peste țărâna cea grea”, dar și scrieri precum ,,Luceafărul”, ,,Floare albastră”, ,,Făt-Frumos din tei”, ,,Dorința”, alături de multe altele, ale căror semnificații nu pot fi exprimate în cuvinte, incapabile să redea trăsături sacre.

Numele celui mai mare poet român străbate secole, dăinuie, oferind tinerilor scriitori un model cu o valoare intangibilă, moartea sa reprezentând o pierdere ce poate fi considerată fără ezitare, infinită, aspect reliefat și în expunerile lui George Călinescu:  ,,Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări”.

locul I  la concursul ,,Dacă n-ar fi Eminescu”  –  organizat de Biblioteca Ștefan Petică, Tecuci. Bibliotecar, Ionica Năsie