Cristian Lisandru/Poezie

atunci când se adună poeţii în camera noastră

lasă-te despletită
ca pentru o tânguire
eu te voi pieptăna îndelung
cu degete tremurânde
îţi miroase trupul a veste bună
adusă de călăreţi apăruţi de sub poala pădurii

pe dealurile decojite ard focuri mari
tâlcuim semnale misterioase
la lumina din noi
numai dumnezeu plânge
mocăneşte
apoi scrie cuvinte dulci
în ochii înceţoşaţi ai ferestrelor

nucul bătrân îşi vaită însingurarea
la doi paşi de dragostea noastră
eu râd
citesc din toţi poeţii
fiecare rând îi reînvie
în camera aceasta

promisiune

frunze smulse din noi
una câte una
trăim această despuiere autumnală
cu pofta îndrăgostiţilor care abandonează complexele
la marginea patului
în timp ce ultimele păsări călătoare refuză exodul
şi îşi fac cuib în carnea noastră
la iarnă îţi voi acoperi trupul
cu mângâieri albe
apoi te voi plimba printre obsesii vremelnice
într-o sanie de sticlă

morning

uneori
diminețile sunt mai complicate decât par
my love
dar azi
pentru prima oară
nu mai fac curățenie
după moartea de ieri
în definitiv
rămânem datori cu o renaștere
de fiecare dată

picnic

erau zile când pleca
pe drumuri nevăzute
el și o umbrelă neagră
care îl ferea de gândurile altora
ar fi putut să scrie
despre toate călătoriile acelea
despre gânduri străine insistente
ca o ploaie nepoftită
sau despre un loc unde se oprea câteodată
doar pentru a medita netulburat
la picnicul fraților strugațki
da
picnicul acela
de la marginea unui drum stelar
unde fiecare pas putea fi și ultimul
iar viața nu însemna decât niște litere
și atât

îndepărtare

poveștile nu încep întotdeauna
cu a fost odată ca niciodată
spunea ea
îndepărtându-se
privirea mea i-a alunecat de pe umeri
semăna
– abia acum îmi dau seama –
cu un personaj
evadat dintre ramele unui tablou
vândut în târg de un pictor nefericit
plutea
cuprinsă de cețuri
ca o dimineață prea scurtă

fantasmă

nu e niciun secret
mă vizitează o fantomă
în fiecare noapte
vorbim despre lumi paralele
îl ascultăm pe dylan
nu vă mirați
bem câte un coniac
învechit corespunzător

mă tulbură iremediabil zorii aceştia
se târăsc pe sub fereastră
ca şi cum s-ar teme
de vorbele mele
ascuțite

dylan cântă despre lumi mai bune
pe repeat

ne vom iubi

azi ne vom iubi
cu disperarea unor condamnați la viață
sub trupurile noastre încinse
vom strivi
fără milă
toate cuvintele

azi ne vom iubi
într-o liniște de moarte
poate că așa a fost la începutul acestei lumi
un el și o ea
neînțelegând ce li se întâmplă
atunci când viața se năștea din ei
fără aprobarea lui dumnezeu

azi ne vom iubi
departe de buletinele de știri
nici nu vom afla cum s-a pus sechestru pe fericire
pentru ca edilii unui eden modern
să-și poată recupera prejudiciul de imagine

șoptește-mi

șoptește-mi că toate obsesiile lumii
nu sunt decât nimicuri frumos ambalate
în noaptea aceasta vreau să sfâșii întunericul
cu palmele tale

nu departe de noi
cineva construiește un gard
totul depinde de care parte a gardului te afli
nu poți să intri
nu poți ieși
starea de bine e relativă
iar un popor migrator ne bate la ușă
pentru a face și noi parte din statistici

șoptește-mi că toate obsesiile lumii
nu sunt decât nimicuri frumos ambalate
uite cum plouă cu frunze

nu vrei să ne refugiem dincolo de toate acestea
într-un suflet comun
necartografiat?

absurd

cu acest tren al liniilor moarte
am putea călători
către fața nevăzută a astrului nocturn

aşa spunea
– la casa de bilete –
un individ taciturn
predispus înseratelor excese
ale imaginației

dar tot acest efort discutabil al creației
pălea
(precum o inutilă întâmplare)
atunci când luna
ignorând iluziile turistice
se prăbuşea
în mare

drumul

drumul nu ducea nicăieri
ceea ce contrazicea părerea generală
conform căreia
toate drumurile duc undeva
(unii afirmă răspicat la Roma
fără a încerca să verifice afirmația
cu propriile picioare)

pe de altă parte
drumul nu venea de niciunde
iată o altă incertitudine trufaşă
– dacă toate drumurile duc undeva
atunci ar trebui să descoperim
totuşi
şi de unde vin ele –

poate că drumul acela (gândeam)
unea două orizonturi îndrăgostite
sortite să nu se atingă niciodată

două chemări
două speranțe deşarte
două emisfere
două blesteme
poate
drumul exista
împotriva logicii elementare
şi
(renegând tiparele nenorocite)
nici nu avea nume

se făcea că mă făceam un drum
între niciunde şi nicăieri

luptă

liniștea
îți șoptește vorbe dulci la ureche
eu m-am înfășurat
pentru încă o viață
în gânduri albe

azi am fugit amândoi
dintr-un bâlci intens mediatizat
acolo există culori
care își strigă disperările policrome
iar vieți confuze amețesc
răstignite pe roata destinului

din mine încearcă să iasă la lumină
un trifoi
cu patru foi

la umbra lui Cervantes

în definitiv
trebuie să ne obişnuim cu ideea
lupta cu morile de vânt
nu se încheie niciodată
există un don quijote multiplicat
fără îndoială
dulcinee amăgitoare pretind sacrificii
indiferent de loc spaţiu sau timp
poate doar sancho panza şi-ar dori
(uneori)
o altă meserie
însă rămâne captivul unor poveşti atât de frumoase
încât până şi rosinanta nechează fericită
atunci când o altă lance se îndreaptă către cer
pentru a împunge
zadarnic
destinul ambiguu
tras la şapirograf

apropierea depărtărilor albe

din când în când îţi voi compune scrisori
la lumina aurorei boreale
toate acele cuvinte
smulse din carne
vor înrădăcina amintiri definitive în trupul tău
aşa vei afla că exist
că încă mai rodesc metafore
printre mari obsesii criogenizate

dacă îţi va fi dor de atingerea mea
lasă cuvintele să zămislească iluzii
vom împărtăşi aceleaşi vise
până la adânci bătrâneţi

am să scriu cu ţurţuri poeme arctice
tu vei sorbi însetată
fiecare cuvânt
va avea gust de apă vie

 

dimineaţă

deschide fereastra
iubito
din trupurile noastre dezgolite
răsar chiar acum amintirile
noaptea s-a furişat din aşternuturi
e buimacă
aleargă desculţă prin iarba umedă
cu vise legate la glezne
râde în hohote
ca o nebună
eu scriu încă un vers pe umerii tăi
apoi te sărut şi îţi acopăr înfrigurarea
cu o altă dimineaţă
smulsă din mine

atipic

ne-am ascuns într-o casă din turtă dulce
între noi și lumea întreagă
un singur pod
pașii noștri se pot intersecta cu pașii lor
dacă vrem
dacă n-am mai putea să fim aceeași lacrimă
la un moment dat

înserarea geme
agățată între trandafirii roșii
îmi este mai bine ca niciodată
îți este cu o seară mai dor

lasă-mi doar câteva cuvinte
dacă vrei dacă poți dacă îndrăznești
o poveste așteaptă încă în vârful peniței
fără prinți
fără prințese
fără hansel și gretel
poate doar un comis voiajor va bate la ușă
cândva
pentru a ne oferi zâmbitor
ultimul măr otrăvit al lumii

barcagiu

barcagiul acesta nu mai vâslește
împotriva curentului
dincolo de orizont îl așteaptă
zadarnic
un alt mal
o altă eliberare părelnică

aici și acum
el nici nu se mai vede
a ieșit din tablou cu luleaua în gură
gârbov
sătul de zbuciumul deznădăjduit al adâncurilor
doar o sirenă decepționată cântă suav
între ape
cu glasul ademenitor al morții

barcagiul acesta surd
e doar o părere
învechită ca un apus văzut de prea multe ori

din străfunduri se înalță catargefantomatice
în palmele rănite se deschid
dureros
flori de sare