Cornelius Drăgan/Poezie

din volumul „Mușcătura fluturelui japonez” – Editura Junimea

Touch me now
(In Memoriam Victimelor Atentatelor de la Paris)

Touch me now/ ca o iluminare trupul tău, ca o zeitate/ te iubesc strigam împrăștiindu-mi-se creierii cu gloanțe de Kalashnikov/ te iubesc nespus, lângă noi ardeau mii de lumânări- parcă era Craciunul/ eu nu știam că eram morți , neîmpărtășiți/ și atât de mult ne iubeam, atât ne doream încât turla Parisului părea o minciună, într-atât încât nu mai închideam ochii/să nu te pierd, îmi ziceam/ deși eram amândoi întinși pe caldarâm, îmbratișați într-o năclăială dulceo-sufocantă de sânge macabru/ touch me now îți ziceam parcă urlând, de frică să nu ni se închidă ochii/ să nu dispărem/ pentru că eram prea tineri, prea proaspeți, prea cruzi/ prea frumoși,prea întreg/ visul iubirii noastre spargându-se nefiresc de ciudat / cu roșul strident la orizontală.

***

Sper să devin
neabsentul absent
sunetul casei mele
praf în amurg
femei cu pulpe-
cele mai multe
nu le cunosc

oraș natal
17.50
adie aer cald

mișună lumea în partea
venită de la confecții
bunică-mea nu mai vine
a obosit într-un
târziu octombrie și
a rămas sprijinită-n
cimitirul de la deal
de pe Copou.

Nu sunt trist
din contra
aș vrea să strig
dar sunt absent
virez cu pantoful ros
de atâția ani
greșit la dreapta
mă împleticesc și cad
așa cum m-am născut
desculț
și singur

***

Acustic ( peretele interior)

cad tacit
liniștea unei ierni care
apasă atât de tare
pe piept
respirare
și oase
noaptea e un veșmânt
timid pentru ceea ce
sunt
***

mama îmi cere
telepatic inima
nu raspund la telefoane
foarte multe telefoane
vâna tâmplei
se zbate
trec trecători timpurii
ai dimineții în care Ea
nu va mai fi
***
timpul e numărat
din doi în doi
cu palma pot cuprinde
cel mai des crâmpeie
de suflete moarte
despic mișcarea și mă vâr
încet ca un șarpe de casă

***
am un braț cu pumn stâns
celălalt e uitat în gol
liberté e un cuvânt greu
de care mă leg
resturile
sunt aruncate doar
la câini
***
discuțiile se surpă
în după-amiezi cu bere
noi suntem mulți
cerșim asiduu
antidotul căderii în depresie
de pe varf de hotel
o pasare valsează zbor
în plină vară
***
nu mai sunt copil
nu-mi pasă de dragostea
pe care n-o am
am prins-o în fluturi singuratici
coronițe amărui am făcut
din cicoare
scrijelesc scaunul gol
sunetul scos
devine un scâncet
pe care îl suprim aproape
instant
prin râs isteric

***
vinișoare pe mâini
credința dezrădăcinată că
poate nu vom mai fi
țin post
atât de dur
castic
când spun că mă jertfesc
pentru tine
nu mint
ochii prinși în cearcăne
încercă să leviteze
spre inima ta
rece

***
Ieri când mă grăbeam să ajung în stație
am văzut-o pe ea
cărând ghiozdanul în colțuri
Ea nu era mai mare decât un pumn de orez
și nu avea coaste- în schimb
avea aripi
când mă grăbeam așa voiajor
Ea s-a izbit de mine și mi-a cerut să o iert
sunt o minoră și te supun păcatului
sunt dulce coaptă și te urmez
oriunde
ieri, ea îmi crea puseu de sânge
linia copsei ei mă urmărea
ca un câine flămând
negru întrupat

la doișpe’ fix mi-a stat inima-
ea mă vrăjea
în ureche

***

În definitiv
ce mă lipea de ea era
acest creștet al mâinilor
ivite din neant
puiul de om
trăgea strident clanța
putregăită a ușii
ce dădea spre
lumea fără-de-vorbe
sunt aici îmi șopteai
sunt aici
eu nu vedeam decât
copilul nostru
crescând
din ce în ce mai mare

***
Ludmila

“Şi făcusem dragoste fără dragoste.”
(Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste)

Ludmila era o rusoaică de la noi din bloc/ pe care o solicitau de fiecare dată colocatarii/ atunci când ploaia ne spărgea casele/ curgând monstruos/ dând buzna în intimitatea și așa mică/ când frigul ne cuprindea trupurile muribunde/ făcându-ne să zacem aproape nonstop la telenovelele latin-iste/   Ludmila nu era o proastă/ era o doamnă chiar șic/ avea broșă -n pieptul ei mare/ de târfă ţaristă/ părul-culoarea spicului de grâu dat în pârg/ împletit copilărește-n codiţe/ pulpe groase ca de commandeur/ apărate de o fustiţă roșu-moale cam comunistă/ noi o iubeam rând pe rând/ ceas după ceas/ însuși timpul turba în așteptare/ până- ntr-o zi / când în ușa scării am găsit un bilet de bun rămas/ Ludmila noastră plecase în Mama Rusia cu-n june rus mai fierbinte/ la revedere fată bună/ la revedere i-am spus cu toţii / fluturând batiste de zor/ trei zile am râs amintindu-ne-o-n pat cu bujori/ patru am plâns plini de draci / la ușa apartamentului ei făcusem pelerinaj /eram roșii toţi bărbaţii la ochii / nesatisfăcuţi  părăsiți/ adio draga noastră Ludmila/ adio și bun rămas/ acolo unde te-ai dus sperăm să fii ca și aici/ atât de fericită

-o selecție de Nuța Istrate Gangan/USA-