Arta influențelor

de Grid Modorcea

Un caz semnificativ pentru tendința imitatoare a artei americane este expoziția dedicată lui Leon Kelly (1901-1982) de Francis Nauman Gallery, de pe 57 St., în care, alături de o serie de opere avangardiste din colecția lui Nauman, se etalează tablourile suprarealiste ale lui Leon Kelly. Dacă istoria artei este o istorie a influențelor – un artist îl influențează pe altul, o școală pe alta -, americanii, așa cum am arătat nu o dată, nu au nici un complex față de modelele clasice. Ei le imită, uneori tranșant, așa cum face Cindy Sherman, de pildă, ale cărei portrete amintesc, deliberat, de unele tablouri de Rembrandt sau Vermeer. De altfel, toți artiștii moderni, în frunte cu Picasso, au creat tablouri „după”, „after Cranach”, de pildă. Nu există artist să nu fi semnat o lucrare „după”. Istoria artei este saturată, e foarte dificil să mai fii original. Acest fapt a ajuns apanajul exclusiv al geniilor. De aceea, există această tendință, s-o numim, „after”.

În cazul lui Leon Kelly, actul imitației este și mai flagrant. El a studiat o vreme la Paris, în anii 1925-1930, cei mai spectaculoși și roditori ani ai avangardei, ai suprarealismului, iar influența a fost covârșitoare. Când a revenit la Philadelphia natală, a introdus în America arta văzută și studiată la Paris. Tablourile expuse de Nauman scot în evidență aceste foarte evidente influențe. Un tablou mare, aflat în centrul unei săli, este o variantă a celebrului Guernica a lui Picasso. Alături e o pânză în stil Salvador Dali. Pe un întreg perete vedem forme care îl amintesc pe Fernand LA©ger. Cubistii, fauvistii, abstractionistii au lăsat urme în opera lui Kelly.

Dar pe mine, ceea ce m-a izbit chiar de la prima vedere, a fost asemănarea flagranda cu arta lui Jules Perahim. Multe tablouri imită maniera de a picta a pictorului român, a cărui glorie a fost atinsă la Paris, unde s-a impus prin personaje suprarealiste, fantasmagorice, combinații zooforme, în special de oameni și reptile, cu efecte de automatisme mecanice. Dar ceea ce la pictorul român este foarte bine conturat și definit, plin de substanță și culoare, la Kelly e difuz, vag, inconsistent, spectral, neterminat. E ca în paralela Kandinsky a€“ Arshile Gorky. Față de pregnanța tablourilor lui Perahim, la concurență cu cele ale lui Dali, imaginile lui Leon Kelly par niște copii, deși el a vrut să ne arate forța unor performanțe fără egal. Poate în Philadelphia erau percepute ca noutăți, dar la Paris erau opera altor creatori de geniu. Unele imagini amintesc și de Marele Transparent al lui Jacques Harold. Dacă îl mai adăugăm și pe Victor Brauner, avem triada suprarealiștilor români, un reper pentru acest curent al artei.

Francis Nauman realizează, că de obicei, expoziții aparte. O expoziție dedicată triadei despre care am amintit, ar arunca tot New York-ul artistic în aer. Sau dacă l-ar impune pe Noul Brâncuși, prin operele de studenție, necunoscute în America! Am discutat cu Nauman. El este deschis spre aceste idei. Pe fondul general al instalațiilor de tot felul și al expozițiilor foto, dominante, galeria sa vine cu artă autentică, prezintă ceea ce ar trebui să fie baza artei dintotdeauna, desenul, culoarea, forma. Iată de ce, așa cum anul trecut ne-a revelat un desenator de excepție, Rafael Leonardo Black, și acum ne propune un artist mai puțin cunoscut, care nu a fost recunoscut pe cât merita de critici. El chiar spune în catalogul expoziției: „The goal of the present exhibition is to help correct that error of history, for Kellya€™s extraordinary skills as a draftsman put to the service of Surealism are in themselves sufficient secure the honored place in the history of twentieth-century art that the artist well deserves” / Scopul prezentei expoziții este de a corecta această eroare a istoriei, căci abilitățile extraordinare ale lui Kelly ca desenator puse în serviciul Surrealismului sunt în sine suficiente pentru a-i asigura un loc de cinste în istoria artei secolului al XX-lea, pe care artistul îl bine merită.

În celelate mici săli, galeria prezintă alte lucrări semnate de artiști ai avangardei. Vedem tablouri de Man Ray, Marcel Duchamp, Beatrice Wood, o prezență a lui Walter Pach, care l-a lansat pe Brâncuși la Armory Show, iar tablourile lui Leon Kelly prelungesc această vârstă eternă a artei. Expoziția marchează o restituire a unui mare desenator. De altfel, Nauman, în catalogul expoziției, l-a și numit pe Leon Kelly „Draftsman Extaordinaire” / Desenator extraordinar.

Kelly s-a făcut remarcat încă din 1940, când a expus la Julien Levy Gallery, tot de pe 57 Street, alături de Salvador Dali, Arshile Gorky, Yves Tanguy, Roberto Matta, Max Ernst, Joseph Cornell și Marcel Duchamp. Nauman crede că Leon Kelly a avut de mic copil această extraordinară abilitate de a imita. La 14 ani, el îi copia cu ușurință pe vechii Maeștri ai picturii. La școală își uimea colegii și profesorii, realizând desene care deveneau material didactic. Mai apoi, și-a demonstrat talentul fixându-și inspirația pe cubism și mai ales având două repere clare: Cezanne și Picasso. A avut tot felul de faze, când picta în maniera lui Leonardo sau Michelangelo. Sigur, decât să faci kitsch-uri „originale”, mai bine te lupți cu titanii. Iar desenele lui Kelly în stil michelangelesc sunt formidabile. Trebuie să mai știm că Leon Kelly avea un crez: „The happiness of others is a great joy to me” / Fericirea altora este o mare bucurie pentru mine. Sigur, să aduci bucurie oamenilor este un țel nobil. Poate supremul țel al artei, cum credea și Brâncuși. Și e mai mult că sigur că oamenii se bucură dacă le aduci imagini în care să se regăsească, imagini ale Vechilor și Noilor Maeștri, care au dăruit lumii o bucurie nesecată.