Alexandra Negru/Poezie

buy

http://viagraonlinegenericeliquis.accountant viagra pills E un timp al terorii și al uitării,
n-am nevoie de cuvinte mari
ca să descriu
ce a murit.
Morții tac acum,
o să taci și tu,
s-au rupt vrăjile,
e o lumină dementă-n toate
și se lasă o liniște veche, o ceață
în care pierd sânge.
Sânge negru, sânge rău,
timpul trece si reciclează.
Atât de tânără și totuși undeva,
o senzație de deja-vu
care zgârie.
Pe străzi revoltă,
peste granițe război,
dar aici, în cartierul industrial,
doar urlet de marfar
și mici răfuieli
între cerșetori.
Sfâșie-mă un pic,
provoacă-mă. E un mecanism al urii
care vrea să se declanșeze.
Dar tot ce găsesc e tandrețe,
câteva haine
aruncate pe lângă pat,
câteva farfurii lăsate-n chiuvetă.
Pe tine nu te pot urî. Micile tale defecte
sunt o continuă mirare,
cântecele tale
rusești, întotdeauna terapie.
Sânge negru, sânge tehnicolor,
pe străzi revoltă,
te țin de mână
și adorm.

http://cilaiscialis20mgcoupons.accountant cialis 10 mg 2.
Prinsă-n lentoarea
dimineților de iarnă,
soarele bate-n ferestre
pe care nu mai înflorește gheață.
Întinse prin casă, mii de capcane,
de inamici invizibili. Iar tu,
în colțul tău, cu ochii tăi sovietici,
cu mișcările tale
maladive.
Ademenește-mă
cu o țigară, hai să ne facem
scrum creierele. Pe balconul care dă
spre cartierul industrial,
cu blocuri comuniste recent cosmetizate,
cu mașini nemțești second hand. Nu suntem decât
niște șobolani, îmi spui,
niște șobolani cu puțin mai mult noroc,
cu puțin mai multă speranță.
Poeziile noastre triste
nu sunt decât
un paradox. O durere forțată, o durere part-time.
În realitate e totul mult mai simplu. Doar
tinerețe și naivitate,
seri cu lung-metraje europene
și certuri copilărești,
nesiguranța de toate zilele,
nesiguranța tuturor.

iar tu
îmi spui
un adevăr care împacă.
Văd un zâmbet care se strânge ca o bucată de plastic
sub flacăra brichetei, ochi luminoși
surprinși de camere pe care dacă dai zoom
poți să vezi cea mai primitivă formă
de singurătate. Fericirea lor forțată.
Înțeleg tot acum,
mi-e greață
și mi-e milă.

3.
N-am nicio poveste
tristă să vă spun, niciun
subterfugiu la îndemână,
pot doar să las faruri de mașini
să lumineze în mine,
toate sunt acolo și (i)radiază,

ceața portocalie în care mă pierd pe cel mai crunt ger,
noaptea, când cineva mai puternic
preia controlul,
ne adăpostim în sf-uri, în capsule de timp
unde credem cu tărie
că nu ne pândește niciun pericol,
dar totuși de ce țin mâna cu putere pe cuțitașul
ascuns în buzunar
în cartierul în care am crescut, noaptea,
de ce
îmi ascut auzul
și cu periferia ochilor
văd scenarii hidoase ca niște flashuri
din thrillerele pe care atât de mult le iubesc,
de ce nu mă mulțumesc
cu realitatea, de ce mi se pare
plictisitoarea
viața mea tihnită, lipsită de griji,
cu părinți iubitori și căsuță din povești,
de ce nu-mi ajunge
iubitul ca un ursuleț de pluș
perfect, psihanalitic, de ce-l lovesc
și de ce încerc să-i descos ochii și să-i întorc
inima de vată
pe toate părțile,

n-am să vă spun,
eu însămi
sunt
o poveste tristă,
și totuși de ce zâmbesc
în toate pozele de pe net, de ce trec prin
tot felul de filtre
tot ce mi se întâmplă
de parcă aș fi un copil râzgâiat
care caută
cu lumânarea
pericole.

 
4.

Ies în stradă, e un ger care defibrilează.
Reiau vechiile vicii, instalez
un nou parazit în sistem, mă alint
cu câteva momente de bipolaritate.
Cum am înțeles
așa devreme totul, cum am ajuns să îți dirijez
crizele de somnambulism,
în nopțile cu prea multă lumină
și paranoia, cum am vrut
să distrug tot ce-nseamnă poezie când
mi-am ciobit țeasta
de primul parapet de ură.

Dar vin dimineți senine,
copaci înfloriți peste tot
și lumea pare un loc suportabil.
Nicio vrăjitoare
într-un colț de minte,
nimic de iertat,
în gară gălăgie,
în noi cheful de a începe ceva nou.

 

5.

Încă o dată să trec
prin anotimpul
epidemiilor, al copacilor înfloriți
secerați de ninsoare la sfâșit de aprilie,
al atacurilor de panică
de la sfârșitul zilelor, al momentelor
când
știu dinainte ce gest o să faci, ce replică o să-mi dai
pentru că sunt ale mele, ale tale,
ale noastre, amestecate-ntr-o
confuzie
psidehelică,

încă un knock-ut, încă
o dată puterea de a ierta
ce nu credeam că voi ierta,
eu, care-s o necredincioasă,
totuși tânjesc
la un fel de iluminare spirituală, la zen-ul suprem,
ca yoghinii, pielea deja palidă,
lipită de os, doar lipsa
unui canal de comunicare, lipsa unei surse
la care să mă pot conecta fără să mă pufnească râsul,
când în cele din urmă toate par infantilități,
felul nostru stupid
de a ne lăsa drenați
de vampiri energetici,
din start, fără să ne dăm nicio șansă,

încă o dată
să merg
prin iarba care îi părea neconceput de verde soră-mii
prin lentila ochelarilor,
după ani și ani de miopie,
să-mi alint pielea
cu câteva băi de soare,
aici, între dealurile acoperite
de km de viță-de-vie,
unde aș putea să mă prăbușesc oricând
și să nu mai știe
nimeni de mine.

 

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu