Adrian A. Agheorghesei

Totul a fost sublim până am trecut – ilegal – frontiera prin sudul mamei, într-un şase cireşar, prin 1984.

Copilăria, cu de toate şi nimic, încă e valabilă marţea şi-n toamnele cu soţ.

Mama a vrut contabil, deci – liceu economic. O factură îmi poate scrânti iremediabil sinapsele şi orgoliul.

Licenţiat în modul de a spune complicat că nu ştiu nimic, adică în filosofie.

…Torturez copaci de vreun deceniu, cu tot cu pauze de masă şi somn. Într-una dintre aceste recreaţii care a durat numai trei ani, îmi dau foc la cinci sute de texte.
N-am băut cenuşa!

Când mâzgălesc vorbe, o fac duios, compact, cu vis de răspundere, cu prezenţă de sictir şi, uneori, în lipsă de mine.

Ce-i poezia? Câteodată, infirmieră cu craci groşi, riglă şi ferestre deschise în palme. Altădată, camionagiu în moarte cerebrală – donator compatibil.

Ce ofer versului? Şuruburi, cârje, intimitate, timp. Foarte rar, uter.

…Ce-mi oferă el? Leucoplast cu gust primăvăratic, după ce-mi toarnă şuturi în gură.

Literar tastând, scot capul pe ici, colo şi dincolo. Niciodată insă cu tot cu ochi.

Ce ponturi mi-au vândut viaţa şi literatura? Iubeşte-ţi aproapele, dar fără să ştie/ Dacă nu cade din primul pumn, tot degeaba/
Dacă e de parăsit, fii tu cel care pleacă/ De cele mai multe ori, cea mai reuşită poezie e punctul.

Ocupaţia? “Respir, doctore, respir”.

Speranţe de viitor literar? Greu – cu viitorul nu se glumeşte!(AAG)

***

CU MINE, CU VOI, CU NIMENI

Singur
ca o comparaţie de efect,
îmi ascult unghiile şi mă întreb de mine.

Oamenii pe care i-am iubit şi încă îi
se rup din,
din monstrul meu hrănit cu unghiile pe care le rodeam când mi-era foame, dar mi-era teamă să spun.

Niciodată nu eşti singur dacă nu eşti iubit –
pasărea nu se prăbuşeşte în umbra ei dacă nu zboară –
“nu mă mai iubiţi, nu mă mai iubiţi!” aş ţipa dacă ţipătul nu mi-ar fi
copil purtat pe umeri de frică,
dacă frica n-ai fi tu,
dacă praştia copilăriei nu ar fi ucis pasărea.

Vedeţi voi,
nu sunt decât dorinţele, fricile, iubirile şi aşteptările voastre,
aşa cum culoarea nu e decăt unghiul, lumina şi clipa în care o priviti,
vedeţi voi,
când sunt singur şi doare,
dacă vă spun,
nu mai am nici măcar
singurătatea şi durerea.

*

SUNT TATĂL ÎN MINCIUNĂ, ÎN UMERI ȘI GENUNCHI

Eşti taică-tu în picioare,
îmi tot spune mama de la o vreme,
voioasă de parcă ar culege ghiocei
în cimitir.
Eu o ascult ca pe o placă dintr-un oraş părăsit.

Când i-au tăiat ştreangul, chiar atunci şi-a dat sufletul,
soră-ta aia mare l-a pupat,
era cald încă,
tu erai rece.
Privind banii de pe pieptul lui, mă gândeam dacă ne ajung de-o casă.

Îmi amintesc ca pasările zborul –
era cald şi galben precum un cozonac de care mi-era foame;
mama nu minte, nici duminicile galbene din palmele ei.

Clipeşti ca el, ca el ridici din umeri.
– Bine, mamă, iubită mamă, şi cum ai vrea să clipesc şi să ridic din umeri fără să doară, întreb şi eu tăcut, frământându-mi ultimul rid.

Ah, cum m-aţi nenorocit, nenorociţilor,
ia te uită cum nu mă pot uita la păsări fără să ştiu că
în penele lor sunt fluturi din oase de mort,
că în inimile lor înalte zvâcnesc vis, speranţă şi dor de mort,
că toate cuvintele sunt pletele mortului,
că mortul e viul din frica mea.

Vă rog să mă iertaţi că m-aţi făcut, iubiţilor,
eram şi eu haihui,
până v-aţi hotărât că ar fi bine să-mi arătaţi galbenul rece,
până v-aţi hotărât să fac toate lucrurile numărând,
că doar numărând lucrurile se fac corect,
că doar după o oră uşa e-ncuiată şi gazul închis.

Ai bărbia, ochii şi umerii lui,
îmi spui, mamă, de parcă eşti singura care suferă,
de parcă durerea ta e dreptul meu la suferinţă, nenorocito iubită care eşti.

Sunt pentru că m-a durut, nu iubit,
pentru că între zbor şi prăbuşire, există umbră,
pentru că umerii tatălui mă apasă cum urletul apasă
frica
şi fuga.

*

MIRĂRI PENTRU MANIRI

Şi uite, Maniri, că aerul s-a-mblânzit,
fi-ţi-ar zâmbetul pe gura mea să-ţi fie!

Te-aud culcată-n mine cum respiri beteală,
pe degete mă numeri, pe tâmplă inelarul schiază,
în osul său pocnesc obezii fluturi,
şi cerul se clatină ca verdele topit
şi verdele topit sculptează planoare-n ochii tăi,
lua-te-ar zborul meu să te ia de mirată!

Şi unde mai suntem, ameţito,
când toate ale tale nu sunt decât acolo,
decât acolo unde ale mele sunt,
decât acolo unde roşul rostogoleşte
dinţii de lapte?

Tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm –
doar atât să mai răspunzi, doar atât să mai întreb,
lua-te-ar nemurirea să te ia!

*

CAZ (NE)CLASAT

Se făcea că plouă cenuşă ca într-un crematoriu nemţesc,
ceaţa sugruma lanul de porumb,
lanul de porumb, fuga mea.

La fiecare pas îmi cădea câte un deget, câte un ochi, câte o buză,
m-am trântit până la gât în mlaştină mov,
peste deal treceau trenuri şi fulgere,
peste deal nu trecea nimeni.

Prin oase, omizile înfloreau frica,
nu voiam,
nu voiam să mă gândesc,
nu voiam să mă gândesc la noi.

Număram pe degete de câte ori am spus iubesc,
nu mai aveam degete,
cu ultima unghie am aprins foc,
cu ultimul ochi arzând m-am uitat departe, departe
în mine,
nici un fir de iarbă nu s-a mişcat
şi am ştiut că sunt singur.

Aproape dimineaţa,
norii încă se goleau de plumb cum se golesc oamenii unii pe alţii,
apoi se despărţeau împărţind o pasăre.

Şi de peste deal au început să vină oameni în uniforme,
lanternele săpau tunel prin mine,
la capătul său, un mort despachetat.

Câinii îşi ascuţeau colţii, mârâiau şi adulmecau pământul
de parcă îmi căutau sufletul.

*

SCRISOARE DEPARTE
(lui Ialin)

Mi-e dor de tine ca fricii de vină, ca mingii de joc,
ca morții de vii mi-e dor de tine;

ia mai vino la o carafă, înstrăinatule,
ia mai vino să ne sculptăm vișiniu copilăriile,
știi că doar noi și ecoul ne ascultăm la fel de bine,
că zâmbetele noastre sunt stafii împrumutate,
știi doar că inimile noastre au aceeași ureche muzicală;

vezi tu – de când ai plecat,
am pierdut acel moment rar în care vorbeam cu mine,
dar cu un mine mai bun;

cad frunze, Ialine, cad frunze cum cad frunzele uscate toamna,
trebuie să știi acel sentiment umbros și rece,
sentimentul ăla care te face să vorbești cu toată lumea de unul singur,
ăla care te înspăimântă și te duce cu gândul la pământ;

mi-e dor, și râs, și fugă, și plâns,
umbrele se arcuiesc la fel, la fel sunt toate cele lăsate-n urmă,
dar nu în aceeași ordine;

și nu mai înțeleg nimic din toamna asta care înoată portocaliu,
din vântul vânăt care răstoarnă toamna nu mai înțeleg nimic,

dar unghia asta de soare, curbând cerul,
unghia asta albă ca două palme impreunate,
unghia asta, doar asta,
o-nțeleg.

*

DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA SÂNGELUI

De unde vin,
nu mai este nimic;
am avut grijă să distrugem tot,
pe cât e omeneşte posibil.

Nu mai strigaţi, nu mai tăceţi!
nu mă mai răsucesc înăuntru după chipul şi asemănarea sângelui,
doar păsările – negre antene – mai pot asculta naufragiile
fără milă.

Am obosit atât de tare încât ştiu
că se poate trăi cu durere şi singurătate
la fel de bine sau rău ca atunci,
acum când nu mai aşteaptă nimeni
nimic.

Drumul, bătrân vânător de acvile,
ascute harponul şi se uită la cer
ca la o sacoşă de rafie în care bate vântul.

*

ELEGIE DE DINCOLO

Se subţiară timpul şi forma şi culoarea
în zboruri îngroşate, în păsări neajunse
la plâns,
iar păsării din zâmbet nu-i mai ajunse zborul,
se prăbuşise timpul sub ancore uscate;

doar într-un os de veci
m-am strâns
şi-am strâns
din ochi, din dinţi, din sânge,
până când, duso, ai început a strânge
până la măduvă, până la cruce, până la vânt,
până când
copacii se legănau mai pustii,
şi-am întrebat mai mort şi mai viu:
mai ştiu,
mai ştii?

***

selecție realizată de NIG/Florida