ION POPESCU-BRĂDICENI: Accente polikratice

Acapararea întregii puteri, pe toate palierele (legislativ, administrativ, executiv etc.), de către Băsescu, mai nou și de către Iohannis, şi acoliţii (o parte din ei „răsculaţi” împotriva vicleanului şi cinicului marinar ce s-a vădit a fi unul, vai, de cursă-lungă pe apele nesigure ale unei simpatii populare stupide) e o tragedie politică. Tirania, în orice epocă, apoi dictaturile fie ele luminate sau întunecate (precum cele fasciste şi comuniste, militariste ori providenţial-carismatice au lăsat în urmă sânge, crime erori, victime directe, colaterale, traume psihice, handicapuri fizice, frustrări sociale, discriminări, injustiţii, nenorociri, drame, orori inimaginabile.

Istoria însăşi a României a fost cutremurată din temelii de războaie fratricide, de asasinate, de trădări ale cauzei naţionale, de încălcări flagrante ale drepturilor omului, individuale şi colective, generale şi particulare, civice şi democratice. Această istorie, de cele mai multe ori falsificată de „generoşii” noştri istorici interbelici şi postbelici, care pactizau fie cu un curent fie cu un altul, a lăsat după ea o cascadă de semne de întrebare, de mistere, de enigme, de „confuzii” intenţionat întreţinute de „iluzii” lipsite de bază reală.   Lucian Boia, abordând specificitatea imaginarului puterii de tip postmodern, a avansat ideea că, în pofida aşa-zisei atomizări, fenomenul globalizării şi-a lăsat intensiv amprenta. Corupţia e un flagel mondial. Însă ce mă îngrijorează cumplit la noi este promovarea tacită, la mica-înţelegere, transpartinică, a „războiului civil”, conform practicii Romei imperiale: „Divide et impera”. În acest stil, poporul român s-a trezit dezbinat, rupt în două, apoi, lejer batjocorit, umilit, pus la zidul infamiei. În naivitatea lui postdecembristă (postrevoluţionară?) acest popor în derivă comite gafă după gafă ori dă mereu, ca Ieremia, cu oiştea-n gardul de la Cotroceni? De la Palatul Victoria? De la Casa Poporului­?             

O caricatură a Salvatorului: Lucian Boia în „Pentru o istorie a imaginarului”, denunţă figura carismatică a Salvatorului, moştenită şi adaptată din imaginarul religios. Şeful carismatic a domnit întotdeauna în imaginarul politic; în plus, el beneficiază astăzi de posibilităţile oferite propagandei prin mass media. Mulţumită acestora (radio, tv, ziare, reviste, edituri, institute de sondaje etc.), el pătrunde şi se instalează în fiecare casă, apartament, vilă, palat ş.a.m.d. Două fapte noi sunt, totuşi, susceptibile a-i ameninţa această poziţie şi ele provin din postmodernism:

• în primul rând, numărul mare de postulanţi (asistăm la un adevărat carusel de „mari bărbaţi” (Cioloș, Năstase, Ponta, Boc, Voiculescu, Crin Antonescu, Oprea, Dragnea, Vasile Blaga, Becali…) dar şi „mari femei” (Elena Udrea, Roberta Anastase, Ecaterina Andronescu, Monica Macovei, Gorghiu, Kövesi…);

• în al doilea rând, personajul carismatic prezent mereu ca invariant arhetipal, capătă, adesea figura unui fotbalist (Adrian Mutu, Hagi, Iordănescu, Marica…), a unui cântăreţ, fie el, ce idioţenie! – chiar şi manelist (Adrian Copilul Minune), a unui actor (precum Dan Puric, Mălaimare, Florin Piersic, Horaţiu Mălăele, Sebastian Papaiani, Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe…), a unui regizor, ori chiar a vreunui scriitor (gen Mircea Cărtărescu), ori critic decelerator (Pleșu, Nicolae Manolescu, H.R. Patapievici, Gabriel Liiceanu…)

Și în mintea lui Traian Băsescu ori în a lui Klaus Iohannis, una “măsurată” pas cu pas, bănuiesc, există un „om providenţial”, un salvator potenţial. Aceștia îşi închipuie că şi-au asumat rolul unui fondator (sau refondator – a se vedea presupusa reformare a statului şi a instituţiilor lui). Marile crize istorice, situaţiile dramatice traversate de naţiune, cer ca acţiunea unor indivizi capabili să salveze fundaţia sau să o refacă, redându-i strălucirea. Soluţii divergente pot determina apariţia unor Salvatori antagonişti. Salvator pentru unii, acelaşi erou devine simbolul Răului pentru ceilalţi. Un asemenea „antierou” stocat în imaginarul colectiv bolnav, tânjind mentalitar statul paternalist şi pe „tătucul” atoateştiutor, a ieşit iată după două decenii de pseudodemocraţie din nou la suprafaţă. Din nefericire între calităţile şi posibilităţile reale ale personajului, pe de o parte, şi „aşteptarea mitică”, pe de altă parte, s-a căscat o uriaşă discrepanţă: Traian Băsescu, de pildă,  s-a vădit a fi prea mic pentru o misiunea atât de mare, de nobilă, de onestă. E de fapt o cruntă deziluzie din toate punctele de vedere. Dar au trecut anii săi de domnie. Am avut dreptate în „denunţurile” mele, în care incriminam mârşăvia „PUTERII” de ieri şi de mâine. Las departe erorile de-a fi votat în favoarea DREPTEI. Am înţeles: la şcoala comunistă nu s-au predat materii precum: educaţia civică, educaţia democratică, educaţia libertăţii (de aceea și propun ca în curricula lărgită toate cele trei discipline să fie incluse: doar pe această cale nu va mai fi posibilă ajungerea în fruntea ţării a unor jigodii, hahalere, inculţi, escroci, hoţi ordinari, evazionişti fiscali ş.a.m.d.).

Că PUTEREA de azi nu-i cu „boborul” e limpede. Ea e numai cu EA. Restul masei este exclusă de la bucatele bunăstării. Va trebui să-şi CERŞEASCĂ de-acum încolo drepturile sau să şi le câştige printr-o luptă aprigă, fie şi cu preţul vieţii. Că altfel tot va muri: fără hrană, fără medicamente, fără spitale, fără instituţii de învăţământ, fără locuri de muncă, fără pensii, fără accesul la căldură, lumină, programe europene, subvenţii băneşti…

Rânjetul cinic, macabru, sinistru al Băsescului – o caricatură tenebroasă de preşedinte, tăcerea laşă (sau în cârdăşie) a Bocului – o grotescă figură de „pinguin-prim-ministru” (iertate-mi fie disperatele, amărâtele de figuri de stil, dar care şi-aşa sunt prea blânde cu toată turma de ipochimeni ai clasei politice actuale in integrum, ce ţineau trena celor doi „dictatori în devenire” (chiar mai mulţi!), ascund desprinderea unei elite frauduloase de cei 10 milioane de cetăţeni săraci sau foarte-foarte săraci (a se citi: zdrobiţi cu şenilele unei PUTERI discriminatorii, tot mai lacomă în acumulări de capital pe nemuncite şi prin mijloace ilegale).