ION POPESCU-BRĂDICENI: Fenomenul elitar şi democraţia

Fiecare clasă sau grup social se divide în elită şi non-elită, terţul inclus reprezentându-l contraelita. Elitele pot fi funcţionale şi disfuncţionale, transparente sau conspirative. În toate ţările, elitele guvernamentale se profesionalizează din ce în ce mai mult şi riscă să se îndepărteze de masa de cetăţeni. Dacă de-a lungul istoriei, democraţia a precedat birocraţia, ca în SUA şi Marea Britanie, tradiţia actionează în favoarea menţinerii unei distanţe respectuoase între cele două şi a recrutărilor în mod diferit pentru funcţionari şi politicieni. Insistând asupra importanţei democraţiei locale în moravurile şi mentalităţile americanilor, semnalăm şi pericolul recurent al unei derive populiste.

REVOLUŢIE POLITICĂ ŞI REVOLUŢIE IDEOLOGICĂ

În istoria României, într-o vreme, în Principate, a lucrat un model de utopie de inspiraţie, evident, vest-european. Din poziţia lor de receptor, Principatele, îşi formează propria elită. Procedeul este transplantul mai subtil care se operează „la vârf” de la o personalitate occidentală la un autohton proteic şi versatil, înzestrat pentru actul eroic al instituirii – logothesis (a se izola, a articula, a ordona, a teatraliza), desigur, actul instituirii practicat de logothet nelimitându-se la limbă, ci prelungindu-se firesc de la ordinea lingvistică la cea socială. Pentru revoluţionarii români, chestiunea antrenării masselor era stringentă, iar necesitatea de a crea cel puţin un efect de nouă societate civilă (după modelul occidental) era presantă. Care ar fi, azi, răspunsul la întrebarea dacă Principatele Române au avut o revoluţie politică (în elite) sau una ideologică (socială, de masse). Ar fi unul ambivalent, căci episodul comisarilor de propagandă este cel mai autentic act revoluţionar de la 1848; prin intermediul lor, utopia revoluţionară a coborât cel mai mult în masse, fiind explicată pe înţelesul ţăranilor fără ştiinţă de carte, care ignorau aproape totul despre Europa. 

RECRUTAREA ELITELOR ÎN EUROPA

Aşa privind lucrurile, este limpede că ceea ce s-a numit comportamentul inteligibil al elitelor, fie ele economice, politice sau culturale, conducând la acceptarea Occidentului în sensul unei reciprocităţi benefice înseamnă aderenţa şi împărtăşirea unui set de valori comune ale României cu Europa. Cum aceasta a doua parte a comentariului nostru este dedicată stărilor de lucru din România în paginile ce urmează vom începe, totuşi, prin a vorbi despre „recrutarea elitelor în Europa”, utilizând în acest scop o antologie de studii din domeniu coordonată de Ezra Suleiman şi Henri Mendras, puse sub semnul elitelor „ce vor guverna Europa”.

„Atâta vreme cât înalţii funcţionari de la Bruxelles – scriu cei doi coordonatori în „Prezentare” – sunt singurii care formează o adevărată elită europeană supranaţională, îi putem taxa drept tehnocraţi, deoarece încă nu există o elită politică europeană, iar cei ce conduc economia rămân naţionali chiar şi în întreprinderi plurinaţionale. Studiile naţionale privind elitele, recrutarea lor, funcţiile lor, omogenitatea lor, rivalităţile şi puterea lor sunt încă prea rare şi mai ales determinate de preocupări prea diferite pentru a putea fi comparabile”. Concluzia la care ajung Ezra Suleiman şi Henri Mendras este că aceste elite sunt produsul unei combinaţii complexe între instituţiile şcolare şi universitare, instituţiile politice şi marile întreprinderi. Ele reflectă şi sistemul de stratificare socială precum şi raporturile de putere tradiţionale. Însă o societate ideală îmbină dezvoltarea economică cu democraţia. Dacă societăţile sunt guvernate de forţe universale, îndeosebi progresul tehnic şi globalizarea planetei, diferenţele culturale şi moravurile nu sunt decât frâne ale evoluţiei sau, la nevoie, explicaţii pentru unele diversităţi, atrăgătoare, dar minore. Cvasidispariţia marxismului n-a făcut să dispară această viziune a societăţilor care se nasc neîncetat sub noi forme. Or, dacă forţele sunt determinante, se înţelege că rolul elitelor apare ca subaltern: ele slujesc la adaptarea mersului inevitabil al lucrurilor la particularităţile fiecărei societăţi.

Ca autor al acestui comentariu, am sfârşit prin a avea convingerea că elitele joacă un rol decisiv în istorie. Fiecare societate are permanent de făcut selecţii care-i afectează viitorul, iar aceste opţiuni sunt efectuate, în mod explicit sau nu, de către elite ţinând seama de constrângerile de care ele sunt conştiente. 

CELE PATRU MODELE PROFESIONALE

Un prim adevăr ferm rămâne acesta: „Structura elitelor conduce, în mare măsură, mecanismele schimbării politice”. În societăţile moderne, asistăm însă la accentuarea conflictului între competenţa elitei şi egalitatea cetăţenilor în faţa puterii. Pe de o parte e tot mai necesară recompensarea competenţei profesionale a funcţionarilor şi a politicienilor. Pe de altă parte, imperativul de a se răspunde revendicării crescânde de egalitate a cetăţenilor şi să existe o apărare în faţa acuzaţiei de a fi tehnocrat este indispensabil. Idealul democratic ar dori ca cetăţenii să se conducă ei înşişi, sau ca guvernanţii să fie cât mai aproape posibil de cetăţeni şi să le semene. Dar complexitatea tot mai crescută a societăţii pretinde din ce în ce mai mult competenţă din partea conducătorilor tot mai numeroşi, tot mai specializaţi şi din ce în ce mai bine pregătiţi. Problema este deci funcţionarea birocraţiei şi a clasei politice şi mai ales modul de recrutare şi de preagătire a elitelor. Pot fi identificate „patru modele” (4, in integrum):

  • modelul englez, care se caracterizează printr-o grupare aristocratică, prin intermediul Public Schools, din două universităţi ce oferă o pregătire generală, prin studii umaniste, în care dreptul şi economia sunt secundare;
  • pregătirea judiciară domină în Germania, Austria, Olanda, Scandinavia, Italia
  • modelul fancez al marilor şcoli, bazat pe concurs egalitar, se doreşte meritocratic; pregătirea matematică la Politehnică şi în drept public pe bază economică la ştiinţele politice şi la ENA produce o elită foarte diferenţiată şi limitată ca număr, cu un puternic spirit de grup.
  • modelul funcţional training în stil american se bazează pe un sistem universitar foarte diversificat şi favorizează experienţa dobândită într-un anumit domeniu al activităţii publice pe durata unor relaţii între funcţionari, oameni politici şi responsabili economici.

Comentând cele patru modele ale lui G. Peters, vedem că:

  • sistemul francez este în întregime orientat, concentrat chiar, către concursurile marilor şcoli la care accede o infimă minoritate
  • sistemul britanic se axează pe formarea echilibrată a unui gentleman
  • sistemul german e bazat pe numeroase universităţi al căror învăţământ e organizat după un curriculum uniform, astfel doctori în drept de provenienţe foarte variate intră în administaţie şi în viaţa politică având o aceeaşi pregătire
  • sistemul american pare cel mai apropiat de regimul democratic autentic corelat cu efectele postmodernităţii.

Accesul spre poziţii de elită este mai restrictiv în unele ţări decât în altele. În termeni foarte generali, cu cât tradiţia statală e mai puternică, cu atât mai puţin este deschis accesul şi viceversa, cu cât statul e mai puţin puternic şi respectat, cu atât accesul devine mai deschis, iar căile de pătrundere mai diverse. E limpede că Franţa, Marea Britanie şi Germania se află într-o situaţie opusă faţă de Italia şi Statele Unite. 

DEMOCRAŢIE ŞI BIROCRAŢIE

Prin umare, o birocraţie foarte profesionistă, foarte independentă şi foarte sigură pe ea însăşi ar fi un factor de bună funcţionare pentru democraţie, cu condiţia ca instituţiile şi elitele politice să fie ferme în privinţa prerogativelor şi a funcţiilor lor.

Astăzi, valul de ideologie liberală răspândit în ţările occidentale, a valorificat libera iniţiativă, legile pieţei şi a adus o critică aspră birocraţiei şi statului – providenţă. Privatizarea marilor întreprinderi naţionale şi a serviciilor municipale şi regionale s-a făcut în scopul remedierii ineficacităţii birocraţiilor, dar începem să ne dăm seama că administrarea privată îşi are dificultăţile şi capcanele sale, fie şi doar corupţia. Această vagă ideologie şi frenezia privatizării are consecinţe directe asupra elitelor. Tinerii ambiţioşi care îşi doresc o carieră strălucită au tendinţa de a părăsi serviciul la stat şi de a se orienta către sectorul privat.

O altă problemă se cuvine acum clarificată: ne aflăm în prezenţa unei clase conducătoare sau mai curând a unor categorii conducătoare diverse, cu interese contradictorii şi cu mijloace de acţiune independente? Statele federale şi statele centralizate oferă condiţiile unei comparaţii sugestive: vom găsi elite mai puţin diversificate în cele dintâi decât în cele de pe urmă; vom anticipa găsirea unor noi mecanisme de formare şi recrutare a elitelor, pentru a răspunde nevoilor instituţiilor publice şi întreprinderilor internaţionale.

 

                                                                                                           

 

1 COMENTARIU

Lasă un comentariu