GENOVEVA PREDA: POSIBILUL DIALOG IMPOSIBIL

     În luna august 2013, domnul Marin Diaconu, cercetător în ale filosofiei, mi-a pus în brațe vreo 12 cărți scrise de Noica și mi-a spus: „Citește, Genoveva! Îl vei iubi pe Noica, tot așa cum îl iubești pe Cioran, și, în septembrie, vei fi invitată la Simpozionul de la Câmpulung-Muscel – unde a avut domiciliul forțat marele filosof”. Eu, actriță, la Simpozionul Noica!?  „De ce nu? Citește, și apoi scrie… ce te-a fermecat la acest gânditor… Cum ai făcut cândva cu Cioran.” Așa a pornit aventura mea cu Noica.

     Cu câțiva ani în urmă, îi vizitasem locuința de la Păltiniș. M-a frapat, țin minte, simplitatea acelei mici încăperi. N-am uitat nici azi ochelarii care erau lăsați pe masă, ca o mărturie a clipelor trăite de el acolo. Apoi, într-un apus de soare, lângă o biserică mică, mică, rătăcită în pădure, am aprins o lumânare lângă o cruce pe care scria: Constantin Noica.

     În luna august am început să citesc cărțile lui, una după alta, zi și noapte, și, ca-ntr-un vârtej, m-am lăsat purtată pe aripa unei aventuri spirituale care mă fermeca. Apoi, am așternut pe hârtie ce-am păstrat în mintea și în inima mea, făcând, bineînțeles, o selecție subiectivă și incompletă în comparație cu opera atât de vastă a filosofului. Noica declară într-una dintre cărți că l-a citit 18 ani pe Kant și că, de atunci, s-a simțit confiscat pe viață de gândurile lui. Faptul acesta i-a dat o timpurie falsă maturitate. Iar seducția muzicii avea s-o resimtă încă din tinerețe, până la sfârșitul vieții – ca un nemăsurat exercițiu al tainelor adânci ale sufletului omenesc.

Din POEZIE a reținut puritatea cuvântului, simțind că un cuvânt poate fi mângâiat ca și o ființă vie! A venerat matematicile… A fost chiar fascinat de ele… Îi plăceau învinșii și sprijinea o acțiune tocmai când totul era compromis. Autorul mărturisește că a benchetuit și jubilat cu Goethe și că a dezbătut cu Schiller toate problemele culturii, că a fraternizat cu Faust și mai ales cu Mefisto. Noica scria:

„Totul e trecător în viață. Dar important e cum îți treci viața. Cu o împlinire sau fără? Prin ce numeri tu timpul? Prin zile? Prin nopți? Prin ore? Prin așteptări sau prin lucrările tale.

Nu exiști dacă nu îți supraviețuiești sădind un pom sau lăsând un gând pe lumea asta. Totul e să intri în rezonanță cu o idee sau poate chiar cu un astru. Cel ce înțelege asta are aripi!!!

În viață nu există potecă, ci doar cel ce o face.

Nu uita, tot ce dorește inima se cumpără cu prețul sufletului și cel prea aproape de tine îți ține doar umbră.

Oamenii te iartă chiar dacă faci o crimă, dar nu te iartă dacă ești fericit.

Cred că mi-am găsit o încadrare în lume: să fiu incomod.”

     Unii fac elogiul prieteniei, alții cred că învață mai mult de la dușmani… Poate de aceea în Biblie se spune să-ți iubești dușmanul. Poate chiar Dumnezeu a avut nevoie de răutatea celor de pe pământ, ca să fie veșnic treaz, în cer. Oamenii cei mai periculoși nu sunt cei care-ți cer ceva, ci cei care-ți dau ceva – dar te obligă să ții minte și să le fii îndatorat toată viața. Toate civilizațiile mor! Chiar și Zeii. Nietzsche a spus că și Dumnezeu a murit. Despre toți se spune, așadar, că s-au stins.

     „Numai despre drac n-a îndrăznit nimeni să spună că a pierit”, scria plin de umor Noica.

     Goethe spunea despre drac că, deși e netrebnic, e chiar necesar pe lumea asta. Căci fără îndrăcire omul n-ar fi făcut nici matematici, nici artă, nici știință, nici filosofie. În orice rol pe care-l joci pe scenă, în arenă sau la tribună, dacă nu ai pe dracul în tine, nu e nimic de capul tău. Dracul stă ascuns peste tot – e mereu la răscruci de drumuri. Uneori se preface înfrânt sau chiar mort, dar deodată se întoarce în inima lucrurilor, când nici nu te aștepți. Bărbatul atribuie însă toate răutățile femeii. Ea, femeia, e mereu de vină pentru că încă din Rai a ascultat de Șarpe. Dacă nu apleca urechea la vrăjile dracului, și azi era cu Adam în Paradis. Femeia a fost un subiect interesant și a jucat mereu un rol important în istorie – pentru că femeia poartă în ea un întreg univers plin de mistere, dar și o mie de draci.

     Fiecare ne trăim viața cum putem, după împrejurări… după ursită… Și abia la urmă, când nu mai putem schimba nimic, abia atunci pricepem că totul a avut un rost, un tâlc și că durerile prin care trecem nu ne slăbesc, ci, din contră, sunt creatoare și ne întăresc.

     Cel ce înțelege asta are aripi – filosofa Noica.

*

     Ați văzut undeva la munte un arbore mare căzând? Trosnește din toate încheieturile și face pădurea să vuiască de prăbușirea sa.

     Dezastrul! Ce spectacol măreț pentru om! În schimb, creșterea unei flori mici e atât de delicată încât n-o observă aproape nimeni. Suntem uluiți doar de catastrofe – și ne e atât de greu să surprindem creșterea aproape imperceptibilă a unui fir de iarbă. Dacă m-ar întreba cineva – gândește Noica – de ce dau atâta însemnătate unor cuvinte românești, aș răspunde:

          „Pentru că acestea sunt partea noastră de cer”.

     Un cuvânt e un arbore care a prins rădăcini în huma țării și s-a hrănit cu ploile și razele soarelui. Cuvântul Dor îl obseda pe filozof. Dorul are o aură în jurul lui. El reprezintă o neliniște împletită cu o plăcere ciudată și cu depărtările pline de visuri. Azi, lumea noastră e una a plecărilor. Călătorul parcă nu mai are picioare, ci roți și aripi de metal care îl poartă pretutindeni în necunoscut. Doar Dorul reduce depărtările… și te face să înduri insuportabilul așteptării. Dorul poate pune în mișcare lumea după un principiu adânc, numai al Lui… niciodată pe deplin dezvăluit. Dorul e mister… e iubire… e magie… și nu se stinge niciodată… niciodată… niciodată…

*

     Cam asta am învățat din cărțile lui Noica… Lecturile pe care le voi face în viitor vor dezvălui și alte taine și învățăminte. Vreau să mulțumesc domnului Ioan Crăciun, care m-a luat într-o zi de mână ca să-mi arate locuința în care a trăit Noica în perioada domiciliului forțat la Câmpulung. M-a întâmpinat un pridvor unde atârnau struguri care se coceau, iar când am intrat în cameră m-a frapat un șifonier cu o oglindă imensă. Când mi-am văzut chipul, am tresărit, gândindu-mă de câte ori și l-a văzut și Noica în aceeași oglindă, ca niște fotografii care au dispărut pe aripa timpului. M-am plimbat apoi prin grădina cu meri, gândind că pe acolo a pășit și Noica privind cerul sau ascultând ploaia… sau poate gândind sau chiar scriind unele din paginile cărților despre care v-am vorbit azi dumneavoastră. Și pentru că acum pot spune că am două mari iubiri, DOI MARI GÂNDITORI, vreau să închei cu ce i-a spus Noica lui Cioran:  

     „Emil, unii zic despre tine că nu ești sincer, că minți atunci când scrii. Eu te rog, minte în continuare, pentru că te cred!”

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu