PAUL GOMA, în dialog cu…
FLORI STĂNESCU: Dragă Domnule Goma, nu voi face abeceul gomismului & antigomismului, ar fi inutil şi nefiresc. Ne cunoaştem de ceva timp, ne recunoaştem, ne simpatizăm şi ne suportăm reciproc bunătăţile, repezelile şi neînţelegerile. Cum Dvs. nu mai acordaţi interviuri – iar internetic nici nu putem face unul! – vreau să avem o discuţie neconformistă. Am scris câte ceva despre ce înseamnă pentru mine Paul Goma şi despre ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi, românii. M-aţi avertizat: „întrebări scurte, dacă mă iubeşti!”. Cum, într-adevăr, vă iubesc, trebuie să vă şi tachinez un strop, nu pentru că aş vrea să fiu imparţială. Afirmarea ostentativă a imparţialităţii ascunde – cred eu –, de cele mai multe ori, lipsa de apetenţă pentru principii bine subliniate şi a unei cauze. Or, nu vreau să folosesc prea multe locuri comune în legătură cu halul în care bâjbâie naţiunea noastră în postcomunism… Dar cine trebuie să ştie a aflat că eu sunt gomistă. Mi s-a şi lipit eticheta. Anul acesta, mai exact pe 20 noiembrie, se împlinesc 30 de ani de când familia Goma trăieşte în azil politic. Prevăd reacţia Domniei Voastre. “Şi ce dacă?”, ar spune Paul Goma. Aşa că pun prima întrebare: Cum de au ajuns Paul, Ana-Maria şi Filip Goma refugiaţi politici în noiembrie 1977? Pentru bibliografie, îi trimit pe cititori la oricare dintre ediţiile “Culorii curcubeului”. Eu mă refer mai ales la înţelesul statutului de refugiat politic.
PAUL GOMA: Încep prin a corija termenul “interviu”: eu nu “acord interviuri” (fiindcă ştiu cine sunt, de unde vin, îmi cunosc lungul nasului), ci angajez / accept dialoguri de pe poziţii de egalitate; apoi, termenul “postcomunism” este impropriu ; nu mai puţin fals, nici mai-înalt-intelectual decât “postmodernism” (postismul: marca românului inventator al aşteptorismului) – poate afirma cineva cu mâna pe inimă că, din 22 decembrie 1989 noi Românii am păşit în altă eră post-, deci ne-comunistă? Cu cine în frunte, vorba cântecului? Cu tovarăşul Ion Rânjitorescu, Criminalul care, după ce i-a asasinat pe Ceauşeşti în taină, a ucis şi speranţa în o meritată deschidere a ţării – de două ori, prima: prin “alegerea” din 20 mai 1990; a doua: prin efortul spectaculos al intelectualităţii române, cea anticomunistă din moşi-strămoşi, cu ţinere-de-minte egală cu a bolovanului, pe scurt: elita naţiei, chemînd patria la re-alegerea tovărăşiei-sale?: Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Blandiana, Doina Cornea, Adameşteanu, Manolescu, Şuşară, Mihăieş, Leonard Oprea… – toată drojdia cea vestită a Balcanului şi Carpatului, prin şantajul debil: «Decât o dictatură de dreapta (citeşte: decât C.V. Tudor), mai bine o democraţie suedeză (citeşte: re-votaţi-l pe Iliescu, să ne ţină el pe burtă, în noroi, într-o dictatură bolşevică!) – în loc să-i trimită pe amândoi, “unicele alternative”, în borţile de unde ieşiseră? Cu interludiul catastrofal Constantinescu, activeţul de partid, împins în faţă de nesfârşitul strateg Coposu, de ideoloaga Blandiana, de politroaca Zoe – cel secondat şi la toaletă de “domnul Măgureanu” (aşa i se adresa Liiceanu bestialistului sec’ în primele luni ale anului 1990). Apoi, cu tovarăşul nostru drag şi iubit şi foarte preferat Băsescu… După această nuîndestuldelungă introducere, trec la răspuns: După liberarea din labele Securităţii, la 6 mai 1977, deşi diminuat (nu prea-prea, în schimb foarte-foarte), nu mă gândeam la o plecare din ţară. Declinasem propunerile extrem de dezinteresate ale generalului Romeo Popescu-de-la-Paşapoarte, înainte de arestare; refuzasem în timpul anchetei sfaturile calde, prieteneşti ale altui sec: Pleşiţă, generalul – ai fi zis că securiştii aveau în majoritate zdrobitoare grad de general! De ce declinasem ofertele… generale? Fiindcă salutară ar fi fost plecarea din ţară nu a mea, ci a lor, comuniştii, activiştii, beliştii, securiştii (generali), ca să se primenească aerul Patriei otrăvit de băşinile bucale, yperitice, aduse pe tancurile sovietice de evreii noştri cei dragi – şi basarabeni ! (iată încă o trimitere la fostul meu prieten I. Vianu). Unde? Ce întrebare! La mama dracului, de unde veniseră: în Rusia la sateliţii ei, unde puiseră invadînd lumea cu bolşevismul criminal: la Pekin, la Tirana, la Phenian, la Havana…
Am primit însă doi zdruncinători pumni în burtă ai hotărîrii de a nu pleca din ţara muuult mai a mea decât a lui Ceauşescu-şi-poporul:
– Congresul scriitorilor din luna mai 1977 (Forumul celor care mă excluseseră din Uniune, cu nesfârşit curaj, taman la 13 aprilie 1977, când eram arestat), la propunerea lui Ceauşescu de a desfiinţa cenzura (sic), trecînd sarcina de pe umerii tovarăşilor cenzori de meserie-vocaţie (cei care trudeau şi asudau din greu câte 26 ore din 24 numai şi numai în interesul literaturii române) pe ai tovarăşilor scriitori lucrători pe tărâm editorial (e-he, Piteştiul, Piteştiul: căci nimeni nu-ţi scoate mai temeinic ochiul decât frate-tău; nimeni nu te cenzurează mai feroce decât “colegul de condei”)… Propunere acceptată cu ovaţii prelungite, în picioare, de către breasla purtătoare a conştiinţei scriitorului român – să fie re-privite imaginile incluse în filmul “STRICT SECRET” de Mariana Sipoş. Atunci m-am întrebat: «Aceştia ni-s scriitorii?»
– Al doilea pumn mi-a fost administrat în plin obraz în prima săptămână din luna august, tot 1977. Aflasem (cum se află toate în România, dar şi cum ‘se tace’ în mod asurzitor) că în Valea Jiului izbucnise o grevă, că inginerii-sufletului ştiau, că discutau despre ea, dar continuau să bea, să râgâie, să se încaiere, să se înjure de mamă, să se râdă, să cadă sub mese, să se pişe pre ei, să se pupe, în pauze să discute d-ale lor, chestii de creaţie înaltă, ce credem noi, neinginerii. Atunci mi-a fulgurat o scenă: vine, ca să folosesc eufemismul, un-tovarăş-necunoscut-în-civil şi le cere scriitorilor să semneze un mic protest împotriva minerilor din Valea Jiului, cei care ne tulbură procesul de construire a socialismului, în vederea excluderii lor din Uniunea Minerilor (zic aşa). Iar colegii mei, cobreslaşii, scriitorii-la-români semnează cu amândouă mâinile şi condamnarea, şi excluderea, ar semna şi cu picioarele, doar ca să se vadă acolo-sus că ei dau-dovadă de disciplină de organizaţie, că ei nu se opun înţeleptei politici a partidului…
Au urmat aproape două luni de derută, de frământare. Ana şi cu mine eram bolnavi de ruşine: “Unde ni sunt scriitorii să ia apărarea nescriitorilor?”, mai cu seamă ca aceia erau mineri, iar, de pildă, Marele Bogza devenise autor clasicizat şi prin “Mineri şi cărbuni în Valea Jiului”. Ce făcea el, Geologza? Dar Marele Marin Preda? Puii Moromeţilor ajunseseră şi la minele de cărbuni… Dar Ditamai Jebeleanu, acela carele “în neagra ilegalitate”, ca gazetar, îl apărase pe un oarecare ucenic, ajuns ditamai Conducător? De ce nu cârteau aceste “conştiinţe”? De ce nu cârâiau în front? De ce nu erau ceea ce ar fi trebuit să fie? A-ha: ce, erau proşti / proaste? Nu. Ei erau, nu ‘scriitori’, ci autori-de-cărţi-români / autoare-româncuţe. “Unde ni este Europa liberă, să ne informeze, ca până atunci, de ceea ce se petrecea înăuntrul României?”, fiindcă postul american tăcea, de răsuna văzduhul de… miraculoasa venire – după 30 ani de aşteptare înfrigurată – a Americanului, să ne scape de Rus.
Atunci – în octombrie 1977 – am înţeles: rămăsesem singuri – fără colegi scriitori, fără sprijinul sonor al Europei libere. Eram deja izolaţi, după liberare, consemnaţi la mama dracului, tot în Drumul Taberei, dar la margine de tot, “la ovăz”, pe o stradă fără nume, într-un bloc fără număr, lipsiţi de telefon, supravegheaţi de aproape. Ce era de făcut?, vorba unui rus. Făcînd haz de necaz, aş fi putut zice: “Acum avem trei camere – a treia câştigată cu sudoarea frunţii mele, ‘jos, la Rahova’ – ce-ar fi să mă ocup de mine şi de familia mea, potrivit sfaturilor înţelepte, dezinteresate ale Organei de Stat şi de Partid? Chiar dacă nu public, scriu; ascund scrisul de seci; trimit în Occident – s-au adunat cinci titluri la Gallimard, trei editate, două în curs de traducere, într-un an mai trimit două… Da, perspectiva nu era de aruncat, mai ales după trecerea prin pe-trecerea cu pricina. Ia să se ocupe de drepturile omului şi alţii, că n-oi fi eu singurul apărător al lor dintre români! Să pun capăt stării de “basarabean de serviciu”, ăla care, fiindcă tot nu mai are nimic de pierdut se trezeşte în faţă, că are el ceva de spus – şi după ce spune (sau: după ce nu spune) o ia peste bot şi peste ţurloaie de la secii noştri patrioţi, apoi de la colegii nu mai puţin patrioţi, în plus: geniali: “Ce te bagi, dom’le, peste tot, în toate? Vrei să devii celebru? Să fii mereu primul? Na, poftim, fii tu primul – şi singurul…” Să-i las pe iubiţii mei cobreslaşi: Ţoiu, Titus Popovici, Dimisianu, Fănuş, Băieşu, Băran, Dan Zamfirescu, A. Dobrescu, Răcănel-Dragoş, Eugen Barbu cu întreaga unitate militară a ‘Săptămînii’: V.C. Tudor, Dinu C. Giurescu, Ciachir, Marian Popa – şi alte Ilene Lucaci – să fie şi ei / ele – corect: doar ei – “celebri”, să nu se mai plângă de uzurpare… Acestea le ziceam în gând, nu le sonorizam. Însă când uneori ieşeam la cumpărături ori la plimbare cu copilul şi întâlneam semnatari ai Apelului nostru – nu mulţi, vreo trei în total – iar aceştia se plângeau, nu de ceea ce înduraseră ei din partea securiştilor (şi a propriei familii – să te ferească Dumnezeu de familia-la-român, când începe ea să-ţi reproşeze că tu faci prostiile, dar cine trage ponoasele? Nu nevasta, copilul, fratele – mai ales cumnata?), ci de faptul că eu nu mai eram de găsit pentru a le transmite “afară” durerile, doleanţele, pentru a fi difuzate de Europa liberă. Bine, eu nu aveam de gând să mă retrag (în munţi, trăgînd rare focuri de armă…), dar ce făceam dacă… nu mă retrăgeam? Nimic.
[Mi-au venit în minte două versuri din miile comise de realistsocialistul Cicerone Theodorescu; un prieten al casei venit în vizită o întreabă pe fetiţa poetului: “Ce face tata, păpuşico?” La care păpuşica răspunde: “Nimica, ce să facă – scrie…”]
Ia să mai fac-nimica şi eu, că n-o fi foc… Securitatea tăiase toate canalele de comunicare cu Occidentul. Europa liberă dracu’ ştie ce altă treabă urgentă avea ea, numai să nu vorbească despre ‘eveniment’: Marea Grevă din Valea Jiului. După un scurt consiliu de familie am ales plecarea. Aflasem de invitaţiile PEN Clubului Francez care mă cooptase pe când eram arestat (şi pe care securitatea le reţinuse), aşa că… am cerut paşaport. Dar acum ‘ei’ erau cei care refuzau (întâi prin ne-primirea cerèrii, cum accentuau ei, accentuatorii seci…). Cum însă mai funcţiona o linie de urgenţă, PEN Clubul a aflat că lui Goma i-au fost reţinute invitaţiile, drept care Goma va declara greva foamei… Ca prin minune (!) invitaţiile au fost găsite (dar numai fotocopii ale lor), poarta Serviciului Paşapoartelor a devenit accesibilă chiar şi pentru noi, bandiţii fioroşi. Am depus actele pentru “o călătorie turistică de un an”.
Obiectele (paşapoartele) le-am primit, spre indignarea mânioasă şi asimetrică a lui Pleşiţă, nu prin ei, securoşii (cei cu, drept fălci: buci roşii), ci… prin Ambasada Franţei. Francezii ne-au invitat “la vedere”, în sensul propriu: ţineau să se asigure că persoanele noastre sunt chiar ele, nu niscai “înlocuitori”. Pentru rest, fac trimitere la cărţile mele.
Aşadar, în 20 noiembrie 1977 am plecat cu avionul de Paris. În întrevederile cu “oficialii” (evident, cu toţii securişti), la întrebarea: “Când vă întoarceţi?” răspundeam, liniştit: “După ce cade comunismul în România”.
Recunosc: nu am prevăzut “revoluţia de la 1989”. Şi nici ne-căderea comunismului în ţara mea.
30 oct. 2007
(va urma)
