Tata mă așteaptă zilnic în oglindă

de Viorel Ilișoi

Nu m-am bărbierit nouă zile după ce a murit tata. Părintele a spus că e de-ajuns și atât, dacă nu pot ține 40 de zile. Mi-a crescut o barbă urâtă, țepoasă și, vai!, albă, tot mai albă. Am dat-o jos fiindcă trebuie să merg în locuri și la evenimente unde nu se cade să apar neras.

M-a podidit plânsul în timp ce dădeam cu lama pe față.

De când mi-au dat tuleiele, pe la 15-16 ani, și până azi, vreme de 30 de ani, de fiecare dată când m-am bărbierit, gândul m-a dus la tata. Mereu, mereu. Nu știu de ce. Probabil pentru că barba e un atribut al masculinității, (deși unele femei m-ar putea contrazice), ceva ce mă leagă specific de el. La fel și acum: mi-au răsărit multe amintiri legate de tata, de demult.

Mi-am amintit că m-a întors odată de la poartă ca să mă rad. Plecam la școală, într-a unșpea, aveam fața numai puf. Un bărbat, mi-a zis el, ‒ mă recunoștea atunci prima oară de bărbat, pentru el nu mai eram copil! ‒, umblă ori ras, ori cu barbă, nu neras, ca mine.

– Dar vreau să-mi las barbă!, am încercat eu să-mi apăr semnele proaspetei bărbății.

– Atunci, stai acasă și lasă-ți barbă, nu ieși așa din ogradă, că nu e frumos. Dacă nu, bărbierește-te.

Avea principiile astea: că un bărbat trebuie să fie îngrijit, să aibă ceas la mână și neapărat să poarte curea. Asta cu purtatul curelei era, cred, o rămășiță din tinerețea lui militară, când visa să devină ofițer. N-a fost să fie. A rămas doar cu visul, o vreme, și apoi, toată viața, cu un spirit milităros îmblânzit numai de sufletul lui cald și bun ca pâinea. M-a certat odată, când m-a văzut cu pantaloni de trening. Că de ce umblu în pantaloni cu gumă, ca muierile?

– Păi mă duc la fotbal, tată! ăsta e un echipament sportiv.

– Dar până ajungi pe teren, te vede lumea așa prin sat. Ia-ți treningul în pungă și te schimbi acolo.

Nu insista. Spunea doar așa, ca să îi aflu părerea. Dacă-l ascultam, bine; dacă nu, rușinea mea era – să nu spun că n-am știut!

Mi-l amintesc bărbierindu-se într-o oglindă rotundă, de lampă, agățată în gard, prinsă de trunchiul nucului de lângă fântână, rezemată pe fereastră, așezată pe masă, pe cerdac, peste tot, sau ținând-o într-o mână când se bărbierea din picioare, pe fugă. Se bărbierea dimineața, la amiaza, seara, nu conta momentul zilei. Nu ieșea din ogradă nebărbierit. Că se ducea până la poartă, la magazin, în vizită, la muncă, obrazul lui strălucea ca la apelul de dimineață. Cum creștea un pic barba, nu să se vadă, ci numai s-o simtă el cu degetele, intra la săpuneală. Niciodată nu l-am văzut neras. Ba da! O singură dată. Anul trecut, când și-a rupt șoldul și a ajuns de urgență la spital.

Când am aflat de nenorocire, am sărit în primul tren și m-am dus la el. Dimineața, în salon, l-am găsit abătut, slăbit, vânăt de durere, fiindcă osul rupt îi rupea carnea pe dinăuntru, sub piele, la orice mișcare. și neras! Dar și mai mult suferea că devenise neputincios, un invalid pe care infirmierele trebuiau să-l întoarcă, să-l spele, să-l schimbe ca pe copii. De umilință, închidea ochii, strâns, și nu-i mai deschidea până nu-și terminau femeile treaba și plecau. Când am rămas în sfârșit doar noi, și-a pus mâna pe față, să nu se vadă că e nebărbierit. Credea oare că așa poate să ascundă pe chip umbrele umilinței? Un an mai târziu, acasă, pe patul de moarte, acesta a fost și ultimul lui gest când a simțit că se stinge: să-și tragă gulerul pijamalei peste față. Parcă se rușina. Nu mai răspundea de multe ore la întrebări, nu-și mai recunoștea băiatul, dar gestul ăla l-a făcut!

Atunci, la spital, m-am dus repede în piață, am cumpărat tot ce trebuia și l-am bărbierit eu pe tata. Cu mâna mea. Frate-meu ținea găletușa cu apă, eu dădeam cu lama. Stătea cuminte ca un copil la mângâiat. A fost, cred, cea mai intimă apropiere a noastră, cea mai îndrăzneață din partea mea și cu o imensă concesie din partea lui. Când am terminat, a dat cu mâna pe obraz să verifice dacă l-am bărbierit bine. Părea mulțumit. Privirea i s-a luminat. Era, dintr-odată, alt om. M-am uitat cu și mai multă dragoste la el și cu mândrie: bărbatul acela infirm, bătrân, slăbit, dar strălucind de o frumusețe proaspătă, era tată meu!

Câte zile oi mai avea, o să-mi aduc mereu aminte de tata, ca și până acum, de câte ori voi fi în fața oglinzii, cu mașina de ras. Numai că de acum înainte mă voi gândi că nu mai este, că s-a dus. Și măcar de supliciul ăsta aș vrea să scap, să-mi smulg cumva părul de pe față, cu tot cu piele, dacă nu se poate altfel.