Sindromul „Elena Ceaușescu“

    de Răzvan Constantinescu

    Încă de la Burebista, care a ordonat turnarea de monede cu chipul nevesti-sii, Zina, bărbații vajnici din spațiul carpato-danubiabo-pontic au avut gingașe laturi caracteriale feministe. Până și ștefan cel Mare, după Marușca (fără acte), a păstrat standardul ridicat, fiind căsătorit doar cu doamne de viță nobilă: sătul de becisnicia Evdochiei de Kiev (lituaniancă rusificată fără euromaidan) și a Mariei de Mangop (descendentă a Paleologilor, adusă din Crimeea înainte ca peninsula să cadă în mâna turcilor, fără ca vreun rege european să spună nici “pâs”), Domnul Moldovei a intrat sub papucul autoritar al Mariei Voichița, fiica lui Radu cel Frumos – un Ilie Sârbu avant la lettre, ba chiar și mai moale, deși avea toate elementele de inventar – unind astfel dinastia Mușatinilor cu cea a Basarabilor, adică un fel de PSD-PC și-atât, că specimene ca Gabriel Oprea n-aveau de unde, nu existau încă, pe vremea aceea, pe plaiurile românești. Sincopa Răreșoaia nu face decât să confirme riscurile la care un bărbat de stat este expus atunci când presiunea papucului cu număr mic devine insuportabilă. și comparația se oprește aici pentru că Tăriceanu nu este din Hârlău.

    De la Cuza încoace, presiunea sexului frumos și tare asupra celui închipuit, dar conducător, s-a particularizat onomastic: a început „dinastia” Elenelor. Numai că rolurile Elenei și Mariei (Obrenovici) au fost inversate față de cazul unificatorului de bodegă al zilelor noastre: Maria a reușit s-o trimită pe Elena în exil.

    Așa cum este cazul și altor sindroame – când asocierea de semne și simptome poate fi observată de mai mulți, de-a lungul istoriei, dar numele le este dat doar de cel care le-a pus cap la cap și le-a definit – sindromul românesc al imposibilității separării aparatului de stat de cel reproducător a fost conturat în „epoca de aur” și de aceea poartă numele Elenei Ceaușescu. Ea nu a fost doar prima tovarășă a țării, mama tuturor, dar și inițiatoarea ori modulatoarea unor decizii politice de largă respirație universală. Pentru că, așa cum Caligula și-a făcut calul senator, Nicolae Ceaușescu și-a făcut Elena prim-viceprim-ministru (cuvânt cu structură germană și paternitate românească). Muncitoare textilistă, ea a ajuns, stimulată liric de barzii Vadim și Păunescu, să se creadă om de știință, „savant de renume mondial”. Fascinat de personalitatea ei anostă, Ion Iliescu nici acum nu are habar de ce a condamnat-o și pe ea la moarte în decembrie 1989.

    Revoluția i-a prins nepregătiți pe „confiscatorii“ ei din punctul de vedere al receptivității maritale în actul politic, fiind oarecum protejați față de penibilul care avea să se abată asupra potentaților debutanți ai mileniului trei. Remarcăm, așadar, „misoginismul politic” postdecembrist al lui Ion Iliescu, despotul luminat natural dinspre răsărit – care, oricum, măcar a mascat o eventuală influență malefică din partea doamnei Nina (cum ar putea fi influențat negativul în sens negativ?) -, precum și al lui Emil Constantinescu, el însuși destul de efeminat politic, mai ales după ce a cedat avansurilor nerușinate ale „sistemului” și a capitulat, învins împreună cu noi toți. Spre deosebire de aceștia, Adrian Năstase a purtat mândru, aproape arogant, flamura feminismului de partid și de stat, mărturie peste veacuri rămânând – precum monedele în cazul strămoșului Burebista – colecția de tablouri și cazierul domniei sale.

    Însă cultul femeii de preferință blonde a atins un maximum de etapă în cazul lui Traian Băsescu și Victor Ponta. Să-i luăm pe rând:

    Pe lângă slăbiciunea față de lichide, urmașul mârlănos al lui Burebista mai are (normal) încă un călcâi vulnerabil, cu bătături impregnate de țărnă – tot o Elenă: Udrea. Cum vremurile romantice apuse erau de mult, trubadurii Adrian și Corneliu au fost înlocuiți de epigoni cu glasuri dogite și creion chimic după ureche: Olteanu (sic!) de la Bistrița, Pinalti limbă-lată de la pietricica cu var din careul nemțean, titanul Boc de la Cluj ori avicultorul olimpic la matematică Popescu de la Dâmbovița. Păi, cu așa alai, ce-ați fi vrut, să pună ochiul președintele pe vreo nouă academiciană? Omul s-a străduit: i-a dat ministeriat cu bani de cheltuială, i-a făcut partiduleț, a tratat-o cu respect și candoare… Însă ea – nu și nu! Că o fascinează președintele Norvegiei! În fine, glumea…

    Eheee, ebriosul lup de mare se mai descurcă el cumva, mai pune un tricou horticol spre ridicol, mai varsă o lacrimă, mai hăhăie un pic, mai face o glumiță de-a lui, de debarcader, însă postura cea mai ingrată – din nou! – tot a lui Victor Ponta este. Mai molicel din fire și mai pufos la determinare, cu un CV sentimental nu tocmai cușer, premierul poartă pe grumaz amprenta tocului socialistei sale neveste, mai apăsată decât a opincii domnului Ghiță ori a ghetrelor catifelate ale domnului Voiculescu. Trecută intempestiv de la volei la baschet, Daciana Sârbu are ambiția să știe tot ce mișcă în jurul pivotului, nu numai cine-l faultează, dar și cine-i pasează și, mai ales, ce-i pasează. Că doar e vorba de inel! Iar ceilalți coechipieri, exceptându-l pe domnul Dragnea, care-i „stat în stat” – nimic nu-l poate atinge deoarece e și șeful galeriei și, fără el, adio voturi și chete din teritoriu! – sunt terifiați de spectrul greșelilor personale care i-ar putea elimina și raportează totul, în primul rând, doamnei antrenoare, fiica patronului. Săracii, de la domnul Bănicioiu la domnul șova, nu se mai pot concentra deloc la pasele din propriile ministere, ocupați fiind cu grija îndepărtării majoretelor din arenă când apare doamna antrenoare, ori cu înștiințarea promptă a acesteia cu privire la ultimele aspecte ale tacticii de joc. Victor Ponta nu numai că află mai târziu, dar uneori nu mai află deloc. Cum să nu stea cumincior în bărcuță când este deja permanent ud? Vreți să răcească?

    Eu aș propune – cu binecuvântarea augustului domn Zegrean, desigur – un paragraf în Constituție care să interzică celor mai înalți demnitari ai țării, din rațiuni istorice, accederea în funcții dacă sunt căsătoriți. știu, s-ar opune domnul Tăriceanu. Dar cine-l mai ia pe domnia sa în seamă?

    NICI UN COMENTARIU

    Lasă un comentariu