Savu Popa/ Poezie

***
Doar trei patru copaci,
Răsfiraţi încolo, încoace,
Undeva în margine, spre ieşire,
Acea casă părăsită,
Intram în ea, ne jucam şotronul,
Podelele, calde încă,
Precum o tâmplă după lovitură,
Seara, aprindeam chibrituri,
În jurul lor, aerul tremura,
Spuneai că acest spaţiu
Nu există decât
Pe un film foto
Pe care îl arunci
În apă,
Aşteptând
Ca totul de pe el,
Să fie şters
Cât mai bine.

***(Ocna City)
Deasupra lacurilor, o ceață sărată cu miros de fân și pește /înaintea orelor dimineții /se stingea ultimul cositor/ urc pe câmp /în urma mea, un om și calul său trăgând plugul /soarele între dealuri, un gălbenuș intrând în țărână. /ne apucăm de arat /găsesc un os/vreo urmă de cimitir antic/ simt cum pământul vibrează/Vor erupe vulcanii noroioși /pe vremuri, se spunea că Ocna stă pe un imens mușuroi de piatră și sare uscată/Nopţile, cârtițe imense se zvârcolesc în interior în lupta lor cu lighioane apocaliptice, lincși de nămol. /Nu am întâlnit niciun joc al ielelor/ pe unde au trecut, /e strigoița acum,locul de joacă al strigoilor bătrâni și anonimi /acolo am îngropat împreună cu un amic, mici fiind, /clasoare de timbre și brevetul de partid al unui vecin dispărut.
îngândurat, trec cu omul și plugul mai departe/semințe puse printre bulgări de pământ, furnici și oase pulverizate/Peste Ocna se lasă o ploaie cu paie de fân și flori de câmp /cred că aș găsi locul în strigoiță, unde plantațiile de cânepă fac valuri ca barba nepieptănată a unui strămoș de al meu.

***
Sub pielea mea apar noi organe /
Aud prin mai multe simțuri /
Văd mai bine când irisul, corneea ard ca niște meteoriți care se consumă înainte de a ajunge la sol./
Șirul stricat al furnicilor semănă cu o venă spartă, îți simți sângele împrăștiat în interior./
Îmi aşteptam geamănul să vină să vadă ce mai fac, cum mai e, ce se mai întâmplă în galaxia lui./
Gândurile îmi vin cu viteza desprinderii unei bucăți din zidul în preajma căruia am crescut. /
Împreună cu aceste furnici.
Nimic nou deasupra soarelui.

***
În mijlocul unui lac sărat, nimeni altcineva în jurul tău, suprafaţa lui întinsă mult, început de după-amiază, cerul apare printre nori ca o linie de vopsea roşie pe un spaţiu complet alb, buruienile îşi arată colţii printre culorile unor flori saline, nisipul uscat, precum aerul de amenzie dintr-un întreg azil de bătrâni, senzaţia unor oase care nu au aparţinut niciunui corp,
În aer, umezeala centralei nucleare înainte de explozie.

Scufundarea în apă,
Nicio vietate,
Doar tu, prins, strivit în pumni de sare, viermişorii salini ca nişte şerpi minusculi
Devorându-ţi pielea, te cuprinde somnolenţa, stropi lichizi, grei, o risipire neagră
A polenului din floare,
Îţi mai rămâne doar un surâs
sărat

Adevărată singurătate

 
***
Senzaţiile mi se amestecă uneori
Precum torni
O lingură de ulei încins
/Peste apa stătută,/
Starea de greaţă la vederea
Pătrunderii uleiului,

Imaginea devine confuză,
Cea mai senină parte de cer acoperită de un nor ca o bucată de cenuşă întărită pe
Grătarul crematoriului,
Întreruperea undelor radio,/ fetiţa aceea din videoclipurile Siei
Face slalom printre gândurile albe şi cele negre/

Pe balcon, te întrebi după câte străzi se ascunde adevăratul oraș,
Miros de fulger întârziat,
Aerul fără nicio culoare,

Oglinda aburită, caloriferul călduţ, poza cu noi într-un suport de crăciun

Greaţa e atunci
în urechi, zgomotul
Unor insecte strivite între tine şi celălat corp.

 
***
Înainte de a scrie poezie,
Simt nevoia să îmi imaginez
Planeta Pluto venind cel mai aproape de soare,
Trecând prin el ca prin perdeaua de ceață
Uscată.
Pentru flori,
Rădăcinile să fie palme,
le țin atât de strâns,
Încât tulpinilor le ies spinii.
Celui mai autentic fildeș din lume,
Să i se descopere o parte putrezită
De la început.
Pe suprafața ghețarilor islandezi,
Cerul să se topească.
Între cele două războaie mondiale,
Să fie distanța dintre cel mai sângeros lagăr din vest și prima pușcă ținută
În mâini de viitorul soldat sângeros.
Între anii 2017 și 3017,
Această noapte a mea de insomnie.

***
Sângele meu are netezimea, lucirea/
Lucrării un sculptor care /

/A deprins arta şlefuirii/

/La sânge./

Creierul meu,/
O cameră fără pereţi, tavan, podea,/
Înrădăcinată în aerul curat./

Îmi dau drumul mâinilor în gol,/
Furnici cu aripi pierdute într-un întuneric/
/Vâscos,/
Stoluri de păsări zburând în interiorul pământului,/
Două planete noi, descoperite, se îndepărtează/
Tot mai mult de această galaxie,/

Vor forma galaxia lor./

Privesc, trecutul devine un pământ/
Pe care iarba creşte într-un ritm alert,/
Copacii devin iarbă,/ plantele,/ oamenii,/ culoarea cerului/
Cea de iarbă,/
Aştrii vin cu mişcarea paşilor de insectă pe apă./

Îmi las mâinile să te cuprindă,/
Când vei cădea mai departe/
De locul unde sunt,/

Nu uita,/
Două planete,/ inegale,/ incolore,/
descoperite,/
Vor avea propria galaxie.

***

Să facem lucrurile să fie cât mai simple / să nu simțim în noi pe moment atmosfera din camera fără nicio priză /să devenim la fel de ușori ca o insulă ce se scufundă tăcută/ iar faptele cu adevărat importante se transformă în ghețari din care răzuim atât cât ne trebuie pentru o mare/dincolo un început de cântec la acordeon anunță un teribil gen muzical / singurătatea, un pumn de insecte strivite sub forma unui stup/început de joc de șah în așteptarea șahistului pierdut pe veci. /mirosul de vechi vine de la florile de hârtie din balcon. /lucrurile cât mai simple./să fim la fel de ușori ca acest ochi de albină care ne privește.

 
***
tot aerul pe care îl inspir de minute înşir are mirosul unei bare de leagăn, rămas în palme, soarele nu a dispărut, cineva mai puţin îndemânatic l-a înfiletat în locul unui bec de 100 W, neştiind că soarele are 500 W şi a explodat, camera mea e făcută dintr-un aluat diluat cu multă apă stătută, îmi regăsesc amprentele de anii trecuţi lăsate în cutia maro pe poze, coperţi de cărţi rupte, de stâlpul de lângă noi, invizibil, a fost lipit un afiş gol, reclamă la singurătatea perfectă, fără vicii, temeri, scrâşniri patetice, întoarcerea în locul unde am copilărit, prin faţă îmi trec imagini de atunci, aliniate ca plantaţiile de cânepă de pe strada cânepii, pe care unii le udau din când în când cu apă amestecată cu ulei, apoi fugeau. În capul meu, gândurile bune planează precum un şir de baloane zburătoare, pe timpul unei nopţi în deşert.