România, deficitul cultural și subminarea identității naționale

Autor: Andrei Gușă

Dintre multele „remarci spontane” memorabile rostite de către Winston Churchill, am rămas marcat (mai ales) de cea cuprinsă în următoarea relatare: când i-a fost cerut (în timpul celui de-al doilea război mondial) să scadă bugetul pentru cultură, în favoarea efortului de război, Churchill a răspuns revelator – „și atunci pentru ce să ne mai luptăm?” Este posibil ca acest răspuns să fi presupus o doză de demagogie, dar a fost unul mobilizator pentru poporul britanic. În acest context amintesc azi de proiectul România Educată susținut de către Klaus Iohannis, care în schimb nu a mobilizat în niciun fel poporul român. De fapt, aceasta a fost probabil cea mai mare minciună pe care a trebuit să o înghițim în istoria noastră recentă, una incomparabil mai nocivă decât cea cu „Să trăiți bine!”-ul lui Traian Băsescu. Probabil că Băsescu nu s-ar fi supărat dacă românii ar fi dus-o într-adevăr mai bine, însă Iohannis chiar a întreprins acțiuni concrete împotriva unei românii educate, culte, etc. Minciuna lui Iohannis este astfel nocivă și mare, cu efecte întârziate pe care astăzi încă nu le resimțiți. Când eram copil îmi amintesc că bunicii mei erau marcați de vânzarea pământului țării către străini. M-au învățat că acesta ar fi cel mai mare păcat, pentru care conducătorii vor plăti cu vârf și îndesat. Probabil că nu vor apuca să plătească, cel puțin nu pe durata vieții bunicilor noștri sau nu pe lumea aceasta. În tot cazul, pământurile și industria se pot re-naționaliza, dacă cineva și-ar propune. Ce facem însă cu ”vânzarea” sau decimarea culturii? Pe care dacă o pierdem, o vom pierde pentru totdeauna, ea nu se poate păstra decât fiind transmisă dintr-o generație în alta. Oare nu este acesta un păcat chiar mai mare decât vânzarea pământului? Haideți să socotim, într-un mod cât se poate de pragmatic, cum stăm la acest capitol.

Divertisment & inteligență artificială versus cultură: o luptă disproporționată.

Sigur, veți zice că nu doar la noi, ci în toată lumea occidentală, divertismentul (și inteligența artificială, voi explica de unde provine această alăturare aparent lipsită de logică) câștigă teren în detrimentul culturii. Țin să vă contrazic. Varujan Vosganian a publicat un editorial prin care explică faptul că importăm 90%(!) din cărțile consumate în România. De unde le importăm? Din restul lumii occidentale, că doar nu din Rusia și China. Cu toate că și în restul țărilor occidentale cultura are de suferit, pare că acestea măcar încearcă să nu rămână pasive în fața acestui eveniment nefericit. Rămâne însă o realitate, valabilă și la noi și la ei, faptul că generațiile Y și Z (cei până-n 40 de ani) refuză sistematic să citească. Și sunt (cel puțin în mințile lor) cât se poate de îndreptățiți să procedeze astfel, deoarece au trăit sub deviza „Time is money”, chintesența celei mai cunoscute filozofii de viață aparținând partenerului nostru strategic. Este vorba, din nou, despre utopia consumerismului: omul nou, care își petrece timpul în scopul muncii, apoi al consumului. În aceste condiții, ce rol să mai aibă cartea? Este foarte ușor (și tentant) să fie înlocuită cu divertismentul. Și, în fapt, pentru ce să mai ai nevoie de carte? Inteligența artificială le poate rezolva pe toate. La ce să ne mai folosească inteligența umană, care devine un simplu atribut nejustificabil? Chat-GPT, cea mai importantă inteligență artificială publică (gratuită), poate să redacteze lucrări de doctorat cu o viteză de patru pagini pe secundă. (https://solidnews.ro/parteneri/2023/01/11/scolile-din-new-york-interzic-utilizarea-chat-gpt-profesorii-romani-nu-sunt-constienti-de-ce-se-intampla/)

Creierul uman nu poate concura cu așa ceva.

„Imperiile viitorului vor fi imperiile minții”

După cum realizăm, acest imperialism occidental este unul perfid (mult-blamatul Corneliu Vadim Tudor, cel mai notoriu printre alții, a realizat acest fapt încă mai demult). Ca să folosesc vorba unui bun prieten, Occidentul „ne omoară prin îmbrățișare”. Ne constrânge să renunțăm la cultură și tradiții prin confortul iluzoriu și temporar pe care ni-l oferă. Puteam oare să contracarăm acest efect? Bineînțeles că da! Puteam (acum e cam târziu) să îi concurăm cu propriile lor arme. Adică, cu bani. Să investim în propria cultură. Nu cred că divertismentul de tip hollywoodian are altceva superior în afară de bugetele incomensurabile, prin care a reușit să acapareze întreaga lume, sau percepția facilă, accesibilă unor inteligențe de nivel grădiniță. Noi, pe de altă parte, am avut bugetul pe anul 2022 alocat pentru cultură de 0,1% din PIB. Mai mare cu 45% în comparație cu anul precedent. Și atunci? „Pentru ce mai luptăm?” „Nu există în România niciun program de susținere a scriitorilor. Nici burse de creație, nici programe de achiziții de carte. În costurile editurilor găsești orice, de la hârtie și tipar până la corector și distribuitor. Ceea ce lipsește cu desăvârșire este cheltuiala cu drepturile de autor. Așadar, din pornire, se plătește la o carte orice, mai puțin cel care o scrie”, conchide Varujan Vosganian. Realizați, în acest caz, faptul că practicarea meseriei de scriitor în România devine o utopie. În România s-au cheltuit, în medie, 10 eurocenți pe cap de locuitor pe an pentru literatura autohtonă. Puneți asta în balanță cu cheltuiala pentru Netflix de pildă, care este în România de aproximativ 25 de eurocenți pe cap de locuitor. Asta ca să nu mai vorbim de alte platforme de vizionare (HBO MAX, Prime, Disney etc). „Pe vremuri, concertele de la Ateneu sau de la Sala Radio începeau cu o lucrare românească. Între timp s-a renunțat. Sindicatele au zis că muzica românească nu le place. Sălile de concert includ rarisim muzică românească. Radiourile de profil, cum ar fi Radio România Cultural sau Radio România Muzical transmit muzică românească doar când și când. Festivalul Enescu include din muzica românească doar muzica lui Enescu. Practic, compozitorii români scriu ca Schubert, adică fără să aibă șansa de a-și asculta partiturile în timpul vieții. Poate, dacă au noroc, doar o dată în viață. Nici la artele plastice nu stăm mai bine. Administrația locală nu comandă sculptură monumentală pentru piețele publice. Programele de achiziții sunt sporadice”, a mai scris Vosganian. (https://www.stiripesurse.ro/varujan-vosganian-dezvaluie-drama-culturala-a-romaniei-piata-literaturii-romane-nu-depaseste-zece-eurocenti-pe-locuitor-cam-cat-costa-un-coltuc-de-paine_2758030.html)

Așadar, nu este vorba doar despre scriitori. Cine să mai asculte muzică românească de pildă, când cea occidentală este la doar un click distanță? Iar acolo artiștii, mai toți susținători ai democraților progresiști, sunt îndestulați cu contracte babane, de ordinul zecilor de milioane de dolari anual, având astfel bugete de promovare proporționale, iar astfel nu pot fi concurați de către artiștii români, de pildă.

Conducerea postdecembristă a României a subminat cultura

Desigur, guvernanții români au fost campioni la făcutul pe proștii. „Nu putem oferi subvenții pentru agricultură, este împotriva regulilor pieței”. „Nu putem oferii subvenții pentru cultură, este împotriva principiilor europene”. Cum rămâne cu principiile românești? Planează în aer senzația că identitatea națională stă în pioneze, și cumva ne-a mai rămas doar biserica. În aceste vremuri tumultoase, chiar și aceia dintre noi care nu sunt creștini practicanți, dar simt că ce se întâmplă nu este în regulă, își întorc fețele către biserică. Pentru că aceasta este poate ultima instituție majoră care simbolizează și insuflă cultură, tradiție și identitate națională. S-ar putea ca rezultatele scontate de către hegemon (de laicizare exacerbată a societății) să ia o turnură neașteptată, cel puțin în țările ortodoxe. Să fie acesta un lucru bun? Nu putem ști. Dar în lupta dintre Dumnezeu și Inteligența Artificială, socotesc că tabăra în care trebuie să ne situăm noi este prima, cea dreaptă, chiar dacă astăzi nu pare a fi cea care va izbândi.

„Ce rost are să trăim, dacă nu pentru a lupta întru cauze nobile și a face din lumea asta tulbure un loc mai bun de trăit după ce plecăm?” – Winston Churchill

P.S. Ieri, cu ocazia Zilei ”Micii Uniri”, Klaus Iohannis a ținut un discurs. Cum era de așteptat, a vorbit despre orice, în afară de valorile românești. A vorbit însă despre faptul că „aceste crize succesive ne pun la încercare credința în principiile europene.” (nu am auzit în schimb niciun actor politic sau social proeminent care să declare că i-a fost credința pusă la încercare!)

Totuși, la care principii se referă Klaus Iohannis? Pentru că ceea ce resimțim, adică „Unitate în diversitate”, rămâne demagogie pură sau, în cel mai bun caz, o utopie.

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu