Radu Andriescu/POEZIE


 

 

Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, Paralelisme și influenţe culturale în lirica română actuală (2005, Ed. Univ. „Al.I. Cuza”) și a unsprezece volume de poezie: Oglinda la zid (1992, Canova), Ușa din spate (1994, Cronica), Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998, Junimea), Eu și câţiva prieteni (2000, Brumar), Punțile Stalinskaya (2004, Brumar), Pădurea metalurgică (2008, Cartea Românească), Metalurgic (2010, Editura T), Când nu mai e aer (2016, Casa de editură Max Blecher), Gerul dintre ei (2017, Casa de editură Max Blecher), Jedi de provincie (2018, Casa de editură Max Blecher), Animalul diafan (2019, Editura Paralela 45). Longleaf Press a publicat o selecţie din poezia sa, The Catalan Within (2007), iar Twisted Spoon Press, volumul Memory Glyphs (2009), cu poeme în proză de Cristian Popescu, Iustin Panța și Radu Andriescu. Este inclus în antologii naționale și internaționale, cum ar fi The Poetry of Men’s Lives: An International Anthology (U of Georgia Press, 2004) și New European Poets (Graywolf Press, 2008). Împreună cu Adam J. Sorkin traduce și editează antologia de poezie Club 8 – Poetry (2001, Editura T), volum care poate fi citit în format electronic aici: http://www.equivalences.org/archives/club-8/club-8-poetry.pdf. În prezent pregătește o antologie selectivă și remixată a cărților sale din perioada 1992-2010 (Oglinda la zi, 2019, frACTalia).

Premiul Poesis pentru debut, 1992. Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, 1998. Premiul pentru carte de poezie al revistei Observartor cultural, 2017. Premiul pentru cartea de poezie, în cadrul Festivalului Național „George Bacovia”, 2017. Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, 2017.

 

Miere neagră

Și dacă la orele mici ale dimineții,
când diavolul pândește
dintre detalii,
camuflat,
viespile negre și subțiri
dintre lemnele din spatele casei,
dresate de mine să facă miere,
gustă florile din grădina mai îngrijită
a vecinului,
toate durerile lumii devin, cumva,
lumină
și miere neagră.

Pui de pantocrator

Madame Tartine a rămas bunicuța mea preferată.
Eram mic, aveam șase ani.
Înfulecam benzi desenate la Dijon
și o iubeam pe Madame Tartine,
cu superputerea și negii ei.

Era perfectă.

Mă salva de rele și era mai drăgăstoasă
decât bunica mea adevărtă,
cu astrahan și fiolă de parfum,
care-mi punea sub nas volume
enciclopedice, cu litere gotice și desene superbe,
apărate de foi translucide.
Sau le luam eu din bibliotecă,
fără să vadă ea.
Nu mai știu.

Erau nuduri clasice.
Mă uitam și la templele din nordul Africii,
dar ajungeam de fiecare dată la planșele anatomice,
la ecorșeuri.

Îmi plăceau ecorșeurile.

Carne fără piele, os fără carne.
Eram un copil cuminte și blonduț,
nepot, pionier și cetățean fără voce.

Potențial criminal în serie.

La Juju

Cu Constant Tonegaru
m-am întâlnit pe la șapte
pe Lăpușneanu,
colț cu Independenței.
Era slăbuț și nervos.
Vorbea mult,
făcea bășcău de toți.
La o cafea și-o vodcă
m-a prins de barbă
și m-a întrebat de vreo zece ori
dacă știu cum e.
Cred că știu, i-am zis.
Andriescule, tu ești mare și gras.
Știi cum ar fi să te bage ăștia
într-un coșciug prea mic,
să te facă să te simți și mai mic,
după ce crăpi?
Ăștia?,
zic.
Ăștia,
zice.
Asta nu știu, Constante,
zic.
Juju mai aduce două vodci rusești.
Probabil mă paște tuberculoza,
da să zicem că mă prind
și mă fac terci
și mă mai țin un timp.
Și mor,
că o bucată de os strivit în pumni
îmi intră în inimă.
Asta știi cum e?
Nu mai era nimeni, la Cafeneaua veche.
Ceva blues, Juju și fata de la bar.
Nu știu, Constante, nu știu, ce-ai cu mine. Dă-mi o țigară,
zic.

Între Noua critică și Structuralism,
merg la cantină

La curs,
sunt cam sceptic.

Și singur.

Mi se întâmplă des.

Acasă,
stau pe colțarul plin de ulei
și mirodenii.
Mă uit la fluturele de noapte
care încearcă să urce,
pe partea cealaltă a geamului.

Nu știu care e structura politică
a fluturilor de noapte.
Chiar nu știu ce vor, ideologic.
Pâlpâiala aceea
de solzișori fragili
are altă dinamică.

Pentru efect,
ar trebui să zic ceva despre dragoste.

Jesus Chrysler

Sunt doar două feluri de oameni,
pe lumea asta.
Cei translucizi, cu trupuri
unde nu se poate ascunde
vreun păcat,
vreo minciună,
corupția mare
sau corupția mică,
distorsiunile metafizice
și cele dinastice
sau zaharurile cristaline,
otrăvitoare.

Și cei cu trupuri opace,
născuți imperfecți,
plini de îndoieli
și de întrebări stânjenitoare,
incapabili să zboare cu imaginația
prin lumile perfecte,
translucide,
unde serafii au idei
în loc de pene
și transcendeță,
în loc de târtiță,
într-o lume maro,
cu zgârieturi
pe ambele părți
ale amprentei digitale.

Iar cerul crește, exponențial.
Mă acoperă dihotomic,
mă alintă,
așa cum sunt eu,
claustrofob la idei primite.

Mă bucur enorm să constat
că m-am întâmplat
într-un univers translucid,
în care oamenii gândesc direct,
cu creier
și discernământ,
fără să se crispeze pe consecințe,
între prieteni
sau camarazi de drum.

Cred că am nimerit
în cel mai bun univers posibil.
Cum ar zice englezii
sau francezii,
un univers extrem
de perfect.
Sunt groaznic
de norocos!

Mereu, dar nu de fiecare dată

Eu te iubesc mereu,
mereu.
Ești carbidul drag,
de pe șantier,
fierbinte,
care mi-a spart un ochi.
Plină de viață
și mi-a plăcut
să-mi explodezi
în față,
dar nu de fiecare dată.

Ai zis ceva despre copii.
Știi că am doi.
Aș vrea și alții,
dar nu de fiecare dată.

Ești nor,
sunt nor de nervi și eu
și consonăm,
dar nu de fiecare dată.

Când fac cartofi,
când schimb cearșafuri și chiloți,
când cred
și mor pentru ce cred
și sunt bătrân și chel
și văd
cum survolează spațiul meu
cohorte de facturi

cad mai adânc,
scriu poezii.

Tu le citești.
Îți plac mereu.
Probabil ne vom logodi
și vom trăi,
la greu.

Ce să-ți mai zic.
Te voi iubi mereu,
dar nu de fiecare dată.

Rave la izvorul 10, Kossuth

E ceață pe stadionul din Borsec
și cele zece karatiste din cantonament încă dorm.
Și pisica gri, cu mulți pui prin jurul pensiunii,
doarme.
Doar creaturile mici nu dorm.
Păsările din fundal, dintre brazi,
de peste lapții apoși care acoperă peluza
încă de-aseară
și o insectă destul de masivă,
care face raiduri prin zonă.

Plouă din brazi, cu ceață condensată.
Karatistele s-au sculat, bâzâie în sala de mese;
fac mișcări de înviorare în cerc, în fața pensiunii
și fug toate spre Grota Urșilor.
În sala uriașă de sport, luminile
au rămas aprinse, peste noapte.
Un rave la care aș fi vrut să ajung aseară,
când treceam pe lângă rulota cu langoși uriașe,
secuiești,
încă mai palpită, șters, în pădure.

Amintiri posibile

De câteva zile mă gândesc să scriu
un text plin de substanță
despre tăierea molidului uriaș
din fața casei.
Ceva în stil academic,
cum fac poeții americani
care predau scriere creativă.
E singurul lucru normal
pe care-l pot face
în fața televizorului supradimensionat,
la meciul Rusia-Uruguay,
după ce-am citit o poezie simpatică,
gen Preda-Sorescu, printre goluri.

Cam plouat, în grădina făcută praf
de molidul de 50 de ani,
tăiat zilele trecute,
prefer să-mi amintesc despre viitor
cu memoria mea prospectivă,
cum zic specialiștii.
Să-mi amintesc
ce mi-am propus în trecut
să-mi amintesc mereu în viitor,
pentru că e extrem de important.

Sunt amintirile mele potențiale
și țin foarte mult la ele.

Rădăcina încă mai trimite sevă
spre molidul care a fost tăiat
și aruncat
în vreo râpă din Miroslava.

Memoria prospectivă a rădăcinii
așteaptă să primească ceva, în schimb.
Acum, că nu mai plouă
și e foarte cald,
seva din cercurile exterioare
ale trunchiului retezat
e doar rășină uscată.

Mirosul de molid proaspăt tăiat
se șterge.
Pur și simplu își pierde rostul.

Memoria prospectivă a rădăcinii,
animal diafan,
ca și copacul aruncat în vreo râpă,
seamănă cu holograma lui Kogălniceanu,
de la muzeul din Copou.

Nu știu diferența dintre sunetul
greierilor și cel al cosașilor.
N-am mai văzut de multă vreme greieri,
pe dealul meu.
Cred că sunt cosași.
Pătratul meu de verdeață
a fost făcut praf,
când am tăiat molidul plantat de tata.
Avea cincizeci de ani. Molidul.
Șaizeci ar fi fost mai corect,
pentru tăiere.
Dar aș fi avut șaizeci și șase, atunci
și nu vreau să am șaizeci și șase.

Pionieri în Vestul Sălbatic

Mă gândesc la femeile împrăștiate prin sălbăticie
și la cât au îndurat, în căsuțele lor din bușteni.
La toate curvele superbe, cubiste și
sifilitice, din târgurile fără viitor,
pe vremea goanei după aur.

Aveau iris auriu pe ochi
și povești
din cătunele lor europene.

Luau scatoalcele
ca pe prăjituri
și urmăreau visul american.
Veneau de pe River Shannon sau River Liffey.
În fine.Oameni buni.

Iar apoi mă gândesc la cele 160 de femei
care-au ajuns în ultimii ani la Socola,
spitalul pentru nebuni din Iași,
cu psihoze delirante
și hău interior,
diagnosticate cu sindromul Italia.

Peste munții carboniferi

OK, Superman!
Cârdurile uriașe de drone sălbatice
și rațe domestice
te iubesc!
Stai calm, nu mai bea!

Aici, între nori, revoluția continuă.
Mărfarele șerpuiesc pe costișele patriei,
în lumina strălucită.
Grânele se leagănă,
în vânturi.
Fermele clădesc monumente de azot,
nasturi de sidef.

Bărbați de oțel, la tot pasul!

Femei de zefir,
cu năframă,
cu răbdare.

Ne rugăm cu toatele,
în fieșce dimineață,
la drona-mamă.

Asta ne ține unite,
peste munții carboniferi.
Asta ne face puternice.

De nestăvilit, prin zorii verzui,

peste sonde și turbine,
printre ceasuri cu rubine,
bomboane de metan.

Stai calm, Superman.
E bine așa.

Toată frumusețea asta

În orice dimineață
și pe orice exoplanetă,
mă gândesc la tine
ca la singura posibilitate plauzibilă.

Gheața mov,
dealurile grele de turbă leneșă,
păsările extrem de mici,
care se strecoară în pori și cântă,
cavernos,
formele antropomorfe de viață socială,
adaptate la stup,
zumzetul unei lumi plină de roșu,
goală de albastru.

Toată frumusețea asta,
ascunsă în riduri
și fard.

Manifestul literei K

Iar kând mi s-a pus o lentilă din metal,
ku o gaură îngustă la mijlok,
am văzut perfekt literele mici.

Va trebui să renunț la margini.

În centru,
printr-o gaură de-un milimetru,
totul e klar.
Litera K e foarte klară.

E puternikă,
așa.

K are unghiuri hotărâte și kolți askuțiți,
are personalitatea instrumentelor de tortură.
K skoate adevărul din piatra seakă
a korektitudinii politice.
Baterii de litera KKKKK KKKKK
îmi apără zilele hașurate ku plumb
de krucile morilor de vânt.
Baricade înalte și lungi de litera KKKKKKKKKKK
mă țin la adăpost de aluviuni verbale și klișee.

K îmi militarizează mintea;
K are două tăișuri;
K îmi tulbură simțurile;
K mă smintește, ku feromonii ei;
K e karitabilă și țâfnoasă;
K e gheața karbonică din litera G;
K e juisare kristalină și ierbicid
în mărăcinișul urduros al literei J;
K e noul #;
K e noul kod de procedură, noul Levitic;
K e monumentală, k moartea!

Politik, voi lupta pentru un centru puternik,
de-un milimetru.

(Din volumul Animalul diafan, Editura Paralela 45, 2019)

***

~Radu Andriescu este un campion al discreției și un performer al autoefasării. Scrie atât de transparent încât pare că povestește, pur și simplu, ceea ce i se întâmplă. Evită vocalizele stilistice, narcisismul metaforei, fanfara simbolului. Și, cu toate acestea, scrie una dintre cele mai valoroase, mai convingătoare, mai „adevărate” poezii de astăzi. Andriescu este un sceptic, neîncrezător în frazele tradiției, în prestigiul adevărurilor. El vorbește, într-un limbaj reticent și autoironic, pentru toți „cei cu trupuri opace,/ născuți imperfecți,/ plini de îndoieli/ și de întrebări stânjenitoare,/ incapabili să zboare cu imaginația/ prin lumile perfecte,/ translucide,/ unde serafii au idei/ în loc de pene/ și transcendență,/ în loc de târtiță”. Iar lucrurile de care se ocupă în poezia sa sunt mai fragile ca îngerii, delicate și insesizabile, imposibil de parafrazat: e vorba de amintire, regret, singurătate, ridicol, revoltă, timiditate și, mai cu seamă, despre „animalul diafan” care e sufletul~

Doris Mironescu

(Animalul diafan, coperta a patra)

 

~Radu Andriescu știe să decupeze contururi, obiecte, personaje, scene care imprimă realului o morfologie specială, în care se iscă tensiuni poetice. Din mici întîmplări anodine, el e capabil să extragă o doză de emoție, uneori chiar o comoție afectivă suficientă ca să te instaleze, la lectură, în atmosferă sau într-o stare participativă, de complicitate. Un poem se intitulează Între Noua critică și Struc­turalism, merg la cantină. Personajul, prof universitar, poet, leneș, cînd sceptic, cînd bonom, e asumat un martor sau chiar protagonistul biografiei autorului, fără să fie vorba despre o identitate dezvelită în amănunt. Marea reușită a acestor texte este că poezia devine ceea ce e de bănuit, ceea ce se poate ghici dincolo de text, ceea ce se insinuează, se sugerează, într-o manieră extrem de delicată. Personajul acestor texte e cît se poate de discret, nu are nici un chef să fie în centru, să se autodescrie. Retras într-un colț, observă micile lucruri din jur și își contemplă propria viață. […]

Poezia lui Radu Andriescu a construit, deci, un sistem de aparențe, de roluri, dar mai ales o manieră personală de a crea tensiune din ceea ce rămîne nespus. Poezia este exact acolo unde se încheie textul, după cum confesiunea începe acolo unde încetează persoana întîi. Prin Animalul diafan, Radu Andriescu a dus la bun sfîrșit unul dintre cele mai impresionante și mai îndrăznețe experimente poetice ale ultimilor ani! Toate cele patru cărți despre care am discutat aici vor fi puncte nodale într-o viitoare posibilă istorie a poeticității (nu a lirismului, care e altceva)~

Bogdan Crețu

(https://www.observatorcultural.ro/articol/radu-andriescu-masca-persoanei-intii/?fbclid=IwAR0hFeml70LmCY51cs7vm10PDZYb2dmvZ9aZaUdzcZrvDPcHK5K6KZP92cA)

 

***

selecție realizată de NIG – Nuța Istrate Gangan/Florida

 

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu