Mircea Teculescu/Poezie

Fiecare vede altceva

ea culegea,
unul câte unul,
semne aflate pe coli de hârtie;
era o vară calmă şi lucidă,
blazoane nobiliare
păreau că străjuiau geamurile
prin care discret lumea se privea;

ea îşi apropia
fotografia lui şi o netezea
cu acurateţe şi pasiune,
ca s-o cureţe de timp;
c-o privire spartă o admira,
bâjbâind după tandreţe încet
înlăuntrul ei trecea;

nevrednice cuvinte abia
că pluteau pe aici,
recompuse din semnele
de pe acele scrisori;
senzaţia pe care o numea viaţă
era din ce în ce mai puternică,
el din ea se ivea

Posibil

două păsări
ieşind din farurile unei maşini,

două flori
ieşind din ochii unei păsări,

două mâini
ieşind din tulpina unei flori,

două lumânări
ieşind din palma unei mâini,

două chipuri
ieşind din flacăra unei lumânări,

două suflete
ieşind din masca unui chip;

foarte posibil ca noi
să ne fi văzut pe noi

Întâlnirea

trupul tău iese grăbit
dintr-o oglindă
şi pleacă pe străzile gri,
o punte de ceaţă trece uşor,
tânăr şi viu este;
nimic altceva în jurul lui
decât spatele oamenilor
ce aleargă undeva,
nimic altceva cu tine
decât surâsul;
câţiva limacşi
unduie spre un loc
doar de ei ştiut,
cerul,
bântuit de zgomotul ciorilor,
se clatină puţin;

este o dimineaţă sticloasă,
toţi par nişte psihopaţi,
venele hainelor tale
sunt atât de evidente,
farurile se chinuie
să orbească alte faruri
în timp ce mici lumânări albe
urcă spre cer;
tu îţi continui însă decisă mersul,
eşti o teribilă maşină de război,
ajungi la lucru,
începe imediat să miroasă
a piele arsă,
papiloamele mele virale
n-au nicio şansă
cu tine;

De la unu la cinci

trupul le era
timp dat de Dumnezeu,

nimeni nu avea voie să plece
din nimeni,
aceasta era regula jocului;

cu mâini de pământ
scriau despre
întunericul şi lumina
ce îi locuia;

iar umbrele curgeau
pe formele din jur,
apoi intrau în ei:
şi căpătau viaţă,
şi căpătau moarte

Ceva nu este în regulă

ceva nu este în regulă
cu această privire, draga mea,
ochii mei o întâlnesc şi pe dată
nu mai pot să fie cu tine

chipul îţi stă întors spre locul
unde trecutul încă există,
unde sunt strânse toate cuvintele
ce le stâlceai în copilărie,
unde nimicul are preţul său,
măsurat în ani de tot felul

acum chiar pari singură –
doar felinare cu trupuri împrejur,
îngrădind discretul trecut
când stam fiecare la o altă fereastră
şi ne uram dragostea,
şi practicam exerciţii de uitare

iar astăzi, uite,
am risipit deja o mână de cuvinte
şi degeaba, ceva nu este în regulă
cu această privire a a ta,
ochii mei nu pot să o cuprindă,
ochii mei nu se mai pot închide

Bătrâna cu chibrituri

bătrâna avea un apartament
decomandat, cu două camere;
zilnic îl străbătea
singură, cu o cutie de chibrituri în mână,
trupul intrare de peşteră îi era şi,
într-o hemoragie de negru,
umbra ei curgea în jur fără oprire,

bătrâna lăsa câte un chibrit
la fiecare drum, pe o măsuţă;
înainta mereu, clătinându-se,
în paza bună a supravieţuirii,
ca un mecanism autoprogramat,
mereu, nu obosea, până ce
cutia de chibrituri se golea, toată,

era o numărătoare din care
ieşea tot mai împuţinată,

era ca o rezecţie a stomacului,
putem trăi şi fără

Sub un anume soare

singurul lui prieten
era un trandafir japonez
care nu se simţea deloc bine;
lui îi povestea despre umbrele
ce trăiau pe acoperişuri,
despre mormintele cunoscuţilor săi –
răni părăsite –
şi despre ea,
care ieşise din gura unui diavol;

cu grijă îl uda,
la rădăcină îi aşeza coji de banane
şi ultimele sale bucăţi de tinereţe,
dar trandafirul avea frunzele căzute
şi nu dorea deloc să înflorească;

atunci i-a vorbit
despre ţestoasele în zbor –
ultimul proiect al lui Brâncuşi –
despre acele lansări de carte
ce sfârşeau greoi în agape
şi despre ieşirea din horoscop
ce îi aştepta;
între transperantele de la geamuri,
ascunsă, lumina îi veghea;

fără timp,
pe măsură ce boala creştea,
comunicau tot mai bine,
el uşor se lăsa străpuns de verde,
prietenul său învăţa suav să păşească

Despre importanţa mişcării în sine

schimbătoarele forme ale norilor
imitau
schimbătoarele noastre trupuri,

astfel între noi creşteau aburi
albi, de cincizeci şi două de feluri,

ţărâna ne înghiţea dorinţele
pornite într-o voioasă avalanşă,

tot învăţam să păşim prin nisip
fără a lăsa urme, cu bună tehnică,

doi, într-un şir de orbi,
ce caută în genunchi,
printre cioburi de sticlă,
schimbătoarele forme ale norilor

Amfitrionul

pentru că devenise albastru
şi-a dorit o sărbătoare, afară
era senin şi soare, a luat masa
pentru douăsprezece persoane,
fericit a desfăcut-o, cu tact,
a împodobit-o cu farfurii, serveţele,
pahare, în mijloc platoul semăna
cu un şarpe încolăcit, vegheat de
confortabile scaune cu negre spătare;

soarele cu nori galbeni sta acoperit,
bucatele erau destule, sunetele din jur
păreau tot mai mult apă curgătoare şi
tot ce atingeau se transforma în umbre,
umbre închise în discretul palat, destins
se simţea, îmbrăcat de gală, cu destulă
fervoare, în dreptul unui scaun a venit,
a toastat, gustat, aşteptat, apoi pe un
alt scaun s-a aşezat şi încă pe unul;

acelaşi ritual de unsprezece ori,
afară se pornise grozavă ninsoare
din norii ce păruseră sori, de-acum
chiar nimeni nu ar mai fi putut
veni, a mers spre ultimul scaun,
din capătul mesei şi tronând acolo,
gazdă a umbrelor rotitoare, c-un
aer de sihastru, a rămas împietrit,
împietrit şi albastru

Amuletele

casa scării din bloc, caldă, plină
de cute, găzduieşte între
pereţi o cutie neagră de carton;
ea,
cea care a adus-o, stă acum ascunsă
în partea curată a gândului;
cuprins
de griji, deşertul nopţii va
trebui să străbat până când umbra mea
umbra ei va cuprinde, neîncetat,
vor fi
flăcări atunci, în mistuire blândă,
doar aşa vom uita rostul cutiei, porunca
de-a abandona în ea toate visele ce ne compun:
visul din epidermă, visul din muşchi
şi os, visul din sânge şi visul pornit
din sistemul nervos
cutia vorbelor
precis încrustate va găzdui fotografii
uitate, este ţinta ei şi toţi se vor
schimba, bolnavi de laringită vor fi,
vor afla cum este să fii mut, căci din
cutie vor erupe şiruri lungi de silabe,
dacă
vor fi roşii, galbene, albastre vom
şti imediat că e iarnă şi sărbătoare, dacă
vor fi verzi şi albastre vom afla că este
vară, afară vom ieşi din casa scării ca
dintr-o cutie a milei, sănătoşi, vom fi acei
norocoşi
care se pot ţine de mână, totodată
vom folosi celorlalţi împreună,
ca două amulete, de care nu vrei
nu poţi
să te desparţi
vreodată

Ceva ce nu ştie nimeni

s-au întâlnit pe scări, între etaje:
,,spune și tu că eşti frumoasă’’, a zis el,

apoi degetele li s-au atins
născând un foc de artificii,

braţele li s-au întrepătruns,
iar steluţele zburau tot mai departe,

corpurile lor au devenit unul
şi valul de scântei urca acum în fuior;

după un timp,
dacă ai fi trecut pe acolo,
ai fi ocolit un strat fin de praf
pe care cineva părea
că scrisese cu degetul :
,,sunt frumoasă’’

Gând

o senzaţie uşoară
o ploaie măruntă de toamnă

cum apele strânse
în forma fântânii
oglindesc cerul de zi
şi cerul de noapte
aşa cerşetorii
în pridvorul bisericii
reflectă
cu oasele lor subţiri şi reci
ceea ce suntem

o senzaţie uşoară
o ploaie măruntă de toamnă

Prin sânge şi alb se lasă porţi deschise

Înainte de sărbători aparţinătorii de tine
merg la spălătoria de vise. Doar acolo sunt
cârpe îmbibate cu emoţii, care pot şterge
urmele de tristeţe, negre schije risipite
prin sânge;

Desigur, nu există locuri de parcare,
fiecare urmează încet celuilalt, un şir de
vârste şi griji care ştie că duminicile aici
se jupoaie şi tratează piei, în aerul tare
şi alb;

Aparţinătorii mângâie orice cu privirea
şi repetă mereu ce li s-a spus de acasă:
,,Strălucesc, pentru că vreau să mă vezi!’’ –
nici nu contează plata ori discount-ul ce
se lasă;

Doar cei fără somn, care citesc în Braille,
sunt întristaţi la spălătoria de vise, căci ştiu
secretul fiecărei sărbători: nimic nu este
atât de bun pe cât crezi, cum make-up-ul pentru
porţi deschise

Poveste din oraşul cât un cartier al altui oraş

o iubea ca şi cum părul lui alb i-ar fi cuprins
protector, cu o tandreţe lipsită de pudoare, trupul
pe care mareea timpului tot brodase,

năşteau ţărmuri de mare din ochii ei
şi cai ce alergau pe nisip având coame
pe care nimeni altcineva nu le putea zări,

ei, amândoi, îşi aminteau furtuna puternică
ce distrusese casa veche, un peisaj minunat lăsase-n urmă,
înrămat mai apoi în camera cu zile de vară,

acum ea părea chiar zăpada ce se aşezase peste toată
lumea în care se trăiau şi albul ei ascundea tot
ceea ce altcineva ar fi putut privi cu tristeţe;

îl iubea ca şi cum părul i-ar fi mângâiat şi tuns,
iar în jurul lor mareea timpului
se juca cu formele lucrurilor, se juca;

Anunţ

vând pom de Crăciun
abies domestica,
cu garanţie de specie,
împodobit,
preţ informativ o cincime
din valoarea iniţială,
negociabil,
nu necesită proceduri notariale,
nu a fost încă declarat
obiect de patrimoniu,
cei care sună
în primele zece minute
au parte de transport gratuit,
dar înainte
eu şi cumpărătorul,
obligatoriu,
vom bea ceva în salonul
plin cu baloane în formă de inimă,
acolo unde
feţele de pe facebook
zâmbesc,
când zâmbeşti şi tu

Despre noi

uneori alegem să comunicăm prin tăcere,
iar cei mai tari sunt dânşii, poeţii parbrizelor,
cei care scriu pe maşinile ninse
din câte-o albă parcare;

semnele lor spun că dimineaţa continuă încet să dispară,
că oraşul într-un sicriu se strânge,
iar statuile trebuie plătite bine ca să nu plece,
că binele este singurul care poate produce ceva,
spuneţi voi acum ce,
puneţi-vă ochelari şi-o să vedeţi
că tot eu sunt prezent în viaţa mea,
că oraşul este îngropat de aleșii proştilor şi
Dumnezeu niciodată
nu clipeşte

da, uneori alegem să comunicăm prin tăcere,
mai ales de marile sărbători, mari sărbători ce
tot spun că încă un sfârşit al lumii
tocmai a început

Fresca

oraşul în care niciodată
luna nu intra pe geam
o primise pe străzile sale
şerpuind
spre turnul ce proclama
de o sută şi ceva de ani
mişcarea –
turnul demult descărnat
de trupurile ziditorilor săi

iar ea uitase complet
că lucrurile sunt adesea
mai bune decât oamenii
că orele din viaţa sa
erau mereu de vânzare

acolo zăbovise un timp
înainte să intre în zid
inexplicabil
în seara aceea
mută

devenise o minunată frescă
deşi gazda sa
învârtindu-se alb
ca zahărul
nu gusta deloc plăcuta linişte
de pe faţa ei
şi sângele răsfirat
singura podoabă

Despre gloria zilelor în care mori

odată a zărit
lângă un loc de joacă
cu căsuţe şi tobogane din plastic,
o carcasă de Dacie;
avea portbagajul deschis,
era decorată brutal cu graffiti
şi încearca să-i uite
pe cei ce o folosiseră;

de atunci trăieşte altfel
gloria zilelor în care se moare

Ieşirea din lume

şi eu sunt
un lucru ce trebuie aruncat,
spuse omul de la vânzări,
păşind încet către
membrii comisiei de casare;

parcă era Lazăr
în drum spre fostul mormânt,
dar nimeni nu-l băgă în seamă,
nu aceea era ziua
când poţi ieşi din lume;

Observaţie

ziua de azi
nu se termină astăzi
aşa cum ziua de ieri
nu s-a terminat ieri
ele coboară în trup
şi se fac trepte
spre rai sau spre iad

cei din jur
stau şi aşteaptă în ziua de mâine
nu sunt decât bagaje
pe care le poţi lua cu tine o vreme
din lipsă de dragoste
o umbră ducând
alte umbre de mâini

aşa că leapădă ziua ce vine
pasărea cu strigăt de clopot
ce pe umăr ţi se aşează

doar aşa o să te poţi desprinde
din monstrul cu o sută de feţe
pe care-l văd ceilalţi

când se uită la tine

Revenirea la înfăţişare

mai întâi senzaţiile,
apoi curcubeul de sentimente
şi vorbe şi fapte – viaţa ta ;

destul, zici tu, într-o zi,
plictisit-obosit,
proroocindu-ţi prăbuşirea
spre nimicul aflat la ieşirea din noapte ;

frumoşi cei umpluţi cu sânge din jurul tău,
sosiţi pentru Înviere,
cum încarcă-descarcă-aşează ei împrejur morminte;

tot vin şi îţi împrumută
ochii, urechile, nasul şi limba şi pielea,

ca să înţelegi odată
ce inimi fricoase sunt lângă tine,

când te scurgi în pământ,
când în sfârşit realizezi
revenirea la înfăţişare