Mihai Marian/Poezie

orașul păsărilor migratoare

îmi spun
poți termina de citit cartea asta mai târziu
acum ar fi bine să deschizi fereastra
și să tragi niște aer proaspăt în piept
sau mai bine nu. este o iarnă foarte rece
mercurul din termometre arată grade puține
și nu doar gradele sunt puține în orașul acesta
unde nimic nu este unde trebuie să fie
unde totul este altundeva
mai ales tu
spun la televizor
că drumurile pe care te-ai fi putut întoarce
sunt blocate
că protestatarii
au închis piața
au ridicat oameni de zăpadă
baricade din turtă dulce, beteală
și globuri de pom peste tot
am vrut să te sun să îți spun
că de fapt e-o minciunâ
în fiecare zi merg mult
chiar trec pe acolo
și singurul lucru pe care îl văd
este absența ta
un tanc
care trece peste mine sfărâmându-mi oasele.

Myo

dar ce se va întâmpla cu noi
odată ce vom termina de povestit
toate poveștile
ne vom spune toate minciunile
și alte câteva mii în plus
după ce vom coborî în propriile măruntaie
în acel îngheț cu formă fixă
locuit doar de morți și de moarte
iar marginile iluziei pe care locuim
se vor toci ca brațele canapelei
unde am ajuns să ne cunoaștem atât de bine
când tăcuți stăteam în bucătărie și fumam
iar nopțile ni se cățărau în ochi prin gleznele
întotdeauna setate pe
frecvența ploii
îmi spuneai că suntem două planete
că miezul nostru
derivă din verbul myo
și forța de atracție
a unuia față de celălalt este atât de mare
încât nici aburul respirației
propria lumină nu ne pot părăsi
și de aceea oamenii ne văd
ca pe două găuri negre
uitate în viață
una în viața celeilalte.

android 2.1

seara revii acasă
din orașul care a rămas aproape la fel
lumini minerale
clădiri de birouri peste
care întunericul se lasă
cu un ritual gigantic
a mai apărut un salon de masaj nevrotic
un cabinet de consiliere limfatică
a mai dispărut o librărie
oamenii străzii au căpătat maximum de simultaneitate
odată cu tine
trec pragul o durere persistentă în piept
și un țiuit în urechi
obiectele dispar
pe rând
nereușind să-și fixeze dimensiunile
într-o altă semantică
podeaua se acoperă cu o ninsoare deasă
este dificil cu o astfel de punere în scenă
să nu-ți treacă prin minte
că nu ești altceva decât aplicația
care se upgradează zi de zi
încercând să mimeze cât mai convingător
fericirea
în interior dezintegrarea este conștientă
și absolută.

ultimul poem

un lucru interesant pe care îl poți face
este să începi un poem
fără să ai idee
despre ce vei scrie
fără să știi la ce să te aștepți
pe măsură ce literele
semnele de punctuație
se succed unele altora
să începi să scrii pur și simplu
fără gândul că
poate acest poem va însemna startul
celui de-al treilea razboi mondial
locul de odihnă veșnică al unui veteran din Afghanistan
ori poate la fel ca universul
va continua să se extindă
să se tot extindă
să se umfle
ca un cadavru în crematoriu
până îți va exploda în față
și vei realiza că nu te poți salva
nu poți înota
în măruntaiele
acestui neant
despre care habar n-aveai că vei scrie.

gara de nord

mă simt o sută de mii de oameni
care strigă #rezist
n trupul meu
se discută și se fumează
se face schimb de idei
proletare, corporatiste
vreau să strig
dar fumul îmi arde gâtlejul
cobor din 85
am ajuns la gara de nord
rămân aici “la coloane“
aștept să vii
să mă vezi
să mă simți ca pe o sută de mii de oameni
să mă înveți mersul pe șinele de tren abandonate
până atunci, studiez stâlpii din gară
cumpăr un covrig cu susan
o femeie mă întreabă ceva
îmi cer scuze și îi spun că nu am înțeles.
“vrei oral sau cățelește?“
în trupul meu
o sută de mii de oameni brusc amuțesc
dintr-odată s-a instalat vidul
și abia acum văd
gara e-o vastă cameră goală
în care cei câțiva călători de la casele de bilete
sunt vagi umbre pe unul din peroane
Paler fumează țigară electronică
privește o cobră în ochi zâmbind
poartă ceas de mână
cămașă în carouri
iar la picioarele sale stă o valiză grea
de mânerul căreia sunt agățate baloane colorate
mă simt din nou ca o sută de mii de oameni
toți la un loc fredonează melodii din filme vechi
așteptându-te
se calcă în picioare să te întâmpine când vii.

orașul septembrie

noapte plină de lovituri de copite
de mușcături de câine
în întuneric, limpezimea lucrurilor
motiv serios să fii gelos
ca într-un joc de curling
luminile orașului
pietre îndelung
lustruite între palme
alunecă pe culoarele minții
întuneric roșu
întuneric albastru
întuneric roșu
întuneric albastru
schelet dantelat și singur
casa poporului
prin toamnă trece
mâna mea ținută
doar de cealaltă mână a mea.

emptiness HD

întins pe pat
plimb telecomanda dintr-o mână
în alta
ca un cuțitar
care se pregătește să lovească
lumina albastră a televizorului
străpunge retina
în cap culorile
se aleargă între ele
apoi erup.
se lovesc de pereți
se împrăștie
în mii de scântei umede
care au chipurile actorilor cinematografului francez
italian
în mijlocul camerei
o stea în papuci de casă
fumează țigară după țigară
așezată turcește pe claia de scântei
îmi trimite semnale de fum
nevrând să strice
liniștea pe care ai lăsat-o în urma ta
și pe care încă o aud
în acest vast deșert de carbon care mă înconjoară.

Blank Space

am scos bricheta
mi-am aprins țigara
am închis cartea.
parcul încă doarme dus.
e nefiresc să te uiți după femei
atât de dimineață
spune o femeie rotofeie
unui lucrător la salubritate.
rânjetul lui e verde
mersul ei, cheie.
melc gigantic
timpul se târâie pe șinele de tramvai.
ferestrele sale mate
nu te lasă să vezi pe cine duce și unde.
în urm lui începe să ningă.
alerg să strâng câțiva fulgi
cu care să umplu perna realității.
încă mai sper într-un somn bun.

Septembrie, în șoaptă

se apropie noaptea.
stelele caută reazem
luminile orașului sclipesc
morman de oase-n deșert.
simt cum în mine
din morți se trezește
un altul
și pășește desculț în umbra ta.

Gabriel

ca la un semn
în mijlocul orașului
mașinile toate
s-au întors
cu roțile-n sus:
cu urechile ciulite
ascultă
cum melcul
ieșind din pădure
își izbește coarnele de vârfurile copacilor.

Conjuncția “și“

un pod
o apă
un mort pe care luminile orașului
îl scot la suprafață.
focuri de artificii
petarde
un om fără adăpost
sărbătorește nunta de aur
cu propriile escare.
zgomotul ploii
filosofie ce recunoaște
începutul și sfârșitul a tot ce există.
punct de vedere
în noaptea ce nu suportă metafore și comparații
mirosul electricității.

Cer interzis

Statuile rămân disciplinate
pe locurile lor
omul care deține secretul
aranjează tacticos înapoi în servietă
umbrele copacilor
ultimul tramvai trece
rece
nimic în plus de spus
nimic de uitat
doar ne roadem unghiile
privind cerul de ciment
având imbecila iluzie că putem fi fericiți astă-seară.

egru pe alb

singurătatea începe
odată cu bucata de covor
de la intrare
cu zgomotul cheilor vârâte în broască
sau poate că a început totuși de la acel câine
care zăcea lovit în mijlocul străzii
cu imaginea pantofilor fără șireturi ai stăpânului
suspendată pe retină
și continuă cu felul în care
umbrele-ipoteze insuficiente
alunecă peste pachetul de țigări
lăsat pe masă
pe marginea unui pahar prăfuit de lipsa oricărui argument
apoi
de pe pereții bucătăriei
se scufundă în chiuvetă.
Dispariția lor merită
toată atenția:
se întâmplă între
clipa când durerea devine tăcută
și secunda în care
o femeie se așază pe scaun
și bate la mașina de scris întâia literă
negru pe alb.

***

selecție realizată de Nuța Istrate Gangan(USA)