Mihaela Farcaș/Poezie

Disociere

mă enervează că poezia nu e un animal de circ,
nu poate fi dresată
ci explodează ca un ciot de napalm
în miezul zilei caniculare
când Komunyakaa aștepta ca
scheletul bombei să-i tranșeze mințile
& picături de sânge să se amestece cu unda de șoc,
detonând jungla sub soarele transversal
pe hemoragia din centrul lumii.
o combinație de acid lisergic
& monoxid de carbon, copilul rebel
al literaturii înfășurat pe un ac de seringă
menit să liniștească o criză
cu efect de stroboscop & oasele din urechea internă
îți cântă soloul din Comfortably Numb
ale cărui note zboară peste câmpul de cenușă.

Mă-ntorc la rădăcini

soarele înnegrit se topește ca o bilă de plumb
în balta în care frunzele-și dansează moartea
& eu sunt o porție de monoxid de carbon
inspirată de plămânii mecanici
ai timpului înfometat de contur.
strigăte penetrează corpul spasmodic,
întorcându-se la rădăcina plantei carnivore,
îmi autodevorez mintea
ca pe o imagine răsturnată în balansul bolilor,
mortalitatea insectelor ce populează leagănul empatic
& apa circulă prin calorifer
cu viteza zeului al cărui cap
se sfarmă ca un cocon de nisip.
hai să facem dragoste
în patul pătat de sânge,
becurile brodate să ne-nfățișeze
slăbiciunea în fața morții
ca un sân dual- Iisus & Iuda,
o sămânță ce germinează în doi pumni diferiți
de țărână, sunt eu,
copilul, iubita cu părul desfăcut,
mă preling peste corpul tău transpirat
& cu forța unui păianjen
mă agăț de pânza luminoasă
care îmi dă viață dar mă și consumă
într-un Dumnezeu paradoxal.
ironic mă reconvertesc, mă agit
în fața absenței, seamănă cu un glob de sticlă mut,
refuzând să proiecteze
chipul morții care gravitează constant
deasupra minții mele fascinate de bucăți.

poezia nu face parte din carne
ca un organ.
ea este de sine stătătoare,
nu e copilul meu
ci o formă care se naște lângă mine.
ochii mei se-nchid,
cheagul se sparge pe o foaie
albă ca laptele din cana
cu trandafiri gri crescuți
peste oasele pământului.

Happy b-day

vidul închegat pe încheieturile mele,
înveliș de sticlă subțire.
te comemorez cu lumânări imaginare
plantate în hipocamp-
mlaștină cu păsări prinse în mâl.
mi-am evaluat prost conturul,
nicotina acum nu mă prea ajută,
creierul se consumă ca un monument de tutun,
sufletul la fel.
ce să mai fac dacă
ai aprins deja fitilul?
trecutul s-a expandat încă de-atunci
iar viitorul a orbit în sfera de sticlă.
La mulți ani!

Salteaua fără cearșaf

m-am agățat de figura ta parentală,
colțoasă, cu unghiuri atât de ascuțite
încât îmi lezează creierul, vaginul & tot
din care e compusă ființa mea abandonată
în obsesia ta față de singurătate & sex.
m-ai ascuns printre sticlele de bere
din barul tău preaiubit în care la cinci dimineața
mă joc cu dorința ta de distanțare
iar când ajungem acasă mă-mbrac în maioul alb.
tu mă privești cu ochi obosiți, scurși de alcool
& îmi spui să aprind beculețele
ca să mă consumi pentru că nu înțelegi
de ce o asemenea femeie te-a ales tocmai pe tine.
atunci eu îți trântesc pe masă teoriile lui Freud.
te iubesc fără să știu de ce
de parcă firimiturile îmbinate cu sudoare
aruncate pe salteaua fără cearșaf
înseamnă o mare iubire
sau că alienarea mea are formula fericirii în cuplu.
știu că sunt pe jumătate copil
dar nu uita că am două capete
& uneori cred că sunt o femeie frumoasă
dar asta, paradoxal, te-a întors împotriva mea.
este periculos să-ți folosești corpul
ca ultim magnet

pentru a dezgropa iubirea
& falsa strălucire apune ca o minge de sulf.

Faustian

Moloch in whom I sit lonely.” (Howl- A. Ginsberg)

mă rog la zeul disocierii
să-mi dea o palmă peste față
ca să pot scrie
& circuitele amigdaliene să se descarce
într-o poezie ca un panou solar.
sâmbătă, 6 dimineața,
nu vreau să trag draperiile,
lumea este un loc străin
în care mă joc cu frânturi de lumină
& imaginație roasă de șobolanul inconștientului,
cușca de care s-a lipit insecta
devenind una, ființă de beton
cu ochi forjați de colosul prezent
în capul meu, pe care îl mai adorm
sâmbătă noaptea când venele
se transformă în tuburi de lumină
& solzii mei cad de pe inima ghimpată-
un Iisus ce-și smulge părul
cu ambele mâini găurite
când adulmecă pașii mizeriei
pe fâșia existenței umane,
dezamăgirea când ai impresia
că viața împarte experiența ca o prismă
dar tu te situezi la extreme
& mintea ta e ochiul mecanic
al gândacului ce încearcă
să iasă din chiuveta
plină de vase & cotidianul
te copleșește ca o pătură murdară
pe care ai fi vrut să naști,
să te naști într-un glob cu un bec
brodat în cuptorul cald
în care se coc plăcinte
nu mai multe selfuri
din cauza inconstanței celor doi ochi
formați în tiparul binelui & răului,
fără grade sau nuanțe
ca beculețele gri de deasupra tabloului.
cai negri în galop ce nu se duc
de fapt nicăieri la fel ca emoțiile
întoarse tot în floarea de carne-
acționează ca o matcă pentru proprii copii
entuziasmați de auto-devorare
ca de un act erotic înălțător
în degradarea constantă,
falsa matrice imaginată de la zece ani
& deșirarea ghemului roșu pentru o pătură de nimic
au fost doi pumni de țărână
în care vreau și nu vreau să mă-ntorc.
am renunțat la căutare,
m-am oprit la starea de fapt,
momentul, îngerul care fuge
de îmbrățișarea titanului rupt
de realitatea măcinată,
născută din absurd
dar însetată de concret.

poezia este îmbinarea celor două lumi,
mintea mea poate exista în glandele ei mamare
& poate fi dureroasă ca o pustulă
sau măreață ca un orgasm.

Saudade

mintea mea se-ntinde ca o gumă
în gușa unui porumbel,
o unghie încarnată în creier
semănând cu un glock
în gâtul unei prostituate.
după ce o să facem sex
o să-ți povestesc despre boală
& mai multe selfuri.
încărcătorul nu se mai destinde.
pe stradă mergeau oamenii de cărbune
prin raza mortală a sărăciei.
fericiți cei săraci cu duhul!
femeile cu ochii mari ce-și leagănă pruncii
fărâmițați de un viitor instabil
oscilând între har & nebunia
zilelor petrecute în mizeria
puricilor de pe plasmă.
mă arunc în cadă
ca într-un gheizer ce mă va
proiecta până la soarele
de forma unui uter mai gelatinos
decât jeleul în formă de ursuleți.
mirosul oaselor muribunde
mă pietrifică în golul
beculețelor de Crăciun
ce sclipesc precum gloanțele
de pe țeavă urmărind
acel sentiment preauman
de maternintate & dor
ca o piatră în pantof.

C-PTSD

scrisul s-a născut ca ultim mecanism de apărare
ce mă-nsoțește prin jungla mentală
& lianele se transformă în tije de oțel,
arterele orașului construit pe baza schemei disociative.
aici nimic nu este conștient
& ceața ademenește circuitele neuronale.
nu rămâne decât instinctul ca o statuie
cu pielea măcinată de realitatea distopică
proiectând non-stop cercul absurdului.
poezia este o lamă cu două tăișuri-
cele două fețe ale zeului spun aceeași poveste:
omul va urma întotdeauna calea eliberării
dar cartușul se va umple constant cu gloanțe
iar branula va penetra infinit pielea
până când morfina își va frânge aripile.
mi-aș dori să mă „tratez” de cuvânt
doar că piatra a fost deja cusută pe coloana mea
& când literele vor înceta să-mi curgă din degete
înseamnă că mă voi fi vindecat.

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu