Marius Ganea/Poezii

Poetul intră-n cetate

cănd poetul intră-n cetate
trupul lui schilodit se pierde-n mulțime
nu arată altfel, nu miroase
a noapte, nu vinde nimic,
nu aduce cu el singurătatea pădurii

când poetul vorbește, glasul e trist
cuvintele rostite au culoarea tăișului
ascuțimea cuțitului
trec prin carne și oase, prin piatra
din ziduri, prin porțile ferecate

macelarul întreabă: cine e omul acesta
alungați-l, nu pot să tai gâtul mielului
nu pot să rup gâtul păsărilor
vorbele lui mă încurcă
nu vă puteți hrăni cu vorbe
aveți nevoie de mine

soldatul întreabă: cine e omul acesta
de cine mă apăr, ce spaimă
dispare, ce cântec mă cheamă acasă?

poetul vorbește, cuvintele lui
îl învăluie, nimeni nu-i vede trupul
bătrân, oasele ieșite prin piele,
părul murdar, hainele rupte.

Cetatea ascultă.

Adevăr

Crezi că le stii pe toate,
spune băiețelul cu pantaloni scurți,
băiatul trist, visător,
copilul din vecini, pe care toți îl știu
dar nimeni nu îl vede cu adevărat

am să îți spun un secret, șopteșțe,
cu ochii lui hipnotici,
pentru care adevărul nu are
nici nuanțe, nici interpretări.

stelele au gust de sare, spune,
de câte ori le privesc
îmi aduc aminte de mama.

Să nu spui la nimeni
dar eu știu:
stelele au gust de sare
stelele au gustul mării
din vara aceea.

Omul umbrelă

Îl întâlnești seara pe aleile pustii,
cu hainele demodate și buzunarele
pline de fluturi
pe unde trece el ploaia se oprește
lămpile se aprind în fața
și se sting în spatele lui
omul umbrelă.
==============================
Cel care își spune povestea
oricui este dispus să îl asculte
cel de care oamenii se feresc
cel ce privește în gol, peste umerii tăi
către o lume fără cusur. Acea lume
cea mai frumoasă dintre lumi.
===============================
A văzut TIMPUL spune el,realitatea timpului
timpul e un magician, spune,o iluzie
o pelerină neagră cu miros de sudoare stătută
de flori moarte uitate la soare.
Pelerina se rotește, rotește, rotește
ca o umbrelă japoneză, a ultimei gheișe
în onoarea ultimului samurai
pelerina se rotește, rotește, rotește
și cei dragi dispar, copilăria dispare, tinerețea
dispare, zâmbetele, dragostea, fericirea,
dispar toate pe rând,sub pelerină
în locul lor, magicianul scoate
un iepuraș speriat.
=================================
Omul umbrelă își șterge lacrimile,
cu mâna murdară.
Voi nu înțelegeți, spune el,
voi nu înțelegeți
tragedia trecerii
iepurașul e viu, e pufos, timpul e rece..

Dacă

dacă aș fi știut să scriu poezie
albul zăpezii ar fi fost albastru
aș fi scris despre omorâtori despre galbenul soare
despre fructele putrede despre noi animale bătrâne
m-aș fi jucat de-a Dumnezeu
dacă aș fi știut cum să o fac

dacă aș fi știut să scriu poezie
aș fi scris despre sfinții din adâncul pădurilor
care se roagă cu ochii închiși către un cer
care nu mai există care beau din izvoare
fără să tulbure apele
care trăiesc sute de ani pentru că cineva
trebuie să spele cu mâini bătătorite
picioarele Domnului

dacă aș fi știut să scriu poezie
oamenii mi-ar fi iertat nebunia amocul
aș fi putut să scriu despre lacrimi tristețe
și răul care încet încet a pus stăpânire pe lume
despre copiii goi abandonați pe treptele cerului
prea mulții morți buni care țin rana deschisă

aș fi putut să scriu despre orice
oricum nimeni nu a citit vreodată o poezie până la capăt
multă lume scrie e-adevărat dar cititul e infinit mai greu
încă de la școală se-nvață că POEZIE
e doar un alt nume pentru nisipurile mișcătoare
doat o altă față pentru Fata Morgana
Măreție

doar o felină mare ce alunecă
tăcută prin noapte
un rege bătrân care simte răceala pământului
trecute zilele vânătorii
trecută splendoarea
șoaptele pădurii nu mai au înțeles
gazelele pasc sub privirea ochilor obosiți
un fior îl străbate, privește spre cer sfidător
răgetul îngheață până departe orice urmă de viață
savana știe ce se va întâmpla și se-nchină umilă
leneș se-ndreaptă spre stânca încinsă de soare
măreț și mândru se-ntinde pe piatra ce-i aparține
privindu-se pe sine în auriul soare ce-apune.

Formele apei

cât de tineri eram
dansai desculță – râzând – pe cioburi de scoică
și îmi povesteai despre lumi imposibile
despre copiii noștri – îi vedeai în unduirile de argint
ale mării
despre putere și-ncredere
mâna ta mică mă strângea cu speranță
viitorul ne îmbăta ca un vin licoros
dacă priveam îndelung în formele apei
puteam să văd fața Tatălui meu
zâmbitor și puternic
timpurile acelea ne mai țin în picioare
când oaspeții se adună nu găsesc decât ceață și fum
tata moare…și nu vrea să moară
durerea îl apasă pe umeri și el ar vrea să alerge
peste pământurile uscate și goale
ale tinereții uitate
nici nu știu ce mă doare mai tare
irepetabila trecere sau privirile lui disperate
vocea subțire plângând și ochii bătrâni