Marian Hotca/Poezie

           
Hotca Marian (n. 14 august 1993) este un poet născut în Baia Mare, județul Maramureș. Actualmente este masterand la specializarea Literaura română și modernismul european la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. Colaborează la mai multe reviste cu profil literar din țară: Nord Cultural, Nord Literar, Oglinda Literară, Dăruiri Literare, Convorbiri literare, Boem@, Constelații diamantine, Agora Literară, Mișcarea literară, Tribuna, Apollon, Poesis, Contact International etc. A publicat un volum de poezie „Rătăcind cu Euterpe prin lumina lui Guntenberg”, Risoprint, Cluj-Napoca, decembrie 2014. Are în pregătire un volum de versuri pentru copii.

 
răni

singurătatea făcea rădăcini
și în lumea cealaltă
văd cum îngerii cu aureole cicatrizate
stau suspendați
într-o ceață meschină
gata să cadă cu totul în vacarm
chinul se prelinge-n șiroaie
până la ultima rădăcină

aș vrea să spun ceva dar
nimicul cuvintelor goale
se stinge într-un nimic și mai mare

mă apasă pâlpâirea unui înger încolțit în piatră
praful din icoane
a închis veșnicia într-o silabă de sânge
nisipul se depune
pe aripa frântă a îngerului meu
de parcă i-ar vindeca rana îngropată în sare
mirarea respiră adânc
prin mâinile răstignite în cuvintele-cruci

iar murmurul timpului
se risipește în noi
hrănindu-ne morțile
cu tot ce-i mai bun din vise

vid

de câte ori mă uit la pământ
îmi dau seama că mă adâncesc într-o umbră suspectă
hrănită prin răni cu inepuizabile sfârșituri
acum
și vântul se mișcă cu încetinitorul
doar în sensul invers al vântului

în scorburi de nuc
îngeri uscați
sorb roua din muguri fără memorie

mai fac un pas
printre metalice păpădii
ținând toate greșelile în râpa din inimă
cobor cu sufletul mai aproape de iarbă
tot așteptând
tânguirea
unei aripi de înger smulsă
să mai facă pentru ultima oară
lumină în vidul nostru

 
poem în reflux

câteodată îmi vine să spun
că sunt doar un asasin de umbre
alungite în amurg printre brazi
și mă hrănesc doar lunea
cu mișcări oțelite de cuvânt chinuit

peisajul care mi-a dat picioare
descătușate
mă obligă să pășesc până la sânge
printre mormintele părăsite
păscute de cai

devin un simplu aranjament al vieții
ce scrie și mai respiră din când în când vise
un obiect încrâncenat
în care fluxul și refluxul luminii
se joacă cu gândurile
dezbrăcate de propria-mi veșnicie

voi împietri aici
pentru toți îngerii cosiți în iarbă
lăsându-mi chinul
cu ochii deschiși până la cer
să nască în iarba de mâine
o nouă moarte
mai verde

umbră

caut trifoiul în patru în iarba
plină cu cenușă
și umbra murdară
mă doare

cât adevăr spulberat
în trupul pământului
a fost cândva
tăcerea focului plânsă

abia mă mai strâng în cuvinte
și ele întregi nemișcate
dau forma perfectă lucrurilor vechi

eu – spulberat de sensul soarelui
suspendat într-un arc de ceas –
nasc umbre plângând
în închipuirea mea

am făcut moarte
în lumina amurgului
și cioburi colorate din spectre suspecte
mi-au străpuns umbra
până la sânge

câtă durere șiroiește
în orice semn
în orice deget
în orice punct
de-acum nu mă va interesa decât
o fereastră larg deschisă
de la care să zăresc umbre
sugrumate în vânt

revoluție

ar fi nevoie de o nouă revoluție divină
în existența mea
de când îmi imaginez fără a mă opri
aceeași noapte
ce se măsoară și apoi se taie imperfect
cu aripa îngerului de scrum

întunericul îmi scurge
oasele prin sita unui vis crunt
și zbor fumegându-mi spaima
în însăși durerea zilei
înainte de a se naște

aud ecoul cuvântului tău ars
ca o bâlbâială
pierdută în groapa neantului
apoi mă înalț pretutindeni
spre niciunde
mai aproape și mai departe
de zodia ispășirii tale

și-n aerul putred
îngerul (fără a mai fi declinat în cazul genitiv)
a rămas doar o anexă amorfă și confuză
la marginea prăfuită
a sufletului

trezie

privești dimineața cum tremură
într-un bob de rouă adormit
o păpădie smulsă din inima câmpului
îmi sărută febril pleoapa încă străpunsă
de rădăcinile orfice
și totul trece ca într-o splendoare crudă a zborului
prevestind topirea păsărilor cu aripi de sare
în gândul ierbii aștept închegat
lumina laxativă
să se dezlănțuie
tăindu-mi somnul rotund
în două particule de trezie

 
monolog

tot așa a fost și anul trecut pe vremea asta
un pod putrezit
deasupra unui fluviu cu flori nuntind
în rugăciune
îmi dezlegam ochiul încolăcit în valsul beznei
s-aud plânsul aripilor
ce se topeau în elegii

va veni și vremea pentru cer
să mai picure ceva pe ruinele noastre
o tandră vibrare a ploii
a fi ultima dorință
a zborului captiv
în gândul meu

și tot așa a fost și anul trecut pe vremea asta
o moarte mototolită
în memoria veșniciei
meditația surdă a soarelui
în paharul cu apă
clătinându-se

monolog crud

în noi e o liniște de verde crud
suspinul rădăcinilor
stă băltit în inimi cu rășină de brad
din când în când
freamătul frunzelor
împinge în mine
cântecul păsărilor fără pereche

o aripă stoarsă de zbor
trece suspectă pe lângă mine
clătinându-mi
din rădăcini
toată singurătatea