Luminița Amarie/Poezie

 

 

 

 

 

 

 

 

din volumul
~Ascunde toate amintirile și distruge tot ce-am atins~
Casa de Editură Max Blecher, 2019

 

#
știu tot ce va urma
plictiseala
neputința de a suferi
hainele împăturite perfect
niciun gând sinucigaș
mirosul de om singur
de la prima cafea
până noaptea târziu
amorțit în întuneric
într-o casă în care fiecare are ceva
de iubit
ceva de distrus

#
eu în fiecare zi mai bătrână
tu mai fericit
cafeaua și țigara
gustul umed al pielii în care te-ai învelit noaptea
dimineața carnea păstrează frigul
un rest de întuneric
prin geam văd crucile
cimitirul de-aici n-are nimic din cel de-acasă

#
despre trup
ironia și mântuirea lui
fiecare mișcare ca o pedeapsă
doar să-ndrăznești să-ntorci acul
& ești distrus
totul e deja prevăzut
tăietura să fie adâncă
măruntaiele curate
să nu te-nșele memoria
să nu respiri mai mult decât alții
(mocirle colcăind de viermi
sânge cu cenușă)

#
îmi beau cafeaua în grădină
tu te lupți cu demonii în bucătărie
am construit
doar pentru a privi cum se dărâmă
etica nu m-a convins niciodată
nici meticulozitatea
unei vieți mai bune

#
ca și cum ar fi uman să fii distrusă de dogme & sfinți
vino să vezi
au inventat teorii despre fericire
& groază
nu-ți trebuie nimic altceva
poți fi
imbatabilă
atrăgătoare
aproape
inaccesibilă

#
e greu să asculți în întuneric
cum bate inima
aștepți zăpada dar nu va veni
doar o altă dimineață
cu care să lupți
gesturile îți vor îngreuna respirația
ai să-ți târăști obosit trupul
ca un animal
nerăbdător să moară
nimic înălțător
doar tu
înconjurată de dragoste
o pasăre țipând
pe locul unui cuib
distrus

#
suntem în pustietatea comună
cafeaua e rece așa cum e normal
într-o vreme a frigului
(amintiri despre generația noastră
cea care nici măcar n-a existat
amintiri despre bătălii imaginare și sacrificii)
steaguri fluturând deasupra farfuriilor murdare
liniștitor
cât se poate de înfricoșător

#
subțiez negrul cu puterea
unei femei
distruse de lumină
părul meu a fost trist
doar privindu-ți mâinile
pierdute în el

 

***

Criza cuplului și a vîrstei declanșeză, în poezia Luminiței Amarie, o autoscopie tenace – amestec de luciditate, frică (pînă la oroarea din „inima întunericului”), tandrețe, cruzime  – care confruntă bergmanienele „scene ale vieții conjugale” cu ceea ce filozoful ar numi „sens ontologic al negativității” și abisală Nichtigkeit.

Oboseala, golirea interioară, epuizarea, dezvrăjirea lumii sînt mai întîi trăite nemijlocit – sînt suferite ca traume corporale și psihologice (dar într-o stilistică a brevilocvenței, a discursului suspendat, a sincopei, a parantezei, a blancului, a gesticulației minime, deci cu atît mai elocvent) – , pentru a se transforma, pe parcurs, în provocare ascetică și ritual de trecere. Unul reușit? În contextul atîtor vociferări mai degrabă ideologice decît lirice, Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins recuperează convingător cel puțin dimensiunea existențială a poeziei, dincolo de biografismul recurent. Ba chiar ne duce spre o simbolistică mai abstrusă, cu potențial de metanoia: „trec din mâna stângă în mâna dreaptă/ o piatră ce nu mai are nicio asperitate”. (O. Nimigean)

***

Luminița Amarie scrie o poezie reziduală, născută în siajul iubirii menite să pună ordine în entropia corpului, gândirii și a lumii. Uzura, rutina și neputința individului, multiplicate cu doi, sunt subiectele eului poetic mobilizat simultan, contradictoriu, de melancolie pentru lucrurile ce se pierd și de vitalitatea, ,,greața unui nou început”. Cu un limbaj esențializat, fără efuziuni și artificii retorice, adecvat unui timp al urgenței, poemele se nasc din fluxul cotidian incert și impur, din contaminări și trădări, rezerve și distanțe, tensiuni și transgresiuni în interiorul universului domestic, un dormitor dimineața, o bucătărie sau o grădină: ,,schimb apa la flori / înlocuiesc cearșafurile / lumina va intra / va șterge tot ce-a rămas din noapte”; ,,îmi beau cafeaua în grădină / tu te lupți cu demonii în bucătărie / am construit / doar pentru a privi cum se dărâmă”.  În același timp, incizia, sau mai precis excizia, operează la fel de precis în adâncul traumei și al memoriei, pe o linie fără contur, unde corpul singular se regăsește în cel colectiv, iar personalul devine politic: ,,eu vin din generația fără învingători  mi s-au luat jucăriile /  în locul lor, o ghenă plină cu rahat   să mă ții de mână  să duci naibii gunoiul / să schimbi apa la flori  eu vin din generația morții dar nu spun /  nu-mi arăt scăderile vulnerabilitatea țipătul / umblu goală printre ziduri”. ,,Nimic nu a rămas netrăit” în ,,ascunde amintirile și distruge tot ce am atins”, cum spune poeta însăși cu vocea unei generații captive în mâinile moarte ale viitorului, dar tocmai acest imperativ poate salva ceva, mai poate crea o iubire nouă.  (Simona Nastac)

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu