Liviu Ofileanu/Poezie

http://viagrasamplesgenericinusa.accountant viagra generic

(din volumul „recriminator — gesturi codificate”)

hai, nu te mai gândi mult, lasă în mine, fă-mă femeie, am creier cu sterilet, zice Ea. și Ea e ca o frază uriașă, o groapă neagră.
ca să o înțelegem, îi punem semne, în special punctul, sfârșit acolo unde Ea continuă fără Noi dincolo de sfârșit.

nu obligă nimeni pe doi oameni să facă dragoste. Ei fac dragoste fiindcă vor să facă dragoste. abia s-au văzut și s-au și dorit,
au produs copii învelindu-se cu frunze. distanța dintre sughițul de plâns și hohotul de râs e cât un braț peste umăr.

dar tonul întrebării? glasul tremurător? accentul cade strâmb,
totul e făcut ca să mai vrei o dată, ca să-ți amintești ce n-ai voie să uiți, totu-i la vedere, totul e-afară, la revedere.
să nu ți se facă milă de tine. așa te uiți și-a doua zi în oglindă,

și te recunoști în fotografia-de-grup, acolo-n spate, ăla blurat.
de ce așa? erau atâtea metode ca să nu. pentru că ești inteligent
și nu trebuie să-mi duc vorbele la capăt. cum deschizi gura te expui, e un lux pentru care plătești prin izolare. și dacă taci e tot aia.

pentr-un simplu bună-ziua cheltuiești două scântei între sinapse. trebuie să doară dacă lipsești. dacă nu, e clar: nici nu erai în poză – pe locul tău poate sta oricine. acum nu-mi mai pasă.
mă-ntreb omenește: ce mai faci, bă? dar cine să răspundă?

 
levitracoupongenericwithouta.accountant proiect abandonat (I) viespe

 
imaginez întâlniri private cu poeți de seamă la o cafea față-n față în țara unchiului sam. între portavioane și F-116 rotindu-se în jurul becului din sufragerie: duhul beatnicilor în sevraj atemporal,
amintirea măcelului din vietnam și căderea turnurilor gemene.

și de la viespi avem ceva de-nvățat: de pildă, cum se răcoresc Ele când e-afară 40. cum scriu două rânduri mă opresc să le interpretez:
am un grăunte de-ndoială pentru orice, chiar și pentru aer – pentru că nu se vede dar se simte, trăsnește a pișat de câine schizofren.

după 40 m-am prins că totu-i o cacialma, prietenii mei au chintă spartă și-mi zâmbesc dintr-un careu înverzit. cu toții ar dormi mai mult ori de câte ori visul se întinde peste firele de troleibuz.
ne trezim încet, facem conversație cu trupuri adormite.

lumea reîncepe să-și deteste plozii, să zacă sub masă. și aici dai cu magia-n fasole. revin: viespea se lasă în găleata fântânii pe cele opt piciorușe. îți bea chipul. te subțiază. uite de-aia-s Io așa tras la față.
am și-acu’ o gâlmă pe ceafă și-ncepe să doară dacă mă gândesc.

orice lucru bine făcut e făcut până la capăt. dacă nu știm unde-i capătu’ ăla, asta-i o altă poveste. să trăiești e-o treabă suportabilă dar neplătită. când revin la cartea mea constat că imaginația autorului e varză. și mă pun pe scris la o alta – mă pricep la sfârșituri.

 
http://cilaiscialis20mgcoupons.accountant cialis oxigen

 
unii vor spune aceleași bancuri și tot Ei vor râde primii, înainte de poantă. pentru că nu poanta-n sine îi face să râdă, ci mutra celui ce-i ascultă. când facem, în sfârșit, ceva cât-de-cât bine, o facem dintr-un reflex dobândit. și dacă pentr-un simplu bună-ziua se pun în mișcare

o groază de senzori, dacă pentru atâta lucru se omoară creierul,
câte calcule face în ultima zi? îmi spun să fac totul bine, exact ca-n prima zi. sunt mereu atent la nuanțe, răpit de puterea sentimentelor. nici nu plec de-acasă într-un loc și sunt deja acolo,

așteptând ca să mă-ntorc. muțenia e un lux de clasa-ntâia.
și ce faci dacă: dacă ajungi într-un loc dificil cu aerul rarefiat.
ce să faci, deschizi tubu’ la maxim, învârți rotița cu grijă
și nu te uiți în jos. dacă te uiți, te uiți așa din coada ochilor,

doar ca să vezi unde vei face pasul următor. mulți s-au ascuns în avalanșă de frica morții de cancer. un lucru-i sigur: am pierdut manualu’ cu instrucțiuni și mă cam dor mâinile. le strâng și iar le slăbesc, mă uit în jos doar ca să văd de unde-am să cad. mâna

alunecă de pe coardă, catarama se desface. și mă duc, mă duc, mă duc mii de metri-n zăpadă… deocamdată, asta am Io în cap. dacă se va-ntâmpla, n-o să am timp de vorbe, de instrucțiuni și poze.
dacă s-a-ntâmplat, am și adormit în cădere – și e-atât de cald aici.

 

tadalafil statutul sperietorii

 
mă opresc din cititu’ unui roman și-ncerc să-i imaginez continuarea, preț de câteva săptămâni. se zice că nu-i greu s-ajungi pe câmp.
adică nu că nu-i greu, ba e foarte ușor, însă și mai și decât s-ajungi
e ca să rămâi deasupra, să ai tăria de a te suporta. când te specializezi

într-un domeniu alte sfere ți-apar anodine: țăranu-i străin de fizică atomică. când lacrimile subliniază un eveniment se spune că plângi de necaz ori bucurie. și plânsul diferă, un ochi de sperietoare știe diferența. nu-i o metaforă propoziția sufletul se dezgheață –

sperietoarea rămâne locului, aceeași față coclită, schiță de furie.
când porumbul s-a cules, Ea stă pe câmp ca să păzească roua,
Ea nu poate avea orice nume, însă oricine îi dă unul va suporta consecințele, va fi tată. deși e stoarsă de respirație, trasă de limbă,

gesturile ei largi sunt la cheremul vântului, emoție paralizantă, intransmisibilă, o muzică spectrală, văzută și uitată instantaneu.
e firesc să fie așa. adică nu e chiar firesc, însă ar fi dureros ca să nu o mai vedem cum împarte razele de parcă ar fi aflat scopul vieții.

lumea se mișcă, n-are timp de răspunsuri. sperietoarea face totul ca
să țină lumea la distanță – de-aceea ne și dorim proximitatea ei.
o văd crescând copii, spălând cămăși, rânjind senilă ca un clovn.
dar nu mi-o imaginez niciodată lovită de un camion.

 

cialis rezeptfrei apa curge nestingherită pe sub pod

 

când ochiul se uită-n oglindă, ce vede? un alt ochi care-l privește,
un sex de femeie, iris dilatat de neuroleptice? diane wakovski nu știa să înoate. s-au înecat destui tineri care n-au apucat să facă dragoste.
au depus eforturi ca să se țină drepți ca lumânările-de-nuntă,

să facă pluta cu gura închisă – unii au cedat înaintea celorlalți și ceilalți s-au bucurat foarte. e greu să afli un loc unde să-ți lași capul. să înoți cum se înota pe vremuri și te uitai la lună prin cupele sutienului. toți au ceva de înecat înăuntru, își semnalează poziția

ultimă. hipnoza ar trebui să aibă o putere de șaman asupra spiritului, însă iov ne-a demonstrat că n-are. orice ai îneca trebuie să aibă o idee de sacrificiu. când îmi seacă resursele și nu mai văd lumina în apă, mă trezesc cu o oră mai devreme decât ora la care sună ceasul.

dau cu apă pe mâini și pe față ca să se ducă funinginea visului. nici nu se luminează bine și am deja primele rânduri, niște bruioane pentru alte bruioane la care o să lucrez intens când voi avea steluțe de gheață în păr. și până când sună ceasul lumina mea explodează-n

oglindă – mă simt pulverizat la miezul nopții între ziua-de-ieri și ziua-de-astăzi, aproape fericit, înecat într-un ochi de apă,
satisfăcut profesional precum investigatorul unui zbor prăbușit –radiind cu pepita-de-aur în mână – cheia dezastrului.

 

http://viagrasamplesgenericinusa.accountant viagra on line partea bună a lucrurilor

 
în vise timpul capotează. și dacă, totuși, este ceva timp acolo,
El se află sub chip de femeie sau bărbat, mereu ceva de dorit,
de strâns în brațe. am crezut că pot fi cumva de folos ca o scară de policlinică unde pe fiecare treaptă cineva nemâncat așteaptă să i se

recolteze sânge. nimic despre conținutul radioactiv al ustensilelor, nimic despre potențialul cancerigen al unei întâlniri ratate. la trezire avem în minte flash-urile unui bairam și gustul de pisică moartă.
au fost zile grele și acelea nu erau decât începutul – vor veni zile mai

grele și nici atunci nu va fi sfârșitul – când pretutindeni vezi corpuri inerte îți dai seama încă o dată că poezia nu poate salva nimic,
e doar o nobilă starea de prostrație – parcă ai fi băut toată noaptea, te-ai făcut mangă și deceniile au țâșnit ca o vrabie speriată.

nu mai știi unde-ai fost, pe cine-ai ținut de vorbă, orice indicator de
pe stradă, fiecare semn ți-arătau că trebuie să fii atent, peste câteva secunde ori minute ești în pericol. și eram: îmi deschideam ochii undeva-departe, o luminiță în beznă, acolo mă reped și acum

dar Ea se stinge și se aprinde mai la dreapta. o regăsesc și mă duc mai la dreapta, parcă și Ea mă caută și ceva o împiedică. cu cât venim unul spre celălalt cu atât ne îndepărtăm – greutatea pufului de păpădie presează cu forța lacrimii o geană rebelă pe vremuri.

 

http://cilaiscialis20mgcoupons.accountant more suprafețele ne înșală privirea

 
mă ocup de lucruri neclintite. am puterea de a le muta. nu-i ușor ca să faci un lucru să vorbească, gramatica le-a tăiat cheful de a se confesa. dar să se miște? Ele sunt acum la genul neutru și în plină levitație.
până și groparul expert în cavități coboară cu fiecare mort

o parte din El. știm de la școală cum arată un cerc, cum să fie pătratul, rombul și triunghiul. știm din fața blocului că fetele au ceva țâșnitor și care nu se vede ca la Noi, prin pantaloni. mintea stă într-un colț și se gândește – Ea înțelege că minus e minus, asta înseamnă

ceva care nu mai e de față – cum se poate aduna ceva care nu-i?
mintea are complexe de genul: nas cârn, picioare icsate, șolduri-de- butoi-cu-varză. Ea se află într-un perpetuu offside: o albastră biluță de pix indică mereu punctul cu var: ești pedepsit că exiști,

moartea te caută-n lume și Tu ești la masa de scris, azil de o persoană. pentru că nu te găsește, tragi o cinzeacă. te caută la morgă și nu te găsește – tragi o sută. te caută între napoleon, stalin și madam bovary, cicciolina și arnold swarzennegger și culmea, nu te găsește!

– îi bagi o dublă și numaidecât apar steluțe mai verzi ca dolarii.
la început abia am mișcat o coală de varză. pe urmă am exersat cu fusta iubitei. după câteva luni am ridicat obiecte greuțe: țigări și pahare de 50 ml, plastice de 2 l și mâinile pe sâni cu facultate.

 

http://sildenafilsexyfeelingtabletsnamesgeneric.accountant generic sildenafil un program de sănătate mentală

 
într-o zi ai să-ți pierzi capul, zicea mama, e-a câta oară când pierzi ghiozdanul și mănușile? dar când mă certa mama eram bucuros pentru că supărarea ei aducea și mai multă bunătate. o haită de câini mă simțea venind ca pe o cățea în călduri. toamna întârzia să vină,

seceta uscase totul. doar pepenilor le-a mers bine, acești porcușori vegetali s-au vândut excelent. am luat o lubeniță verde ca mătasea broaștei, roșie și dulce pe dinăuntru, răceala de formă a călugărițelor.
pe o altă filieră a sunetelor înalte, octavele strigii în cercul întunecat

al irișilor. cum să mai iei cu tine ceva după lecția lui macedon?
niște corelații în fluxul ideilor care ne asaltează? obsesiile noastre se aseamănă pe măsură ce devenim sinceri unul cu celălalt? acele opuse culori, percepții feroce sunt schițele omului devenit?

piesa continuă doar că unele amănunte ale vieții te fac praf.
vorbesc pentru că am nesiguranța convingerilor,
mă tem că n-am să mai aud niciodată splendida voce care-i a mea doar în timp ce vorbesc. am rămas undeva captiv între timpuri

precum bucuriile ce nu se mai întorc niciodată. de la o vârstă bănuim cam pe unde e capătul. de-aia se și laudă bătrânii cu absența viitorului – ochii slăbesc, lentilele se fisurează, imaginile capătă o patină de lucru vechi și valoros pe care nu și-l permite nimeni.

 
for în apropiere de hermannstadt

 
în nopțile reci cu lună tristă, în șura lui nea ion, chiar între paie
rândunelele și-au făcut cuiburi și au pui cu ciocuri galbene.
mă tulburasem foarte urmărindu-le plecarea, știind că nu voi fi
de față când se vor întoarce la casa-de-lemn din câmpie.

zborul lor e-asemenea unei lumânări de veghe – arde ce arde
însă mortul trebuie îngropat. în veghile mele de noapte
m-am călăuzit după steaua singurătății, o stea galbenă luminând pe dinăuntru, steaua evreilor duși la abator – fără să pot exprima

ceea ce simțeam luminând, nefiind prezent în prezentul ăsta,
ci prezent în prezentul care va fi fost să fie – un cer senin.
și în toridele ore de amiază ale verii se stârnește un vânticel
de peste munți ca să împrăștie scrumul caselor arse,

frica de sfârșit, gaj al toamnei care va veni galbenă peste oase.
nici n-am luat bine o carte în mâini că vântul o deschide la sfârșit,
vântul mută cenușa din stradă în cărți și proiecte esențiale.
ceea ce părea să durere se năruie; doar mișcarea mai poate salva

dar mișcarea-i dureroasă pentru cel cu o stea între omoplați – o lumină galbenă și tăioasă. dacă nici stelele nu rămân la locul lor,
ce se va alege din galbenul lor morganatic? firmele de ecarisaj au făcut bani frumoși adunând potăile orașului în timpul trecut.

 
http://viagravscialisgeneric100mg.accountant generic for viagra la dărâmarea schelei

 
am sentimentul că îmi mănânc părinții. mi-au trimis fotografii cu singurul pom din grădină, un cireș. din bruma lor legume și fructe, câteva borcane cu dulceață. am sentimentul că am stricat o parte din lucrare. grija de a recupera cuiele ruginite, lemnul care a rezistat

intemperiilor. nicio urmă din pașii zidarilor, niciun cuvânt porcos
nu se mai aude. privirea pornește direct prin fereastră, fragmentează orașul în ulițe băltinde și ocolește ogarii pripășiți în scări de imobil. acesta e orașul meu, garsoniera mea, fotoliul și orizontul dincolo de

ochelari, pe sub imaginea lecturii mele, comunicând prin raze X
cu altul, același. totul e să merg, să nu stau locului,
con te partiro, sunavi per mari che io no so.
o pătură de lână albă, un pix și un carnețel unde Naratorul este

identic cu Autorul. am început să cobor scara – cuvinte drăgălașe și nepieritoare, doar gura ce abia le rosti e plină de pământ – pământul înțelege totul. și tot coborând, sunt atent la trepte ca să nu alunec,
să nu mă trezesc deodată căzut pe alt pământ.

încă zece, douăzeci, o sută și scara tot nu se termină – acolo sunt muzee și galerii de artă, acolo-s amfiteatre și mari biblioteci.
acolo unde sunt academii și observatoare, acolo-s închisori și ospicii.
și mai departe sunt alte depărtări la care și gândul ajunge obosit.

 

 

 – selecție realizată de Nuța Istrate Gangan – 

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu