Liuba Botezatu/poezie

Absență

Femeia adâncurilor privea absentă trecătorii,
cuprinzându-se de milă pentru încercarea lor disperată
de a se prelinge pe sub mantia tăcerii ei.
A învațat să se ascundă, renunțând să mai vibreze la jocurile
copilărești ale maimuțoilor din junglă, să-și mai aplece
urechea la șuieratul șerpilor, la zgomotul valurilor
dornice să-i prăbușească stâncile după care și-a găsit adăpost.
Femeia adâncurilor reintră în sine, contopindu-se cu lumina
pământului ei, încalzindu-se la flacăra lui cât noaptea se mai
întindea peste lume.
Odată, cândva… o va găsi luminătorul cel mare.

Apocalypses now

și dintr-o dată dumnezeu
a murit
oase desprinzându-se fărâme –
pulbere albă peste suflul rece
și gol
al deșerturilor
între mine și tu – căscate prăpăstii
urlând luna cea plină
de roșu
sânge cereau colții mei
sânge
și moarte

să vină sfârșitul

Catren al luminii din moarte

Melodia din tine mă cheamă ecou
Magnetic, lumina-ți mă-îmbie să mor,
Petale-mi preschimbi în aripi de flutur
Spre tine aspir, de tine mă scutur.

Poesis

În centrul universului era el și poezia lui
cu ele orbitându-i în jur ca niște musculițe bețive,
unele din promisiunea iubirii poetice, altele din milă
pentru aparența scribului trist și singuratic,
altele din vanitatea femeii
de a se simți o Ană în mănăstirile lui închipuite.
Cine să le spună, cine să le poată face să înțeleaga că
în centru se afla doar el
cu cea mai frumoasă iubită din toate universurile,
Poezia…

Știam…

Știam demult
cum va sfârși povestea
c-om viețui în universuri paralele
și numai gândul unui vis de iarnă
va trimite vești de cum exist
de cum mai ești
în răsărituri diferite
prin unde electromagnetice

acolo unde
nu te mai aștept
acolo unde
nu mă mai aștepți

Știam că între noi doar vântul
va zăbovi să mai încânte
cum cântă Eol
prin troiene de zăpadă
ți-oi contempla povestea vieții-n rame
desprinsă din prezent
ca pe-o legendă vie care nu-i a mea
căci zboru-n infinit îmi este casă
în care loc nu și-a avut
iubirea ta
iubirea mea

Elementul lui Sunt

M-au întrebat cine sunt și nu am știut să le răspund,
căci nu mi-am inventat un nume,
numele meu s-a născut din iubire mi-au spus
născătorii mei,
însa nu mi-a fost de ajuns.
Atunci am privit către pietre, dar ele mi-au spus că
nu sunt decât un pumn de țarână,
praf și pulbere strânsă de picioarele înaintașilor mei.
Am întrebat cerul, iar văzduhul mi-a spus că
nu-s decât suflare de vânt peste imensitatea lumii.
În nopțile reci am mers către ploi să le-întreb
de, poate, cumva, am fi surori. Iar ele mi-au spus că nici
ploile nu-s ceea ce par să fie într-o mare pustie
și dacă apă mi-e gândul în albia lui, în suflet port focul
ce frige și arde păduri, destramă hotare, omoară stihii.
Cine ești tu, copil de niciunde, departe de munte,
de mare, de verde, de soare? Întrebau păsările cerului.
Au nu ești vreo surată pierdută de cârd? Unde ți-e zborul?
Ori ești steauă de mare, ori stea căzătoare, ori lună-n triunghi,
ori soarele, leul, ori curcubeul?
Atunci le-am răspuns că eu nu-s
nici steauă de mare, nici stea căzătoare, nici lună-n triunghi, nici
soarele, leul și nici curcubeul, nici focul, nici ploaia, nici cerul,
nici zarea, nici vântul și nici pământul, deși țarână mi-e gândul…
Sunt doar omul, nimicul și totul,
sunt conștiința a tot și a toate din ziuă și noapte.
În mine port dorul, uitarea, iubirea, amorul
și ura, și hula, și zborul…
În mine se plimbă Cezarul și robul, și orbul,
cutezătorul și văzătorul,
În mine Iisus alină poporul, iar Iuda se vinde pe sine
de dragul iubirii de pâine, în mine bărbatul se luptă
pentru ziua de mâine, cucerește tărâmuri,
femeia renaște și naște,
se face iubire de pace, de semeni, de oameni,
de lume…
Și este, și sunt în tot și în toate ființa, știința și neștiința,
fărâmă de conștiința, lumină, o formă de gând,
eter, apă, foc și pământ.

Blank space

Și a spus Dumnezeu să fie liniște,
și s-a făcut liniște în adâncurile neumblate
ale cugetului, numai tăcerile mai aveau ecou
în urma dansului drăcesc de-a ,,te iubesc’’,
strecurate de buzele înmuiate în miere pe limbă
vicleană și tristă din proprie deșertăciune.

Rămasă cenușa se-așază rotind pe note de Bach
în cămară,
vântul răzleț șuieră molcom și trage să moară.

În numele meu (între două…)

În pântecul meu port două femei,
obediența și răzvrătirea, dorința de a aparține
celui ce stăpânește lumea, mână în mână
cu nevoia acută de libertatea de a-mi fi stăpână
mie însămi.
Două femei nasc pe rând, amărându-mi zilele,
îndulcindu-mi nopțile, hrănindu-mi demonii,
înlăcrimându-mi
îngerii.
Două femei se țin de mâini pe creștetul umbrei mele,
săpându-mi galerii adânci în inimă și-n suflet,
păruindu-se, iubindu-se, alinându-se și urându-se.
Le îmbrățișez, certându-le în fracțiuni de timpuri
diferite,
care se fac totuna în același spațiu de simțire.
În fiecare zi îmi împrumută din numele lor,
revendicându-și dreptul
la Iubire, dar eu,
în lumea mea, pe rând, îmi sunt și Evă, și Lilith,
și, totuși, ție, eu nu-ți pot fi niciuna…

-selecție realizată de Nuța Istrate Gangan-