Ion Istrate: Statornica rațiune

de Ion Istrate

Ca om de carte, în măsura în care sunt așa ceva, fac parte din prima generație care a fost numită „a Echinoxului”, în ciuda faptului că atunci când băteam eu la porțile Facultății de Litere din Cluj, în toamna anului 1966, nimeni nu folosea acest substantiv altfel decât în accepție astronomică, după cum nimeni nu știa, de pildă, tot atunci, că ilustrul nostru contemporan, poetul de limbă maghiară Szilagyi Domokos, pe care îl puteai întâlni în compania lui Aurel Gurghianu, pe terasele restaurantelor din centrul vechi al cetății, era un colaborator acoperit al Securității. Aceasta în condițiile în care, să ne înțelegem, nimeni nu se putea considera totuși „inocent”, în acea vreme, în nici o privință. Peste drum de Facultatea de Litere, de exemplu, locuia un angajat „al corului Operei”, mare iubitor de chiolhanuri organizate pentru alții, dar la care el nu bea nimic, unchi al unui viitor prozator român, scriitor care se va lăuda, în romanele sale, cu poziția intransigentă a intelectualului autohton, silit de dictatură să se exprime „printre rânduri”. Tot din același imobil intra și ieșea adesea fiul unui umil meseriaș, cunoscut al părinților mei, mai mare decât mine cu numai câțiva ani, ins care, după absolvirea unei misterioase școli de miliție cu termen redus, la București, se lăuda peste tot, prin urbea natală, că primise o slujbă bine plătită, la Cluj, singura sa misie fiind aceea de a bate cârciumile, pentru „a știrici” ce se vorbește pe la mese, cu scopul de a raporta apoi superiorilor ce idei schimbă între ei dascălii și viitorii absolvenți de universitate. Aceasta în condițiile în care, așa cum spuneam, nimeni nu era și nici nu putea fi considerat „inocent”, în acea vreme, după cum nimeni nu e „inocent” nici acum, în așa-zisa noastră democrație, tot așa cum n-au fost „inocenți” nici locuitorii Weimar-ului lui Goethe, aceia care, aduși cu forța la Buchenwald, se isterizau în fața mormanelor de cadavre pe care le descopereau, cu toate că tot ei respiraseră ani de zile aerul infestat de fumul crematoriilor iar, pe 20 martie 1945, trimiseseră mii de telegrame de felicitare lui Adolf Hitler.

 

Cum spuneam, în 1966, nimeni nu auzise de „Echinox”, pentru că ideea culturală, care va avea o paternitate pătimaș disputată, încă nu se născuse în mintea cine știe cărui „conducător de partid și de stat”, după cum nimănui, tânăr ori bătrân, nu-i trecea prin cap să prevadă, altfel decât cu coada ochiului ori în marginea unui gând răzleț, căderea comunismului. Batalioanele de securitate, cele în care își „satisfăceau stagiul militar” fiii „muncitorilor și țăranilor români”, își încheiaseră treaba, prin munți, iar cadavrele „bandiților” putrezeau de ani buni, în mormintele lor anonime. Constatare cât se poate de grăitoare și pentru realitatea că, astfel, în modul cel mai brutal, altor realități li s-a oferit șansa de a reprezenta valori sigure, catalizatoare, modelând mințile tinerilor ca mine, care nu plecaseră încă din casa părinților lor. Unde adagiul politic nici nu a făcut prea mulți purici, câtă vreme năzuința mea fundamentală, de bună seamă secretă, dar de care eram foarte mândru, ocrotea un vis special și îndrăzneț, acela de a deveni scriitor. Noțiune care, în judecata mea de atunci, îngloba, îmi dau seama acum, într-o formă cât se poate de vagă, atât omul de cultură, cît și creatorul de ficțiune. Iar într-o atare direcție, a afirmării personale, socoteam cu naivitate, primul pas îl făcusem deja. Mă refer la împrejurarea că, după ce, împreună cu Mihai Bărbulescu, un orădean, și Marian Papahagi, fiul unui medic și al unei farmaciste din Cluj, luasem, în 1964, locul al doilea, pe „regiunea Cluj”, la olimpiada de literatură a liceelor românești, și după ce participasem, în 1965, la faza „pe țară” a aceluiași concurs, la Craiova, am reușit, în 1966, să intru, cum se spunea atunci, „la filologie”, în baza unui examen de admitere la care am primit o notă incredibil de mare. Eram al doilea calificat, în 1966, după fostul meu companion de aventuri nocturne oltenești, Marian, care s-a hotărât, în ultima clipă. să renunțe la Politehnică și să urmeze cursurile aceleiași facultăți a Universității „Babeș-Bolyai”.

Nimeni nu a intrat, prin urmare, în anul 1966, la Cluj, la Facultatea de Litere, fără examen, nici n-a fost înscris, ca student, în baza unei note de zece acordată de dascăli într-o asemenea împrejurare, cum am citit de mai multe ori, prin evocări revuistice și cărți de interviuri, cu lehamitea celui care a renunțat demult să corijeze genul acesta de afirmații, care conțin întotdeauna „subtile” și „inocente” neadevăruri. Adică acel gen de gogomănii introduse în spațiul public cumva en passant, fără a fi susținute cu toată gura, deci fără a avea în vedere calitatea de martor a conlocutorului ori a cititorului, procedeu prin care au fost acreditate atâtea inexactități și atâtea neadevăruri și au fost aruncate atâtea „vorbe de scădere”, în lumea de hârtie a publicisticii românești.

 

Important era atunci pentru mine, ca om tânăr, abia ieșit din adolescență, faptul că mă văzusem acceptat, ca student, într-o universitate de al cărui prestigiu nu mă îndoiam, că urma să învăț lucruri noi și că mă aflam în compania unor tineri pe care îi cunoșteam, dacă nu de acasă, din orășelul transilvănean din care proveneam, atunci cel puțin de pe la concursurile literare la care participasem și de care eram foarte mândru. Motiv pentru care, când, după o foarte scurtă pauză, anul școlar a început, m-am și prezentat, plin de entuziasm, la secretariatul facultății, unde mi s-a comunicat că fusesem repartizat, ca student, într-o grupă în care, pe lângă studierea limbii și literaturii române, urma  să-mi desăvârșesc cunoștințele de limbă și de cultură franceză. Tot acolo am aflat că, din anul acela, în programă se reintroducea studiul limbii şi al culturii italiene, activitate întreruptă în perioada de după Cel de al Doilea Război Mondial.

 

Toamna era frumoasă și cerul albastru, senin, iar autorul prezentelor rânduri nu împlinise încă douăzeci de ani. Dealtfel, chiar și atmosfera în care se desfășura viața universitară se arăta sensibil diferită față de cea dinainte, aceea pe care o cunoscusem prin vizitele făcute la Cluj în anii anteriori, pentru a-mi vedea fratele, student la rândul său, schimbare pe măsura unei lumi pregătite să se îndrepte spre un viitor diferit de acela la care putuseră aspira generațiile anterioare. Peste tot se simțea, în aer, o anume febrilitate, vizibilă în lipsa de supraveghere a gesturilor, a replicilor, o căldură insurgentă în stare să catalizeze fără noimă raporturile inter-personale, de parcă printre oameni ar fi apărut o înseninare și s-ar fi generalizat o stare, o bunăvoință pe care o puteai întrezări, ca realitate concretă, printre cuvinte, în atitudinea persoanelor întâlnite pe stradă, în zâmbetul larg al cunoștințelor făcute prin cafenele ori în sălile de curs. Ceea ce însemna că și țara, în ansamblul ei, ieșea, încet-încet, din epoca de triumf a proletcultului răsăritean, în care cel mai mare pitic din lume, acela sovietic, își arătase peste tot vigoarea mușchilor, de la Academia Română, din care fusese alungat Lucian Blaga, la amfiteatrele universităților în care urma să ne pregătim noi, cei care veneam. Săli din care fuseseră îndepărtați fiii foștilor „exploatatori”, alături de „năpârcile” țărăniste, liberale ori legionare, de dascălii indiferenți ori imuni la marxism-leninism și lângă care fusese legat, cu un trainic lanț de cerneală roșie, un dulău ce saliva la comandă, împrejurare folosită pentru a dovedi că există o bază materială a reflexelor condiționate, teză susținută de un savant de care nu auzise nimeni până după război, unul  Pavlov.

 

Este fără îndoială greu, dacă nu imposibil, să-ți dai seama, atunci când un eveniment are loc, de importanța ce o va căpăta odată cu trecerea vremii, de rolul pe care-l va juca în societate ori de locul care-l va ocupa în propria-ți biografie. Poate că fiecare avem, înscrisă în propriul său cod genetic, capacitatea de a da răspunsuri specifice, diferențiate, la stimulii constrângători ai realității, mai ales în momentele de reală cotitură, când este necesar să luăm hotărâri cu adevărat importante. Poate că fiecare avem, în asemenea împrejurări, o „oră astrală”, cum ar fi spus Stefan Zweig, prin care răspundem unor imperative categorice, acelea prin care ne și definim personalitatea, în raport cu marile mistere ale existenței. Și cătă vreme asemenea procese mentale ne sunt caracteristice, tensiunea desfășurării lor poate umple de semnificație inclusiv succesiunea de evenimente pe care încerc să o evoc.

 

Aceasta câtă vreme, în toamna despre care am spus că era senină, a anului 1966, înainte de a începe primul curs din viața mea de student, după ce mi s-au perindat, prin minte, figurile câtorva dintre profesorii minunați pe care i-am avut înainte, parcă în urma unei străfulgerări inexplicabile, stranii, am luat hotărârea de a provoca destinul. Este vorba de decizia, la care am ajuns brusc, fără nici un fel de deliberare premergătoare, de a cere, printr-o petiție adresată decanului de atunci al Facultății de Litere, profesorul Ion Vlad, transferarea mea, ca student, din grupa în care urma să aprofundez limba și cultura franceză, într-una din cele în care urma să se studieze limba și cultura italiană. Concepută febril, pe o foaie de hârtie „ministerială”, pe una din băncile din curtea clădirii de pe strada Horea, numărul 31, sediul de atunci și de azi al aceleiași cunoscute instituții de învățământ, suplica mea putea să placă, dar și să displacă, în același timp. Aceasta pentru că principalul argument la care am apelat, cu oarecare ostentație, în acel text, pentru a-mi motiva demersul, dar și fără să-mi dau seama prea bine de ceea ce spun, era acela că „franțuzește știam”. După care, cu o prevedere care pe vremea aceea nu mă caracteriza și pe care mi-o explic numai printr-un atavic simț al nuanțelor, l‑am așteptat tot acolo pe decan, viitorul meu profesor de teoria literaturii, care urma să traverseze curtea, în drum spre sala de curs, pentru a-i înmâna jalba tinerească.

De ce nu mă voi fi dus, cum ar fi fost normal, cu cererea mea la secretariat, pentru a i-o preda domnului Bota, „cerberul” bonom și neatent care le centraliza pe toate? De ce profesorul Ion Vlad, după ce s-a oprit, preț de un minut, să mă asculte, cu o bunăvoință care confirma, în chip paradoxal, faima pe care și-o câștigase printre studenți, mi-a aprobat-o pe loc, cu un zâmbet, punându-mă să o duc imediat aceluiași secretar șef, spre executare? Ce tensiuni se vor fi acutizat atunci, la nivelul relațiilor sociale, între diversele „facțiuni” și „grupări” oculte, care e de presupus că se confruntau, pe culoarele puterii, în viața lumii universitare, dacă entuziasmul, atât de orgolios și de stângaci motivat, al unui tânăr necopt, l-a putut determina pe un om puternic, cum era și este și azi Ion Vlad, să-i rezolve cererea dintr-un condei? Spun „atunci” așa cum aș spune „acum”, pentru că am convingerea că lucrurile nu se schimbă, în adâncul lor, cu rapiditatea pe care o presupun politologii, după cum nu cred, nici n-am crezut vreodată că, astăzi, din iadul de odinioară vom fi pătruns în cine știe ce rai binecuvântat. În context, singurul lucru indiscutabil, pe care nu mă sfiesc să-l evidențiez, rămâne acela că, prin decizia sa, formulată laconic, acum patruzeci și opt de ani, în colțul din dreapta sus al unei cereri scrise de mână, pe hârtie „ministerială”, profesorul Ion Vlad mi-a schimbat viața, îngăduindu-mi să intru așa cum mi-am dorit întotdeauna, printr-o confrutare liberă, fără ranchiune și fără compromisuri, în contact cu marea cultură europeană, cu valorile sale autentice. Și, deși natura, proporțiile ori mandrele acestei confruntări nici nu le bănuiam pe acea vreme, pot spune azi, cu toată siguranța, că am ajuns să cunosc și să prețuiesc aceste valori în mare măsură datorită sufletului acestui om, grație felului său nepereche de a fi, de a gândi și de a acționa în împrejurări cum au fost aceea în care a aprobat, fără să clipească, cererea unui tânăr aflat la începutul studiilor, cuprinsă într-un text ce putea fi considerat, la o adică, chiar insolent.

 

Dar mai este ceva. Pot fi consultate și azi, în biblioteca familiei mele, două exemplare din același roman, „Statornicia rațiunii”, scris de un italian, Vasco Pratolini. Purtând, în original, titlul „La costanza della ragione”, volumul a fost tradus de Florian Potra și a apărut în 1966, la Editura pentru Literatură Universală. În același an, despre conținutul său ne-a vorbit pe larg Ion Vlad, în cadrul cursului de introducere în teoria literaturii. Dintre cele două exemplare, unul îmi aparține de la apariție și m-a însoțit, de atunci încolo, prin toate casele în care am locuit. Cel de al doilea a fost achiziționat de soția mea, în aceleași împrejurări și în aceeași perioadă, și a călătorit, împreună cu primul, pe la aceleași adrese, după ce ne-am căsătorit. Împreună, am convingerea că cele două exemplare vorbesc cu suficientă claritate nu numai despre o stare de fapt, ca suită de evenimente din biografia unui om, ci și despre o stare de spirit, apărută într-un complex de împrejurări care face ca aceste noțiuni să vorbească nu numai una despre alta, ci și amândouă despre una și aceeași realitate. Este vorba de prestigiul indiscutabil de care s-a bucurat opera lui Ion Vlad printre studenții săi, întemeiat pe valoarea propriu-zisă a ideilor pe care le-a profesat și în care ne-a invățat să credem.

 

Literaritatea, ne spunea cândva Ion Vlad, este o realitate polimorfică, experiența cultivării ei excluzând solidarizările motivate sociologic, care transformă ideea de grupare literară în aceea de grup de presiune. Nu am fost „echinoxist”, în perioada studenției, pentru că n-am crezut în apariția și în consolidarea unei solidarități estetice, de doctrină, în cadrul grupului care a format prima redacție. Până la urmă, n-am văzut-o nici în interiorul grupurilor care i-au urmat. Pentru aproape toți cei care au trecut pe acolo, revista a însemnat mai degrabă o scenă, pe care tinerii „de viitor” de ieri și de azi și-au exersat talentul în varii zone ale culturii, fiecare după specializarea pe care a ales-o. De aici și eclectismul ei cât se poate de evident, de pagină culturală a unei publicații virtuale, cu profil incert, scrisă de tineri în aparență puși pe fapte mari, dar care semnează în ea fie pentru că se străduie să acceadă, prin scris, într-o zonă culturală privilegiată, în care se stabilesc gloriile literare, perimetru în care stăpânesc „culturnicii” epocii, fie pur și simplu doresc să-și facă loc într-o zonă profesională liniștită, de regulă prin promovarea unor concursuri cât mai lesnicioase în învățământul superior.

 

Dar, dacă e să spunem adevărul gol-goluț, pentru toată lumea era limpede, de la bun început, că apariția publicației de la Cluj nu a însemnat, nici pe departe, încununarea unor minunate inițiative aparținând studenților, mânați de cele mai sfinte idealuri, ci consecința unei decizii „de partid și de stat”, reviste similare fiind inițiate de P.C.R. – în perioada în care a apărut publicația de la Cluj – și în alte centre universitare, la București și la Iași. Iar a hamletiza acum, a treia zi după scripturi, pe marginea respectivelor evenimente, aducând aminte cui vrea să asculte de variantele unor întitulări tot atât de echi, nume iscodite, ni se spune, nu pentru a menaja timpanele suspicioșilor comanditari supraponderali, ci în urma unor profunde și îndelungate meditații anticomuniste, în intenția de a demola din interior bastioanele totalitarismului, rămâne un mod de a te justifica de tot hazul. Un mod de a proceda tot atât de amuzant ca și intransigența cu care un tânăr poet de odinioară, ajuns cenzor, a decis să reacționeze în fața periculozității politice a propriilor producții lirice, care urmau să apară în revistă, motiv pentru care s-a hotărât să le cenzureze, spre disperarea colegilor, nevoiți să încropească, pentru numărul în cauză, o noua pagină de poezie.

 

Până la urmă, spunea Ion Vlad, ideologizarea rămâne periculoasă chiar și în interiorul tendinței de structurare direcționată a planului expresivității, orice rețetă accentuând, sub acest aspect, pericolul șablonizării. Cum nu se poate scrie literatură în regim comandat, ori „cu voie de la poliție”, spunea, prin 1966-1967, Ion Vlad, nu se poate fabrica literatură nici apelând la rețete, oricare ar fi acestea și oricât de savantă le-ar fi originea ori scopul pentru care au fost concepute. De aceea, în sânul unui curent, rar se vor găsi texte cu adevărat inspirate, care să-i ilustreze specificitatea. De unde și ideea că orice definiție literară reprezintă, până la urmă, o abstractizare amendabilă. Ceea ce face, am adăuga imediat, ca adevărata literatură să fie, așa cum am mai spus și în altă parte, numai un fel de iarbă rea, care crește cine știe pe unde, pe sub poduri ori în apropierea acareturilor indicibile pe care le evocă, în poezia sa, Emil Brumaru. Iar, în cazul în care nu e o plantă, adică un fel de urzică vindecătoare, seamănă cu o sălbăticiune greu de prins și de descris, deci cu atât mai greu de clasificat, pentru că nu se oferă niciodată vederii în întregime, pentru că te ademenește, te minte și se ascunde de gândurile tale în ceața subconștientului, în cazul în care nu se impune prin masivitate și prin simetrie, obturând orizontul percepției asemenea unui elefant african, sufocându-te prin musculatura sa amenințătoare, vie și șerpuitoare, pe de o parte, dar friabilă și instabilă, pe de alta, ca un banc de nisip.

 

Puține sunt lucrurile pe care, în viață, a trebuit să le adaug la cele pe care ni le-a dezvăluit Ion Vlad, în cursurile sale magistrale despre structura imaginarului artistic, realitate care, pentru el, ca și pentru mine, de altfel, rămâne o revelație fascinantă și miraculoasă, de sine stătătoare. Regret în această clipă faptul că, până acum, nu m-am preocupat în măsură suficientă cu deslușirea semnificațiilor ascunse ale informațiilor pe care le-am primit pe această cale, a cursurilor universitare, atât de demult. Fie că poate părea o exagerare sau nu, cred că, în esență, Ion Vlad ne-a pus, în anii în care zbirii intransigenței de partid vegheau „cu asinuitate” la respectarea principiilor luptei de clasă, în fața singurei viziuni neoplatonice asupra structurii fenomenului artistic care a fost zămislită, în țara noastră, după ultimul război mondial, într-o perioadă extrem de tumultuoasă, punct de vedere asupra expresivității care a fost propovăduit, zi de zi, la nivel universitar, chiar de sub nasul dictaturii.

Cât despre cuibul de viespi în care am intrat, ca „albină” în stupul italieniștilor clujeni, acela din care am ieșit, ca „matcă” pentru un alt stup, peste numai câțiva ani, tot ceea ce pot spune acum, la spartul târgului, este că tot ce am pătimit atunci reprezintă un mod în care mi-am expiat păcatele. E vorba de cele făcute, atunci și mai târziu, dar și de cele nefăcute într-o perioada din viață când m-am izbit pentru întâia oară de structura de adâncime a provincialismului, ca și de aceea a clientelismului cultural ardelenesc, așa cum   le-a lăsat Dumnezeu să apară și să se consolideze, pe parcursul istoriei. Realități extrem de complexe și de periculoase fiecare, pentru că sunt marcate de o suită multiplă de veleitarisme și de o demagogie cotropitoare, a căror structurare protejează periculozități tot atât de neașteptate și de nocive, cu precădere în savantul dans al relațiilor dintre indivizi și zonele de putere, dintre centru și periferie, veninoase și în cadrul raporturilor dintre dascăli și elevi. Ion Vlad nu ne-a vorbit niciodată, fie și cu un rest de înflăcărare, despre vitalismul exuberant al tinereții, ca vârstă supremă, nici despre forța cotropitoare a acestei stări de spirit, atât de pregnant ilustrată de lirica lui DˈAnnunzio, pe care am studiat-o la seminar. Tot așa, el nu ne-a vorbit nici despre vila pe care Benito Mussollini i-a dăruit-o marelui poet și nu l-am văzut niciodată entuziasmându-se în fața radioului, în vreme ce asculta cântece comuniste, franțuzești ori italienești, cele care invadaseră, după război, auditivul. Dar l-am văzut și l-am auzit, în 1966, vorbind cu căldură despre un roman abia apărut, scris de contemporanul Vasco Pratolini – intitulat, în variantă românească, „Statornicia rațiunii”, folosindu-se o sintagmă denominativă ce reproduce fidel semnificația numelui original – „La costanza della ragione”, operă literară ce se găsește în biblioteca familiei mele, în dublu exemplar, de aproape o jumătate de veac.

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu