Hristina Doroftei/Poezie

Hristina Doroftei (18 mai 1983) a absolvit cursurile universitare, masterale şi doctorale ale Facultăţii de Litere a Universităţii „Petru Maior” din Târgu-Mureş.
A publicat volumul de poeme, reflexie, Editura Junimea, Iaşi, 2014 (Premiul „Opera Prima” la Festivalul Internaţional de Literatură Tudor Arghezi şi „Premiul pentru debut” al USR Mureş), volumul de poeme, „Maşina de cusut”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017 şi volumul de eseuri, „Memoria zăbrelelor – eseu anti-uitare” (având la bază teza de doctorat, Memorialistica detenţiei comuniste, coordonator Prof. Univ. Dr. Al. Cistelecan), Editura Arc, Chişinău, 2017.
În prezent, realizează „Interviurile Familiei” la revista Familia din Oradea şi „Invitatul revistei” la revista Conta din Piatra-Neamţ. Publică poeme, cronici literare şi interviuri în Vatra, Ramuri, România literară, Hyperion, Euphorion, Discobolul, Actualitatea literară, Scriptor etc.

ascund & nu vreau

îmi ascund mâinile la spate
nu vreau să-mi vezi degetele
din carne tocată împreunate într-o
rugăciune întoarsă

***

Sunt pacienta engleză,
ba nu engleză, româncă!
Mă întind pe canapeaua lui Freud,
scormonesc în memoria afectivă,
făr’ anestezie,
pe viu.
Se-ntrezăreşte durere
dragoste
regret
dor.
Eviscerez tot
pân’ la ultima literă
din amintire.

Caut dragostea la
beţivii înamoraţi de-alcool
posesorii de conturi elveţiene
bărbaţii pierduţi printre curve
femeile cu mulţi amanţi
mamele cu tentacule încordate.
N-o găsesc nicăieri!
Cu lupa cercetez rădăcinile florilor
gust lacrimile
privirile
visele
speranţele
gândurile.
N-o găsesc nici în cuvintele
care-mi spun că se ascunde-n spatele lor.
Dezamăgită, mă îndrept spre casă
cu jeanşii, bocancii şi nervii prăfuiţi.
Îmi aprind o ţigară (ultima înainte
de sfârşitul lumii), azvârl chibritul
în coşul de gunoi şi-aud un scâncet micuţ.
M-apropii de pubelă, scormonesc
pân’ la fund şi dau peste ea!

P.S.: Sting ţigara şi amân sfârşitul lumii!

tata

poemul ăsta încearcă să ţâşnească din mine de câţiva ani
a devenit supurant
nu ştiu dacă-s pregătită să-l excizez
ştie prea multe şi va dezvălui totul despre el
cel pe care l-am iubit
şi l-am urât în acelaşi timp
între noi era un gol în care ne îmbrânceam reciproc
deşi trebuia să ne protejăm unul pe celălalt
datorită lui exist
sunt construită cu fragmente din el
pe care le dispreţuiam
acum îmi plac
lumea spunea că semănăn mult
atât de mult încât polii noştri se respingeau
mă întrebam dacă mă iubeşte sau nu
cred că mă iubea
nu ştia cum să-mi dovedească asta
ne părăsea aproape zilnic pentru amanta lui
când se întorcea era alt om
mirosea ca ea
vorbele-i erau întunecate de ea
în privire-i se oglindea ea
atunci îi doream moartea
nu puteam să-i omor amanta
nimeni nu reuşise asta
avea atâţia neputincioşi prinşi în mrejele-i
nu ştiu cum reuşea să-i satisfacă pe toţi
eu şi mama nu mai contam când o întrezărea
el nu-i putea rezista
când îi simţea parfumul se transfigura
se ducea hipnotizat spre ea şi se împreunau
întors acasă reproşurile noastre îl enervau
stăteam în calea împlinirii lor definitive
până acum zece ani
atunci şi-a făcut curaj şi ne-a părăsit
ea l-a furat pentru totdeauna din vieţile noastre
uneori parcă mi se face dor de el
nu ştiu dacă-l iubeam
sau îl uram

poem cotidian

am învăţat să scriu poeme în timp
ce am grijă de maria
supraveghez elevii care scriu teste
le coc în cuptorul minţii
când spăl vase
frec podeaua
şterg praful

beau o cafea neagră amară
fiartă pe aragazul bunicii
mă ceartă că o las prea mult pe foc
e gata odată cafeaua aia
n-o face prea tare că nu mai dorm la noapte
pune zahăr mult să fie dulce
fug în altă cameră cu ceaşca fierbinte
mă aşez la laptop şi scriu despre viaţă (vorba
unui elev preocupat de înţelegerea ei)
ce e viaţa
o goană după fericire
ce e fericirea
minute intense
în rest zeci de ore în care te zbaţi pentru ceva
apoi lupţi să nu ţi se ia ceea ce ai obţinut
nu pierzi ceea ce nu ai spunea Ada Lvovna în Scrisorar

se apropie toamna
bate un vânt masculin
mută frunzele de colo colo
găinile se războiesc pentru un colţ de pâine
o femeie e pe moarte
a murit un om în sat
lumea se duce la priveghi
toţi se grăbesc să ajungă înaintea preotului
steagul din vîrful stâlpului concurează
în bătaia vântului cu bocetele femeilor
privirile se mută de la un individ la altul
cântăresc fiecare obiect din camera sicriului
din când în când o privire se abate asupra mortului
şi o lacrimă îşi face loc printre gândurile îndepărtate

viaţa aduce moarte

***

selecție realizată de NIG – Nuța Istrate Gangan/Florida