George Ioniță/Poezie

204987_204696706227871_306509_o

 

***

eu nu am învăţat să mă părăseşti
pentru că tu îmi erai nesfârşit
nu credeam că fără tine
lumea mea dispare
şi vreme doar rămâne
de timp să uit

mi-e singură umbra
nici mirare nu mai simt

ce dacă înfloresc trandafirii
şi verdele inundă pomii
azi
când nu eşti aici să vezi
cum ziua îşi omoară zorii
strivindu-i ierbii neprihanita rouă
spaima îmi inundă porii
de parcă s-ar topi
troiene de zăpadă

eu nu am învăţat să mă părăseşti
de-aceea mi-a fost dat
o lacrimă să cadă…
amintirea ta…

amintirea ta
o umbră în gând
pe care nu pot s-o ating
nici să-i vorbesc
prin ceţuri
uneori o privesc
şi îngân
tu mereu tânără
eu de ce atât de bătrân?…

plouă afară

plouă afară
o ploaie amară
chiar dacă e vară…

tu stai într-o gară
şi-aştepţi trenul de seară
să treacă iară…

în care să urci
dacă apuci
să te tot duci…

prin ploaie bulbuci
pân’ la răscruci
să nu te întorci

vreodată aici
nici măcar să zici

ce viaţă amară
când eşti singur într-o gară
şi-afară e vară …
plouă octombrie…

o ploaie rece se cerne
peste îmbătrânite frunze
din zborul efemer
vântul le aşterne
covor multicolor
dumnezeiesc

eu rătăcesc pe cărări arămii
cu pasul usor
frunzele-abia să le-ating
să nu le strivesc

plouă octombrie în ore târzii
şi timpul simt cum mă cerne
anoste clipe
printre degete parcă
mi se preling…
aşteptare

moto:
„am fost popas, să pot fi trecere
şi-aş fi rămas, de-ar fi fost alegere”

în camera asta mică
din ce în ce mai mică
nu intră nimeni
nici măcar dumnezeu
eşti singur –
tu condamnatul
fără drept la re-curs
şi pereţii zdreliţi
aici nimic nu e important
totul e fără valoare
doar teamă e
şi–aceeaşi nelămurită-ntrebare
nici timpul dat să ajungă

în camera asta mică
tu murmuri o rugă
uitându-te fix la ceasul din perete
la cadranul care nu mai arată orele
minutele
ci doar umbre şi asfinţitul
aşteptând până ce timpul – ca o sentinţă
va opri tic-tacul
poveste neterminată

cum se năruie totul
şi-n urmă se-aşterne uitarea
rămâne doar clipa
când tu-mi erai înaltul
eu ţie aripa
să-ţi fie întreg zborul
dar cum sorţii
nu ne împotrivim
nesfârşit ne vom căuta
purtând pe aripi celeste
ca o pedeapsă
ori poate un dar
neterminata noastră poveste
tu mereu când apui
eu de-atâtea ori să răsar.

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu