Florin Constantin Verdeș/Poezie

Florin Constantin VERDEŞ, s-a născut la 11 noiembrie 1961 în Cluj-Napoca.
Poet şi editor, directorul editurii Eurograph, Cluj-Napoca. De-a lungul anilor a fost membru şi conducător a numeroase cenacluri literare şi literar-artistice, dintre care amintim: Cenaclul literar-artistic „Observator” din Cluj-Napoca, (condus de regretatul actor Călin Nemeş şi de scriitorul Gabriel Cojocaru), Cenaclul literar „Orizont” din Cluj-Napoca, (condus de regretatul Ioan Viorel Bădică), cenaclul literar-artistic „Nicolae Tăutu” al Casei armatei din Cluj-Napoca, condus de Jean Emanuel Anton şi Florin Constantin Verdeş, cenacul literar „Transilvania” din Sibiu (condus de Mircea Ivănescu şi Ion Mircea), a condus cenaclul literar al Casei armatei din Târgu Mureş, iar în prezent este membru al cenaclului literar „Constantin Brâncuşi” din Cluj-Napoca (condus de scriitorul Constantin Zărnescu).

Debut literar în revista „Ramuri” în anul 1981 (sub oblăduirea lui Marin Sorescu).
De-a lungul anilor a mai publicat în „Astra”, „Făclia”, „Vatra”, „Transilvania” (la invitaţia scriitorilor Mircea Ivănescu şi Ion Mircea), „Scutul Patriei”, „Viaţa militară”, „Cetatea culturală”, „Filarmonia”, „Oraşul”etc.
Debut editorial în anul 1999 cu volumul de poezie „Autoportret în faţa viitorului” la editura Napoca Star – sub îngrijirea poetului Ion Mureşan.
Alte volume:
– „jocURI de societate”, editura Grinta, 2006 – prefaţat de Constantin Zărnescu şi postfaţat de Dan Marius Drăgan; –
– „ecoURI surde”, editura Eurograph, 2008 – prefaţat de Marcel Mureşanu, postfaţat de Horia Muntenuş
-„timpURI uscate”, editura Eurograph, 2010 – prefaţat de Dan Marius Drăgan, postfaţat de Daniela Gifu;
– „tinctURI, editura Eurograph, 2011, prefaţat de Daniela Gifu, postfaţat de Sanda Misirianţu;
– „alter ego-URI”, editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2015, prefaţat de Cornel Udrea, postfaţat de Sorin Poclitaru
– „discursURI”, editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2016
– -„amorURI”, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017, prefaţat de Adrian Mihai Bumb, cu note de postfaţă de Ion Cristofor, Adrian Ţion şi Gabriel Cojocaru.

Apariţii colective:
– Horia Muntenuş – „Scriitori clujeni” – volumul I, editura Diotima, Cluj-Napoca, 2005;
– Constantin Tony Dârţu – „Personalităţi române şi faptele lor – 1950-2000” – volumul XVI, editura Venus, Iaşi, 2005;
– Antologia „Peregrini prin timp”, editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2010;
– Antologia „Metamorfoze poetice”, editura Citadela, Satu Mare, 2011;
– Antologia „Cuvântul prin timp”, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011;
– Antologia „Poeţi clujeni la cumpănă de milenii”, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2012.
– Antologia „Prietenii poetice”, eCreator Baia Mare, editura Grinta, Cluj Napoca, 2017.

În curs de apariţie:
– „Eu cu eURI”
-„mottoURI. Tratat de supravieţuire în poem”

Lev Tolstoi spune: „E greşit să credem că scopul vieţii este slujirea lui Dumnezeu. Rostul vieţii este binele. Dar, din moment ce Dumnezeu a dorit să dăruiască binele oamenilor, atunci oamenii, ajungând la binele lor, fac ce doreşte Dumnezeu de la ei, împlinesc voia lui.”  Rostul lui Florin Constantin Verdeş a fost să scrie.

* * *
… unii oameni mor în faţa morţii, asta de frică, alţii, mor în faţa vieţii, asta pentru că nu mai au ce spune semenilor lor, iar ceilalţi, foarte puţini la număr, nu mor niciodată, îşi trăiesc murirea prin nemurire, asta pentru că sunt poeţi… – f.c.v.

şi…
… uneori, când ne deschidem interiorul şi ne căutăm acolo noi pe noi, primul lucru pe care-l observăm este prezenţa sau absenţa inimii…
… asta am făcut şi eu, dar, inima mea a plecat, a plecat într-un cer poate mai albastru decât al meu şi-al al tău, al nostru; nu nepărat mai bun, dar, cum spuneam, mai albastru… cerul nostru s-a ascuns în mine şi nu mai e albastru, nori negri , ploi reci şi furtuni l-au umplut, m-au umplut…
… şi…
… îmi fac din lacrimă eşafodul speranţei, din cuvânt epitaf ca la o înmormântare a morţii…
… şi…
… şi-mi dedic litania, inimii mele,şi beau, îmi beau sângele şi lacrima, relicve singuratice de suflet…

Ăsta sunt eu!

* * *
– cum mărul a mâncat creaţia

daţi cuvintelor răgazul să gândească,
să nu alunece cu potcoavele
de stele moarte, atârnate de litere;
daţi cuvintelor dreptul să plângă,
cel mai bine, în locul vostru,
să nu se molipsească de minciună;

îmbrăcaţi-vă cuvintele în metafore,
cele mai frumoase de care
sunteţi în stare,
cele nebiciuite de gânduri ascunse;
daţi-le cuvintelor limba înapoi,
vă vor învăţa că „om”
nu sunt doar două litere,
scrijelite pe un bust de copac
tăiat dintr-o pădure de ceaţă;
lăsaţi cuvintele să vă vorbească,
să vă mângâie, să vă cânte,
să vă plimbe, să vă iubească,
şi niciodată
nu veţi mai muşca
dintr-un măr putred!

* * *

– ochi prin ochi, dinte prin dinte

Dumnezeule,
pe tine te iubeşte Dumnezeu,
ori te aşteaptă să îţi
întorci obrazul?

mărul a învăţat să muşte,
adânc, foarte adânc şi dureros,
cu dinţii şi ochii scăpărând în
reflectarea cuţitelor înfipte în spate!

stau drept în faţa promisiunii mâniei,
drept, sub cerul supărat pe crâcneală,
îmi alung răceala de nehabotnic,
îmi caut zgomotul minţii
şi-mi sting chiştocul mucegăit
al pierzaniei, pe umărul crucilor
sculptate cu mare artă,
din oasele ajunse oale şi ulcele…

te-aştept Doamne, te aştept,
să mâncăm împreună
pâinea cea de toate zilele,
apoi să culegem roadele
a ce am semănat!
să te îmbraci gros,
pe pământ a venit
iarna sufletească…

* * *

– casă de piatră de vânt

cuvintele sunt
coatele şi genunchii unui poem;
de multe ori ele aleargă
cu genunchii inimii la piept,
sau se târăsc pe coastele ascuţite
ale timpului prezent,
doar ca să acopere o pată de pe cer
cu un buchet de flori atemporale,
ori să umple golul din piept
cu muzica unui infinit
cu multe zecimale…
poemul acesta însă,
este o nuntă mare;
o nuntă a cuvintelor cu universul
o nuntă a secundelor cu poemul…

… vântul scrie prefaţa unei cărţi,
doar cenuşa mai ştie
numele autorului de pe copertă;

în cer, zeii citesc tardiv postfaţa
şi trimit daruri de nuntă…

: pe memoria contemporanilor
plouă infinit, cu multe zecimale!

* * *

– în vino veritars, poetica!…

Poetul e un decantor!
De oameni,
de vin,
de vieţi,
de vin,
de oameni şi vieţile lor,
de vin,
de alţi oameni,
de vin,
de morţi, de oameni,
de vin,
de timp, de oameni,
de vin,
de uciderea timpului,
de vin,
de oameni şi morţile lor,
de vin,
de oameni, cu vieţi şi morţi,
de vin,
de timpul ucis,
normal, de vin, şi de oameni,
de punct şi virgulă, punct,
puncte -puncte şi
semnul exclamării.
… de oameni!
Să nu uit, de vin!

De vin şi de semne, poate litere,
numai şi numai de oameni
şi de cuvântul lor.

Poetul este o decantare a vieţii.
Cu moartea merge la cină,
dansează,
face dragoste plin de viaţă
şi închiriază DVD-uri
cu şi despre războaie umane,
bea vin şi decantează,
apoi dă toată apa din casă pe vin
şi decantează din nou
de atât de multe ori
încât, voi, cei care citiţi,
nu mai înţelegeţi nimic!

Poetul este o sumă de vieţi decantate!
… de multe ori arse, până la
vin ars, sau ars poetică!

* * *

– fizica fizicului metafizic

erai ca pisica aceea cu 7 cozi,
când îţi încolăceai oasele
pe buzele mele,
mă transformai într-un soi de şaman
cu pielea plină de tatuaje
sugerând fecunditatea…

eu, afon la toate gamele,
cântam doar cântece de leagăn,
un fel de lemn de măr
care scârţâia „aleluia”,
la care, atrasă ca un magnet unipolar,
venea ploaia biciuitoare
şi ne afurisea cu fulgere şi trăsnete,
în mijlocul ritualului de împreunare,
aşa cam pe la momentul
când eu calculam convertirea
monedei naţionale
în monedă influentă,
iar tu muşcai cu nesaţ din
singurul măr fără viermi…

o voce dolby surround
ne recita psalmi amestecaţi
printre cele 10 porunci, iar ploaia,
înmuiată între timp, ungea cu mir
viermii rămaşi fără imunitate
şi alergici la mirosul de măr!

şi-apoi?! Apoi nimic!

doar judecata:
ce-a mai rămas
din arderea pădurii
s-a vândut, cu mare profit, la export,
iar pisica sălbatică e ocrotită de lege…

* * *

– perfuzie cu ADN

cerul îşi tot scutură pieptul
irigând poveştile copilăriei
noastre umane…

ne hrănim cu sângele
timpurilor încălecate
dar niciodată domesticite,
pe care doar poemul
mai poate lăsa dâre,
ca un râu gânditor,
născător de cuvinte
prin cuvinte…

şi râul alunecă, nu curge,
ducându-şi fericirea pe o plută
între viaţă şi moarte,
între soare şi pământ,
ca printr-o deltă de creiere
neinvadate de braconieri!

cerul îşi tot scutură pieptul…
în spatele lui moare lumina,
otrăvită cu un cuţit vorbitor,
pământul mai trăieşte doar ca un sărac
care a descoperit pubela cu
praf de străzi
care dau întotdeauna în alte străzi…

chefuim la mesele unde
se bea pentru Domnul,
în sănătatea noastră,
se bea sângele săracului om,
şi-al săracului pământ,
deasupra, cerul
cu pieptul scuturat, secat,
sub noi, pământul inundat de sânge,
cu gura de piatră căscată infern
şi cuvintele însângerate din poemul care
ţine echilibrul
între viaţă şi moarte,
între soare şi pământ

: ca un sărac care a descoperit
perfuzia cu zâmbet!

* * *

– spovedanie „in rem”

Onorată instanţă ,
nu mai ţin minte exact,
dar cred că
era în noaptea aceea ploioasă
când, după ce
i-am descălţat cuvintele de tocuri,
şi i-am sfâşiat – cu două glume –
metaforele de pe sfârcurile
unor urme apăsate de timp ,
ea m-a pocnit cu un plagiat
în moalele poemului…

Recunosc, de-atunci merge
şchioapă de-un picior metric,
dar toţi criticii legişti
pe la care a fost i-au dat doar
adeverinţe pline de semne
de-ntrebare şi de exclamare…

I-am falsificat razele luminii
sub care apărea în faţa rudelor,
prietenilor şi, în final al cititorilor,
care credeau că am o iubită…

Ştiu, e fals şi uz de fals
şi poate şi ceva trafic de conştiinţe,
dar nu e o vătămare corporală,
aşa că, vă rog, condamnaţi-mă
la muncă în folosul Poeziei…

* * *

– curcubeul de la miezul somnului

Poeţii nu mor niciodată în patul lor,
pentru că ei nu au paturi,
au doar nişte hamace cu ochiuri multe,
prin care trec tot timpul
+uri şi –uri infinite,
un fel de clipe desculţe şi flămânde
abandonate şi lăsate să moară
în gropi comune:
cuvintele lor pot fi identificate doar
după radiografia dinţilor muşcători
din cuvinte!

Poeţii nu mor niciodată în casa lor
pentru că ei nu au o casă a lor,
unde să dănţuie şi să se dezlănţuie
muzele goale, sătule de
îndelunga pribegie prin
gândurile căzute pe gânduri,
bete de speranţa că pot spera,
au doar nişte adăposturi
– fără uşi, fără ferestre –
cu ochiuri multe,
prin care trec tot timpul
+uri şi –uri infinite,
un fel de vieţi dezbrăcate de moarte,
lăsate să cânte psalmi la marginea
universului:
cântecele lor pot fi auzite doar de cei
care au învăţat gama dor major!

De fapt, poeţii nu mor o moarte a lor,
de cele mai multe ori,
moartea este viaţa lor, şi o petrec
în golurile din oameni:
un fel de +uri şi –uri de
cuvinte şi cântece infinite
arcuite peste anotimpurile
unei ore târzii…

* * *

– magazin istoric, de întuneric

Motto:
„Nu sunt creat prea bine,
Cineva ar fi trebuit să folosească firul cu plumb…”
Irving Stone

În fiecare zi îi calc paşii,
dar îi calc aşa, cu bocanci grei,
şi-i împrăştii urmele
cu tot cu roza vânturilor; de-o vreme
paşii i-au devenit alergători,
şi-alerg şi eu după ei,
paşii mei peste paşii ei,
şi aleargă şi mai repede,
paşii mei tot peste paşii ei,
şi mai repede, paşii ei, aha-aha,
gâfâie paşii mei, şi mai repede,
paşii ei depăşesc lumina,
paşii mei îi ajung din urmă umbra,
şi deodată, întunericul îşi pune
pasul greu peste simţurile mele:
m-a ajuns din urmă, umbra mea.

Între două umbre, îi mai aud paşii,
calcă pe toate zilele de ieri, de-alaltăieri,
şi calcă aşa, apăsat şi adânc…

Ce tare scârţâie întunericul!

* * *

(+ – ) La mulţi ani!

cineva îmi spunea cândva
că timpul rămâne mereu tânăr.

eu cred că, dimpotrivă,
timpul este bătrân, foarte bătrân,
şi mai cred că undeva
mai încolo spre ( + )viitor,
a şi murit…
asta dacă ( – ) infinitul
nu îşi va aduce aminte de noi…

important este că Dumnezeu
e mai indulgent decât timpul:
uneori, mai şi iartă!…

nu timpul,
doar anul, luna, ziua, ora,
rămân tinere;
uite, de exemplu, peste şapte minute
(probabil şi câteva secunde
care deja sunt amintire)
ora asta moare, dar se naşte alta…
şi tot aşa! pare un joc de copii,
dar timpul, el, timpul,
rămâne arbitrul suprem!

doar anii noştri sunt tineri, fiecare în parte,
pentru că Dumnezeu nu vrea să ne sperie
mai mult decât ne speriem singuri…