Eugen Pohonțu/Poezie

noaptea iubirilor carmine

în anii cu brume
vorbesc o altă limbă,
pierdut în albastrul
unei primăveri picurate
prin firida trupului tău.

în anii cu cețuri și fum risipit de ploi
picioarele lungi întinse peste măsură,
încep o altă noapte a iubirilor carmine,
ca o respirație,

ca o ninsoare înlăuntrul globului de sticlă,
o iubire cu ochi albi,
aroma unor nopți în destin de piatră.
nu dorm, doar visez

călător dintr-o sferă
într-una mai adâncă,
să apuc un suflet
dintr-un orfelinat al cuvintelor.

vitraliile ar rămâne oricum stinse,
iar îngerii
căzuți.

 
mi-e trist imperativ

nu mă chema niciodată-n tine,
n-am vreme, asemeni timpului
nu pot pătrunde ca un înger alb
în stăruința cu care vrei să mă-ngenunchi!
nu stărui în amintirea mea,
n-am simțit încă-nsingurarea aspră,
lasă-mă solubil, răsturnat pe zi,
izvorându-mă, din nou ca umbră!
nu-mi lăsa adevărul, nu știu să-alunec,
nici nu mă așteaptă noaptea cu tăișul ei,
doar lasă-mă-ntr-o tihnă adâncă
mușcând încă o dată dintr-o respirație prea lungă!

 
respirația unei scoici

prin frigul pământului, cenușa din visele tale
pregătind un alt joc de lună plină,
spre care trebuia să urc

la ceas de rodire, pe cale
de pădure fără copaci, desenând în lutul mort

cât timp ne-am dospit deziluziile.

târzii deja, de mâine

cu ce să te acopăr apă sfințită,
eu, groparul formelor indecise?
există trufie în așezarea frunzelor în pom
sau durerea mușcăturii ca o măsură a fricii?

n-avem nicicând răgazul unei respirații,
nu mai răsfirăm ființele în van
și nici căderea oamenilor în gol,
în mirosul nopții când păsările își iau mințile.

la ușă bate somnul adâncurilor
din toate diminețile neisprăvite
ca un cimitir curv.

trăiesc într-un timp elegiac defect

e-o simplă aroganță cu tălpile murdare
desprinsă parcă astăzi din boabe de piper,
mi-e timpul, necernutul, străin ca un oracol
ce-şi stăruie lumina pe luciul înnegrit,

târziul e devreme într-un pretins departe
când arii triviale din false simfonii
desăvârşesc canonul secundei de prisos.

mamă, încă nu știu

atingerea depărtării ca o promisiune limpede,
ca o bătaie de inimă,
reinventându-se
în noi înșine.
stăpânind frunzele,
visele se insinuează gata rostite,
respir aerul viu al copilului din mine.
marginea secundelor devine vinovată,
încărcându-mă neverosimil
cu patimă,
tata a înțeles târziu asta.

selecție realizată de NIG – Nuța Istrate Gangan