Epoca libertăților neproductive

de Ion Istrate

A existat, în Occidentul care își dezvoltase de timpuriu instituțiile menite să susțină viața literară, o vreme când marile romane despre care se învață astăzi în școli se tipăreau întâi în foiletonul unor ziare, în seriale care le creșteau acestora din urmă tirajul. Ele creau audiență și pentru tipărirea fragmentelor reunite în volum,  împrejurare favorabilă comerțului de carte. Să ne amintim de Balzac, cel plin de datorii, gras și mereu îndrăgostit, pentru care scrierea unor capodopere a însemnat adesea și rezolvarea unor dificultăți financiare greu de depășit. Să ne gândim la Dickens, cel care, până să-și publice în volum romanele care l-au făcut celebru, le-a tipărit în serial, creând un curent de opinie care a dus, în Anglia contemporană lui, la închiderea închisorilor pentru datornici și la înființarea primelor orfelinate adevărate. Nu e de neluat în seamă nici impactul pe care alți scriitori, mai mult sau mai puțin importanți,   l-au avut asupra lumii în care au trăit, foarte des marii prozatori recrutându-se dintre ziariștii de succes, autori de reportaje, de cărți de călătorie, în general de texte receptate de un public care-și descoperise progresiv gustul  pentru ele.

Ne referim, evident, la secolul al XIX-lea și, parțial, la secolul XX, pentru că, dacă ne gândim la Góngora și la Soledad primera, ori la Adone, poemul epic al lui Gianbattista Marino, ne va îngheța sufletul onctuozitatea premonitorie a dedicațiilor premergătoare textului tipărit, întotdeauna însoțit de acordul Sfintei Inchiziții, care evocă mai degrabă vremea comunismului victorios decât o epocă de înflorire liberală a artelor și a culturii. Dar să-i lăsăm pe occidentali cu mecenatismul lor și cu meandrele sale istorice și să ne întoarcem la Jurnalul lui Rebreanu, pe care mulți l-au bănuit plin de informații-bombă despre lumea în care a fost scris și care s-a dovedit, în realitate, mult mai cuminte și mai  prozaic. Aceasta câtă vreme, în el, scriitorul și-a notat tirajele pentru care a primit bani și mai ales ce a făcut cu ei, pentru a-și întreține automobilul, pentru a-și organiza moșia de la Valea Mare ori pentru a-și ajuta fiica, pe Puia, în vremea în care aceasta se afla la Paris. Am putea spune, pe cale de consecință, că, măcar pentru unii dintre scriitorii români, așa a fost și la noi în perioada interbelică, adică la fel ca în Occidentul contemporan, câtă vreme creatorii s-au afirmat și au evoluat într-o lume care i-a ales și i-a validat în strânsă legătură cu valoarea de întrebuințare a bunurilor pe care le-au produs, chiar dacă ele erau de natură spirituală. Numai că această perioadă n-a durat mult, fiind înlocuită după Cel de Al Doilea Război Mondial, de regimul comunist, în care am și trăit și noi, în prima și cea mai importantă parte a existenței noastre. De bună seamă că nici până atunci, adică în celelalte perioade istorice, calitatea literară adevărată, autentică, n-a fost validată exclusiv prin valoarea de întrebuințare a scrierilor lansate, ca obiecte culturale, într-un anumit interval de timp, pentru că, altfel, l-am reciti astăzi pe Maurice Dekobra, nu pe Marcel Proust. Dar unele elemente aparținând conjuncturii istorice, despre care se vorbește astăzi extrem de puțin, reprezentau, evident,  puncte de reper autentice ale vieții culturale, între care pe primul loc am așeza și azi nevoia de public, de receptare, făra de care fenomenul artistic nu are nici un fel de înțeles. Să nu uităm că teatrul în holul căruia se întâlneau, la Zürich, Tristan Tzara, Oskar Kokoscha, Max Ernst, Paul Klee și Vasili Kandiski, se numea Cabaret Voltaire și că unul din punctele principale ale programului prezentat în unicul număr care a ieșit din revista purtând același titlu era reprezentat de dezvoltarea unui teatru de masă, în stare să atragă păturile sociale defaforizate, adică masele populare din țările încleștate în sângeroasa conflagrație care se va sfârși în 1918. Iar ceea ce comunismul a întrerupt  a fost chiar acest contact firesc al scriitorilor cu cititorii, în baza acordului tacit care se realizează între ei,  circumstanțializând până la urmă ceea ce, în viziunea școlii de la Konstanz, va fi „orizontul de așteptare”.

Dirijismul din cultură, inițiat brutal, prin scoaterea la propriu din viața publică și privată a personalelor indezirabile, a condus, dacă e să ne exprimăm în termeni sociologici, la apariția ideii de „producător acreditat de valori spirituale prin scris”, alternativa fiind aceea a tăcerii, adică a renunțării la această îndeletnicire, odinioară una demnă,  liberală. Iar primul val de asemenea condeierii cu „voie de la poliție” a fost chiar școlit într-o unitate de învățământ constituită anume, după care a urmat un al doilea val, care a fost recrutat din generația din care face parte și autorul prezentelor rânduri, după care a urmat un al treilea val ș.a.m.d. O anecdotă cu circulație restrânsă spune că Mihail Sadoveanu, invitat să deschidă cursurile Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, ar fi afirmat, în discursul său inaugural, că de pe băncile acesteia vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat… Scriitorului noilor vremi i se dădeau astfel în raniță nu numai bastonul simbolic de general, pe care ar fi urmat să îl dobândească prin meritele personale, dar și bagajul de avantaje și de facilități adiacente, pe care ar fi trebuit, în mod normal, să le câștige singur, cu vremea. Astfel încât și poziția sa în noua societate a fost stabilită cumva nefiresc, adică de sus în jos, printr-o decizie autoritară și prin accesarea unui prestigiu social bine stabilit. Din aceleași motive, defectarea, ca eveniment, trebuia pedepsită exemplar, așa cum s-a și întâmplat în realitate, prin ștergerea numelui celui în cauză nu numai din registrele de stare civilă, ci și din fișierele bibliotecilor.

Grupul cam năbădăios al scriitorilor români astfel formați n-a ilustrat însă întotdeauna justețea „liniei de partid”, după cum s-a caracterizat și prin multă insubordonare, adesea de circumstanță, față de conducere, cu foarte mari excepții, la noi, putându-se vorbi de o reală dizidență, ori de samizdat. Ba mai mult, până la urmă ultimul  fenomen, după știința noastră, nici nu a putut fi dovedit…

Atunci cum stau lucrurile cu cenzura, despre care ne-am impus să vorbim, câtă vreme cenzori au fost, de-a lungul vremii, scriitori chiar foarte cunoscuți, dintre care unii s-au și plâns, apoi, de aceeași cenzură? Ne referim aici cu precădere la acele „personalități” apărute cândva cam peste noapte în peisajul cultural de la noi și care au ascuns cu grijă, de pildă, faptul că au fost primiți în partid pe graniță, pentru că au capturat   infractori care voiau să fugă în Jugoslavia, după cum s-au ferit să mărturisească că au servit „cauza” decenii întregi prin îndeplinirea funcției de organizatori ai învățământului ideologic în cine știe ce editură sau unitate de învățământ. Ca să nu mai vorbim de cei care îi trimiteau cu dedicație cărțile lui Nicolae Ceaușescu și primeau, întotdeauna pe adresa locului de muncă, plicuri conținând mulțumirile protocolare ale biroului său de presă, speriind secretarele și curierele care aduceau corespondența cu semnătura conducătorului de partid și de stat. Ori, și mai rău, ce cărți ar trebui să-și mai refacă, în libertate, marii scriitori ai timpurilor trecute, dacă aproape toți au fost secretari de partid și membrii ai unor instituții politice ale statului comunist, de la comitetele de partid regionale până la Marea Adunare Națională? Există câteva volume roșii, pe care le avem la îndemână, pline de texte semnate de asemenea „formatori de conștiințe” români, apărute cu ocazia aniversării festive ale unor momente din istoria P.C.R. Lectura lor se dovedește de tot hazul și împiedică orice om de bun simț să bage în seamă bâiguielile  justificative ale unor personaje care simt încă nevoia de a se bate cu cărămida în piept, ori să se justifice atunci când, în graba mare și sperând în păstrarea confuziei, „palmează” ca șuții adevărul, băgându-l pe mânecă, și dau vina pe alții. Aceasta în cazul în care, cum se spune în Biblie, nu încearcă să-și salveze sufletul prin faptele caritabile, cum ar fi organizarea cutărui muzeu în aer liber, dotat cu alei betonate lângă care au dat ordin să fie plasate, ca la Yad Vashem, panouri cu fotografiile ale celor uciși de Securitate.

Pe de altă parte, nu problema cenzurii, așa cum va fi fost ea, interioară ori instituțională, are importanță pentru o analiză cum e aceea de față, pentru că orice descoperire am face, sub acest aspect, ea capătă greutate și devine importantă pentru viitor, nu pentru trecut, pe care, oricum, nu-l putem schimba. Epoci de represiune și de teroare au mai fost, în istoria tuturor popoarelor, și rămâne origimal modul în care, de fiecare dată, corpul culturii a răspuns „factorilor de stres”. În Rusia comunistă s-au ridicat, exact în timpul lui Stalin, scriitori precum Boris Pasternak, Mihail Bulgakov, Anna Ahmatova, Aleksandr Soljenițân, care pot sta fără teamă în compania la fel de rusului Dostoievski ori a lui Lev Tolstoi. Nu este deloc sigur că perioadele de dictatură au produs doar nonvalori, lucru valabil și pentru cultura română în care, pe vremea cotelor și a exterminării intelectualității, pusă să taie stuf, în Deltă ori să sape canalul Dunăre – Marea Neagră, au apărut totuși romane ca Moromeții, Groapa, Scrinul negru ori Bijuterii de familie. Creativitatea literară are un mod specific, adesea neobișnuit de a reacționa la ingerințele constrângătoare ale politicului, care o atacă de obicei din exterior, cu mijloace primitive și neadecvate, în intenția de a-i bloca fertilitatea. Că, în afară de un număr, mai mic sau mai mare de opere de excepție, în perioadele de restriște se pot constata și cariere ratate, pe fondul mareic al invaziei grafomanilor de profesie, în stare să devoreze cadavrul culturii, aceasta este o constatare care nu poate tulbura mersul demonstrației, nici nu ne îndreptățește să credem că numai o perioadă de libertate și de liberalism autentic e de natură să favorizeze nașterea unei literaturi de calitate. Eventualitatea există, lucrul nu e cu neputință. Numai că literatura adevărată rămâne, pentru cei care o cunosc și o caută, mai degrabă un fel de iarbă rea, care crește te miri pe unde și dă flori minunate pe bălegar ori printre pietre, hrănindu-se, prin rădăcinile sale fragile, dar în stare să disloce și granitul, dintr-o apă freatică nevăzută, pe care un poet o numea „somnambulă”, care-i dă viață din adâncuri.

Este cumva valabilă, în acest context, observația făcută odinioară de Benedetto Croce istoricilor literari, care-și scriau tomurile plecând de la postulatul, în aparență indeniabil, al progresului dovedit de spirala hegeliană, cea care a făcut atâtea minți luminate să creadă că, în disputa dintre bătrâni și tineri, dintre vechi și nou, dreptatea stă întotdeauna de partea tinereții, de partea noului. Numai că această aserțiune nu se poate adeveri, spunem pe urma lui Croce, pentru că, astfel, ar trebui să credem că poeziile de dragoste compuse în insula Lesbos, de grecoaica Sappho sunt inferioare liricii amoroase a trubadurilor ori scrisorilor pline de pasiune ale Marianei Alcoforado ș.a.m.d. De unde și încheierea că în literatură, ca și , în general, în artă, pur și simplu nu funcționează ideea de progres, că aceasta este o fantasmă a compilatorilor de meserie, toate cu aceeași temă, vizând istoria cutărei literaturi. Or, pe aceleași baze se poate întemeia și concluzia derivată, după care, în epoca dictaturii comuniste s-a scria exact atâta literatură bună câtă s-a și citit și n-are nici un rost să ne batem capul cu probleme cum ar fi rescrierea unor cărți într-o libertate care nu le-a produs.  Am proceda, dacă am face așa, cumva asemenea lui Gabriel Liiceanu care, într-o carte despre tragic pe care a republicat-o în 1993, la propria editură, Humanitas, a scos capitolul despre Marx cuprins în varianta apărută în 1975, la editura Univers. Împrejurare care s-ar cuveni să ne facă să credem că autorul nu a fost, nici în 1993, la curent cu realitatea că Marx nu e chiar atât de urât de politologii și de sociologii occidentali, iar Capitalul este studiat în mai toate universitățile apusene…

Nu problema cenzurii într-o epocă depășită și, era să zicem, „condamnată de istorie”, cum s-ar fi spus în vremurile de atunci, are cu adevărat importanță acum, ci aceea a consecințelor pe care climatul social-politic care a dominat cincizeci de ani  ni le-a lăsat moștenire, ca pe un dar otrăvit. Iar sindromul cel mai grav al bolii care stă să se declanșeze acum, care pare că n-are antidot, constă în însingurarea creatorului, care scrie, continuă să scrie, dar n-are un grup coerent de cititori, la care să se adreseze și pe care să încerce să-i cultive. Fenomenul este de o gravitate maximă, fiind fără precedent, căci avem edituri care publică volume în tiraje confidențiale, poeți, prozatori și dramaturgi care se cunosc și se citesc între ei, comentați de critici neconectați la adevărata mass-media, adică n-au audiență, pentru că scriu la reviste cu cititori tot atât de efemeri ca și periodicitatea cu care apar. Realitate care este, după părerea semnatarului prezentelor rânduri, adevărata moștenire otrăvită pe care vremea dictaturii și a cenzurii ne-a lăsat-o tuturor. Fenomen la care s-ar mai putea adăuga și răsturnarea furioasă de pe socluri, ca în revoluțiile din ultima vreme, a majorității imaginilor întruchipând monumentalitatea și perenitatea operei scriitorilor de orice nație, de parcă ele, imaginile, ar evoca personaje ca Lenin ori ca Saddam Hussein.

Scriitorul, care nu poate decât invita la lectură, a ajuns, se pare, în ziua de azi, să dețină un loc mai mult decât modest în universul de valori al omului contemporan, tracasat de grijile cotidiene și sedus de ilustrările trucate, de discursul simplificator și chiar de incultura ”cu pretenții” a formatorilor de opinie aflați într-o perpetuă căutare de audiență. Chiar dacă, din acest ultim unghi de vedere, vina nu mai e decât pe jumătate a trecutului, pentru că, în același trecut, rezistența prin cultură era un dușman aprig al tuturor formelor de imbecilizare la care asistam și pe care le suportam. Fenomen acum fără greutatea de odinioară, câtă vreme, vorba poetului atât de hulit, acum, când pe pământ avem de toate, problema care ar mai rămâne de rezolvat este doar  aceea a ce se mai poate când totul se poate…Altfel, perspectiva este aceea de a renunța de bună voie la scriitori și la literatură, căci nu ne mai arde de așa ceva, când a ajuns să fie limpede tuturor cât de pline sunt galantarele, dar și  cât de grea este viața și cât de mari sunt necazurile prin care trecem. Sau va fi devenit necesar, ar putea adăuga cineva, să evităm cu totul această formă de evaziune, pentru că nici scriitorii nu știu să se facă doriți (adică citiți), mulțumindu-se, dacă nu pot să publice decât tiraje simbolice, să se citească între ei și să se lase evaluați de colegi mai mult sau mai puțin binevoitori, care fac astfel, de voie, de nevoie, oficiul defunct al criticii literare adevărate.