Elena Katamira/Poezie

*

frumusețea nu e un act de voință al florilor
spectacolul e al păpușarului de negăsit
și noi când ne uităm unul la altul ne mirăm
și în mirarea noastră ne înălțam
și în înălțarea noastră păpușarul se ascunde
și ne întoarcem pe dos
și copiii ne înfig cuțite în inimi
să ne probeze vivacitatea
și dacă murim ei nu vor ști decât atunci
când cuțitul se va întoarce în trupul lor ca o lege
de aceea
de aceea creștem ne inmulțim și umplem pământul
și totul e o taină iar tainele nu sunt mai mult decât un strigăt
strigătul repetat al singurătății de a fi
*
lucrurile încep pentru mine
pentru că eu am acces la cuvinte
și în mine revoluțiile sunt tinere
și pâinea pe care o mănânc e pâinea pe care o frâng
și muntele pe care îl mut e al măslinilor
și credința pe care o sting e a focului
nu există în afara noastră nimic doar un vânt
care ne aruncă unul într-altul și in moarte
stoarce-mă vidule stoarce-mă să fiu ca tine
când m-au îmblânzit m-au așezat pe o tablă
și m-au făcut șuruburi și încuietoare și jet
și m-au numit ființa sclipitoare din soarele de la apus
și m-au trădat cu mâna pe dragoste
și m-au închis încă o dată în mințile lor
eu am răsarit dimineața fir de iarbă
și m-am rupt singură
și m-am lăsat să zbor

*
soarele e alb scufundat pe jumătate
în întunericul meu fizic interior
e noapte. țin ochii închiși
așa pot observa soarele și vortexul
care îmi transmite semnale luminoase
în oraș intri prin oameni
uneori poți vedea ca orașul este din aur
eli e mic cât o moleculă
hrănește cu o jumătate de alună toți porumbeii din parc
au trecut îngerii au țipat m-au ținut de mână
mi-au dat și mi-au luat
nu știu să metaforizez
sunt o insignă
mă joc cu terminațiile literei
într-o zi îmi amintesc de tata
călătorea în arabia pe o cămilă îmbrăcat în beduin
naviga pe mare în spatele unei testoase uriașe
din arabia mi-a adus un glob de cristal cu apă și peștișor înăuntru
robert mi-a spart globul
nu mai am nimic de la tata
cuvântul politică mă face curioasă
cuvântul sabat mă satisface
sunt un om bun în descompunere
pe cale să devină un om și mai bun

*
suntem singuri singuri mai singuri decât bacovia
mai singuri decât toamna care e ceva singur
mai singuri decât ne imaginăm singurătatea
și asta nu e o situație penibilă
nici dramatică
atât de naturali de singuri
încât pasărea care rupe cu ciocul
din sufletul nostru fragil
o numim aproape
zicem că e frig
zicem că plouă
dar singurătatea e invizibilă
și nu ne-ar rămâne decât
să ne dăm foc
dar ce rost
toate lucrurile în sine sunt singure
dumnezeu însuși locuiește în singurătatea noastră
ca o singurătatea mai mare
ne lăsăm înghițiți de maternitatea lui
așa ajungem să ni se pară
așa ajungem să nu mai înțelegem nimic

selecție realizată de NIG – Nuța Istrate Gangan