Diana Blehoeanu/Dacă n-ar fi Eminescu...

clasa a XI-a/Colegiul Naţional “Spiru Haret” Tecuci

Dacă nu le-ar fi scrijelit el pe foaie, ca cicatrici ce sângerau cerneală, oare cuvintele  ar mai avea aceeași greutate? Dacă nu l-ar fi invocat el de-atea ori, oare inima codrului ar mai bate acum la fel de puternic? Dacă n-ar fi plâns-o el, o Floare albastră oare ce ar însemna?  Dacă nu ne-ar mai fi dăruit cel mai lung poem de dragoste din lume cu ale lui 98 de strofe, oare ar fi Luceafărul o simplă stea? Dacă el nu ne-ar fi învățat să iubim în versuri, oare cum am mai iubi acum? Și dacă n-ar fi Eminescu, oare noi cine am mai fi?

Așa cum este prezentat de Adrian Păunescu în „Dor de Eminescu”(“ El Moldovei îi e fiul/ Şi Munteniei nepot/ L-a-nfiat întreg Ardealul/ Eminescu-i peste tot”), marele poet a ajuns să fie o parte integrantă din caracterul și sufletul nostru,iar cuvintele lui au marcat generații la rând prin frumos, prin tulburător, prin sentiment, prin profunzime. Scriitor romantic, membru important al Junimii și cea mai influentă voce din literatura română, acesta și-a lăsat amprenta asupra artei, oamenilor, viziunii și gândirii poporului Român, fiind extrem de apreciat și în afara granițelor, poeziile sale fiind traduse în peste 60 de limbi.

Dintre toate poeziile sale ce acoperă o gamă vastă de teme și motive se disting natura(„Ce te legeni?…” , „Freamăt de codru”,  „Povestea codrului”, „Povestea teiului”, etc.), iubirea(„Floare Albastră”, „Lacul”, „Dorința”,etc.) și condiția omului de geniu („Luceafărul”, „Odă în metro antic”,etc.). Având o legătură strânsă cu pădurea pe care deseori o descrie și reclădește în versurile sale de parcă ar fi un colț de Eden căzut pe pământ prin peisajul idilic creeat, natura devine, de asemenea lăcașul sacru al îndrăgostiților. Prin urmare, nu e de mirare faptul că  mai mult de un secol mai târziu, într-un colț ascuns de pădure, în timp ce se răsfoia un volum de-al marelui poet au fost alese de către mama mea două nume, titluri tipărite în cuprins: “Diana pentru o fată și Călin pentru un băiat.”.

Și astfel, astăzi, la aproape 119 ani distanță de la momentul în care Luceafărul  românesc s-a stins, fata ce poartă numele zeiței vânătorii (“Un arc de aur pe-al ei umăr,/Ea trece mândră la vânat/Şi peste frunze fără număr/Abia o urmă a lăsat.”) stă priponită în scaunul ei, cu luna  “ca o pată” pe cerul înstelat al nopții, cu Luceafărul privind în jos spre ea, clipind, și scrie un omagiu celui care a dat profunzime și greutate cuvintelor. Aceeași fată își îndreaptă ochii spre cer și fixează Luceafărul cu  privirea și îi destăinuie că elevii acestui popor studiază poeziile eminesciene la scoală, că profesorul ei îi citește din Eminescu când se întâmplă să aiba volumul asupra sa. Îi povestește cum asemenea poetului, îi place să citească poezii noaptea, cu voce tare, de parcă ar intona stelelor și lunii. Înainte de a-și lăsa genele să se îmbrățișeze, furate de somn, îi mulțumește. Îi mulțumește pentru toate versurile pe care el le-a lăsat ei și altora ca ea, pentru că se poate întreba “Cum ar fi dacă n-ar fi Eminescu?”, dar nu este obligată să trăiască o asemenea realitate sumbră. Îi mulțumește pentru că nu încetează niciodată să existe prin puterea cuvintelor sale.

locul III la concursul „Dacă n-ar fi Eminescu” – organizat de Biblioteca Municipală „Ștefan Petică”/Bibliotecar – Ionica Năsie