Dan David/Poezie

Altundeva
Celor care au gustat dulce-amarul exilării.

Graniţele, fluvii largi de durere.
De pe maluri ne căutăm, ne chemăm, în zadar.
Graniţele, zidurile închisorilor singuratice
Cu mări de pustiu împrejur.
Graniţele, zgârieturi adânci pe faţa Pământului:
Urmele lacrimilor amare, sărate,
Scurse din ochii celor trişti.
Graniţele ne împing înapoi duşmănoase;
Să nu ne cunoaştem, să nu ne vedem, să nu ne-auzim.
Rupt de pe ram înainte de vreme,
Fruct căzut în grădină străină,
M-am ofilit, m-am zbârcit, m-am uscat.
Îmi lipseau ochii în care ştiam să citesc,
Doinele, dansul înfocat.
Zilele mi se păreau goale, pustiuri de timp
În care nu puteam să stau, din care nu puteam să ies.
Am străbătut drumurile pământului,
Am dormit prin palate, prin gări, prin metrouri,
Am citit cărţile lumii, mai vechi şi mai noi,
Am băut apa izvoarelor dulci ori amare,
Am respirat aerul munţilor, deşertului, mărilor.
Am rămas, iată, prin timp, un hibrid oarecare:
Fiinţă bizară, stropită cu sângele strămoşilor,
Trăind în pământul grădinii străine în care-am căzut.
Cuvintele mi se amestecă într-o limbă dură, ciudată,
Rafale de flintă ruginită
În mâinile unui robot al Universului, exilat pe Pământ.
Mă privesc în oglindă şi întreb:
– Cine eşti tu străine, duşmanule, prietene?
– Sunt creierul care adună punctele cardinale.
Sunt sufletul în care zeii lumii vin la taifas.
Îmi trag seva din graniţele care seacă încet.
Sunt omul bun, rău, al secolelor viitoare.

 
Asincron

Pe străzile întunecoase,
Cu trotuare inundate de frunzele toamnei,
Numărăm paşii
Pe care-i mai avem de făcut între noi.
Eu număr destul de vioi,
Şi dacă nu ar trebui să fim sincron
Aş fi ajuns demult la tine.
Tu ai nesiguranţă în mişcări;
Adesea uiţi, şi-ncepi să numeri înapoi.
Din Martie, de când am pornit,
Anotimpurile au fugit fără noi,
Şi uite, e toamnă,
Şi iarna ne calcă pe urme.
Ne oprim la fiecare răscruce,
La fiecare colţ, la fiecare bancă;
Şi timpul curge.
Eu am răbdare.
Lovesc frunzele cu bombeul,
Mai prind câte-un strop între pleoape,
Şi timpul curge;
Dar am răbdare.
Odată şi-odată, tot vom ajunge.

Baie de soare
Pentru A

Vinerea noaptea dorm foarte puţin.
Mă tot gândesc la bucuria din zori,
La binecuvântarea palmelor calde
Aşezate pe obrazul aprins,
La florile sâmbetei noastre.
Nu! Nu se dărâmă templele.
Nu cad ghivecele de pe balcoane.
Vin zorii doar,
Și soarele tropăie în anticameră,
Fără să mai aibe răbdare.
„Ei, acum e bine?
Bună dimineaţa, sâmbătă dragă!”

 
Cercuri pe nisip

Văd atâtea întinderi sterpe
Arse de soare, uscate de vânturi,
Întinderi nesfârşite din care viaţa s-a retras
Către ultimele instanţe.
Nu am un loc al meu
În care să-mi plantez inima,
Să crească un pom, o pădure apoi.
Vulturul înaltului,
Cu ochii pistoale-ncărcate,
Mă urmăreşte pe cerul fierbinte
Încă din zori;
Îmi dă târcoale, tâlhar tăcut,
Să vadă unde voi cădea,
Să îmi deschidă pieptul.
Dar nu voi ceda!
Voi merge mai departe,
Până îmi voi găsi locul
În care să-mi îngrop inima.
O voi uda cu restul de lacrimi.
Din ea va creşte un pom, o pădure apoi.
Vulturul va zbura către alte patimi,
Croncănind ca un om.

 
Cutii fermecate
(Women Beyond Borders)

A făcut o mie de cutii din lemn de pin,
Mici altare, să le poți umple cu apa din pumn.
Le-a trimis în lume, miri desbrăcați.
Le-a încrustat pe frunte adresele,
Să știe unde să se-ntoarcă
Dupa ce vor cutreiera continentele,
Și-și vor fi întâlnit soarta, mirii, miresele.
În cutia ei, închisă în spațiul strâmt,
Și-a așezat inima și, alături, ca în Arca lui Noe,
Celelalte părți ale sufletului: apă, foc, aer, pământ,
Să vibreze-mpreună, să nu le înece tristețea,
Să se regăsească dincolo de timp.
Ziua și noaptea, an după an,
Cutiile s-au întors de unde-au plecat.
S-au întors fericite, triste, sărace, bogate;
Fiecare aducea cu sine o viață, două, mai multe;
Unele sigilate, capsule ale timpului,
Altele deschise, să le citești într-o singură noapte.

Astăzi ploua la Santa Barbara.
Cutiile oglindesc în apele Pacificului,
Colorate, istoriile lor:
Un curcubeu viu ce înfășoară planeta
Ca o simfonie a destinelor, ca un șal al speranței.

Dar…

Ai vrut să pleci!
Ca să te conving să rămâi,
Mai apoi să te conving să te-ntorci,
Aş fi fost în stare să retez
Vârful celui mai înalt munte,
Şi să-l mut sub soare, altundeva.
Puteam să forez în minele diavolilor
Şi să scot la lumină pietrele întunecate,
Ori diamantele strălucitoare.
Aş fi fost în stare să ucid,
Ori să ridic muribunzii din boală.
Dar ce n-aş fi putut face?
Oricâte piedici ar fi fost, le-aş fi trecut pe toate.
Nu am înţeles însă că nu e destul,
Decât atunci când mi-ai spus chiar tu,
Intenţionat sau din greşeală:
„Eşti puternic şi plin de voinţă, dragul meu,
Dar îţi lipseşte mult, atât de mult,
Ca să poţi privi în ochi,
Și să înţelegi, o petală!”

Desert

Te aştept să vii.
Să nu aduci nimic!
Mai am nişte vin
De data trecută,
Cașcaval afumat,
Nişte nuci, o franzelă,
Şi două scrumbii.
Desertul, ca de obicei:
Minciunile tale frumoase.

Deşteptări

Îmi vine în minte, fără să vreau,
Ziua aceea când am mers la cules:
Frumoasă, caldă, în septembrie.
Era după ploaie.
O dimineaţă ca o îmbiere.
Încurcat puţin, soarele ne-a zâmbit complice.
Tu, mofturoasă ca de obicei:
Că nu, că-i prea devreme, că lasă pentru altădată.
Eu, care aşteptam de-atâta timp:
Că da, că momentul a venit,
Că am semnele mele, metafizice.
Ne-am plimbat pe colinele moi,
Am mâncat struguri pe deal, printre flori.
Ne-am ascuns în tufişuri ţepoase.
Am cules nuci,
Le-am spart în dinţii albi ca speranţele noastre.
Târziu, încărcaţi de noi, ne-am întors acasă.
Obosit, soarele părtaş a coborât să se culce.
De pe obraz ți-am şters o lacrimă caldă.
Nu apucase să se usuce.

 
Dincolo de zid

Aş vrea să fii luna;
Să am la ce privi în nopţile triste,
Să am cui povesti visele rele,
Să te urmăresc în dansul tău lent
Pe cerul împuşcat cu stele;
Să stăm de vorbă,
Aşa cum pălăvrăgeam odată.
Nici n-ai avea nevoie să te machiezi prea mult.
Puţin doar, ca să-ţi accentueze paloarea,
Şi să-ţi ascundă buzele frumoase.
Chiar dacă vorbele mele s-ar pierde
Zburând prin eter,
Chiar dacă vorbele tale
S-ar lovi de zidul impenetrabil
Al îngheţatului vid,
Tot ne-am putea înţelege;
Din priviri doar, din arşiţa ochilor mei,
Din lumina ta alb-viorie, care mă mângâie.

Luna tace,
Agăţată în vârful arţarului care se tânguie.

 
Frânturi

Ţii minte când am venit prima oară?
Ai rămas înţepenită în uşă;
Abia am avut loc să trec.
Ai dat să mă îmbrăţişezi.
Mi-ai călcat fularul lung, din greleală,
Și era gata, gata, să-ţi cad la picioare.
Dimineaţa a venit ca un tren obosit.
Ţin minte cum, mai apoi,
Mă aşteptai seara pe terasă, cu o carte.
Din grădiniţa cât un decor,
Trandafirii îţi ascundeau faţa cu umbre roz.
De ce îţi ştergeai pe furiş lacrimile de sub pleoape?
Știam doar, cât ne-a mai rămas împreună.
Ştiam şi ziua şi ora când urma să cobor.
Aveai mereu la îndemână un zâmbet ca o zi bună.
Ce va fi fost în sufletul tău de actor?

Mi-am luat jucăriile și am plecat.
De fapt, gândurile și geamantanul din scânduri.
Acum ziua și noaptea revăd fotografiile cu tine,
Aşezate în fişiere pe ani, pe locuri, pe sezoane,
În memoria din gânduri, din scrum.
Îţi fac semne, tâmp, cu mâna tremurândă,
De dincolo, prin ecranul impenetrabil.
Aştept, într-o zi, să mă cauţi;
Până atunci îţi zâmbesc, din an în an mai bătrân.

 
Lene

Lenea şi-a pus zahăr pudră pe obraji, sub bărbie.
Şi-a pus miere pe buze, iar în păr o floare de tei.
Trece somnoroasă pe la fiecare.
Se leagănă cu ochi languroşi,
Creionaţi cu moliciunea-nserării.
Miorlăie tânguit, îşi cere scuze, îmbie.
Se oferă ieftin, mireasă de doi lei.

Ceasul deşteptător urlă ca un strigoi.
Mi-e lene să-ntind mâna să-l opresc.
S-a făcut frig, tremur ca o piftie scoasă din beci.
Mi-e lene să mă scol, să-nchid fereastra,
Paralizat sub plapumă ca o insectă pe lipici.
Mi-e foame, dar mi-e lene s-ajung la frigider.
Nici nu ştiu de e plin ori de-i gol.

Doar gândul mi-e treaz.
Compune versuri de iubire.
Din lene, au ieşit prea lungi și triste;
Ca o zi ploioasă la Alcatraz.

selecție realizată de Nuța Istrate Gangan – NIG