Când părinții devin un curcubeu
de Prof. Dana Maria Dezotell
Am revenit din România săptămâna trecută, după ce am petrecut două săptămâni cu mama, la pierderea tatălui meu drag. Dorul de casa părintească [i de cei dragi mi-a ținut de urât în această obositoare călătorie. În avion mi-am închipuit-o pe mama așteptându-mă cu bunătăți, chiar dacă erau de post. Mi-am făcut și scenarii pentru revederea cu dânsa. O să plâng? Ce cuvinte să-i spun să îi aline dorul de tata? Mi-a fost teamă de reacția mamei văzându-mă în pragul casei mai mult decât de reacția mea la vederea doliului la poartă. Deschizând poarta, însă, am văzut că lalelele pe care tata le-a plantat și îngrijit erau înflorite. Am văzut și suportul pe care el stătea în fiecare zi însorită și își făcea exercițiile pentru picioare la masa unde îl știam de ani de zile. Am știut atunci că sunt „acasă“, că nu există alt loc pe acest pământ unde voi mai avea acest sentiment atât de puternic.
Printre lacrimi am aflat despre ultimele zile ale părintelui meu drag. Am stat serile cu mama citind fiecare scriere a tatălui meu, când nu mai putea vorbi. Ultima lui dorință, lăsată cu limbă de moarte, a fost să aibă multe flori plantate la locul de veci, căci tata nu ne lăsa să rupem florile din curte. Zicea că putem să ne bucurăm de ele doar privindu-le. În drumurile mele zilnice spre cimitir, mama îmi tăia câțiva bujori lemnoși, o specie rară, pe care tata a cultivat-o când eu eram mică. Ca în niciun an, în primăvara aceasta, bujorii lui tata au avut cel mai bun rod. Am tăiat zilnic câte doi, rugându-l să mă ierte că tai florile lui dragi. În ultima zi, însă, i-am dus plante medicinale, pe care el le prețuia, le studia și recomanda celor la nevoie. Am zâmbit în sinea mea, mergând spre cimitir cu florile galbene de rostopoască printre lumânări. „Tată, uite, ți-am adus și rostopoască!“, i-am zis, sărutând crucea. Mi-am luat la revedere de la tata plângând și știind că nu voi ajunge la cimitir curând. În drum spre casă, după o ploaie scurtă, am văzut curcubeul chiar deasupra cimitirului. Întâmplător sau nu, acum două zile a apărut un curcubeu imens și deasupra casei mele, pe care fiul meu, Roger, l-a fotografiat. Știu că de acum înainte mă voi uita mereu după semne de la tata. Și, atâta timp cât cred în ele, inima mea va fi mai ușoară. Sper că și a tatălui meu, din locul unde mă veghează.
