Calugarul Ilarie

de Dan Gheorghilaș

O poartă mare de lemn încastrată într-o boltă și mai mare de ciment  te avertizează că înăuntru e o altă lume.O lume tainică în care intri cu sufletul încărcat si speri să ieși cu el spălat de orice păcat.Sau cel puțin mai descărcat… Liniștea, aproape mormântală, stăpânește curtea largă a mânăstirii,biserica impunătoare și chiliile albe ale celor care locuiesc aici.Diferența dintre mânăstirile de măicuțe și cele de călugări este că la măicuțe sunt mai multe flori, iar la călugări sunt mai mulți copaci.Nimeni nu scoate vreun cuvânt de frică față de D-zeu sau din respect pentru ruga celorlalți vizitatori.

Îi mulțumesc și eu Celui de Sus pentru ce mi-a dăruit și-L rog să mă ajute în continuare la o problemă ce nu-i găsesc o rezolvare. Un preot mi-a spus odată că dacă ai grijă de lucrurile care îi sunt dragi lui D-zeu si El va avea grijă de lucrurile care îți plac ție. Eu  recunosc că n-am avut atâta grijă și totuși D-zeu mă ține încă în brațe.Fiindcă e mare și e bun ! Ies din biserică cu sufletul putin mai împăcat . Dar mă trezesc c-alerg fără să vreau prin curte fiindcă nevoile lumești sunt uneori foarte presante. Iar nevoile fiziologice sunt cele mai presante dintre nevoile lumești. Un călugăr cu veșminte negre  rătăcește singur pe alei si printre gândurile sale.

– Nu vă supărați,unde găsesc o toaletă? îndrăznesc să-i perturb meditația ,mânat de forțe puternice,intestinale.

  Nu pare să mă bage-n seamă. Poate că n-a auzit .Repetiția e mama învățării,dar repetarea e de foarte multe ori ,doar mama enervării.

– Părinte,mă scuzați, nu știu unde găsesc o toaletă !

– Caută și vei găsi ! vine răspunsul plin de înțelesuri mistice.

  De fapt e-un mare adevăr,ții minte mult mai bine lucrurile pe care le descoperi singur.

– Sincer să fiu, dacă mai caut mult nu cred că o să mai fie nevoie să găsesc ! răspund malițios, fiindcă presiunea din stomac apasă acum direct pe creier,întunecându-mi judecata.

  Un zâmbet larg îi scapă de undeva, din barba neagră,lungă.

– La capătul aleii ,în partea dreaptă !

L-am readus fără să vreau în lumea celor pământești.Arunc în grabă un „mulțumesc” și fug să-mi liniștesc și trupul.Iar după cinci minute mă simt cu mult mai ușurat. Acum mi-am liniștit și mintea . Trupul ,sufletul și mintea sunt cele trei ce definesc un om. Dacă ceva e afectat, vor fi curând și celelalte. Pe o bancă,sub o salcie pletoasă, călugărul în haine negre s-a reînchis în sine și-n gândurile sale.Dar n-a încuiat și poarta exterioară către lume ,căci imediat mă sesizează:

– Ați rezolvat cu bine?

– Da,vă mulțumesc din suflet că m-ați îndrumat . Încă un minut în plus și trebuia să schimb veșmintele.

 Același zâmbet nedisimulat îi redeschide barba.De multe ori m-am întrebat de ce preoții,în special cei ortodocși, stau nebărbieriți așa,la nesfârșit. Si cine ar putea mai bine să-mi dea răspuns decât un călugăr de la mânăstire. Îmi iau inima-n dinți și îl întreb.

– Așa a lăsat D-zeu bărbatul, începe dânsul explicația. Denumirea de „bărbat” vine de la „barbă”. La preoți și mai mult la călugări există rațiunea „uitării” de sine sau mai exact a „lepădării de sine ”. Nu trebuie să te „schimonosești” ca să placi lumii,trebuie să-i placi lui D-zeu.Si El te vrea curat și natural ,așa cum te-a creat ! Stând să te bărbierești sau să te aranjezi înseamnă să acorzi mai mult timp „mândriei” și „aroganței” și să pierzi din timpul închinat Domnului. Barba este simbolul „smereniei” și al  „cumințeniei”.

Explicația mă pune ceva timp pe gânduri. Și cred că o s-o mai răresc cu dusul la oglindă.

– Nu trebuie să te simți rușinat în niciun fel,eu ti-am spus doar ce-am învățat aici..De ce-am lăsat eu prima oară barbă, este cu totul altă poveste.Doar trei dintre călugări sunt crescuți de mici la mânăstire, restul,printre care sunt și eu ,am avut cândva o altă viață.

Deja mă face curios.Suntem undeva în creierii munților ,în Țara Lăpușului, iar el n-are accent regional, ci mai degraba de bucureștean.De ce-a ajuns tocmai aici e o curiozitate ce trebuie musai s-o dezleg.  O viață închinată lui D-zeu e ceva demn de toată lauda ,dar există totuși foarte multă abstinență .Dacă nu există o dragoste foarte puternică față de traiul monahal, ce ar putea determina pe cineva să renunțe la micile plăceri ale vieții de jos de-acolo,de pe pământ? Asta-i o altă întrebare.

–  În urmă cu ceva timp lucram la biroul procurorului șef al Capitalei,începe să-mi expună povestea adevărată a vieții dumnealui. Mai exact la arhiva cu dosare. Teancuri întregi de hârtii cu probe,fotografii,declaratii false sau adevărate,totul trecea prin mâna mea.Îmi plăcea să iau fiecare filă,să analizez pozițiile victimelor,să depistez neadevăruri sau lucruri ce nu se potriveau în cele declarate.Apoi le așezam în rafturi.

Într-o zi ,când mă-ndreptam spre casă, o limuzină neagră cu geamuri fumurii a frănat brusc lângă trotuarul plin de lume.Din ea a coborât un individ ce-a tăbărât rapid asupra mea ,amenințându-mi  coasta c-o țeavă de pistol mascat de haina lungă.

„Urcă-n mașină ! ” mi-a șuierat amenințător în ureche ,lăsându-mă să înțeleg că nu am altă variantă. Nu pot să spun că am urcat, ci mai degrabă că am fost împins s-o fac.Înăuntru,încă un zdrahon mi-a aruncat priviri fulgerătoare  ca să pricep că nu-i o glumă pusă la cale de vreun prieten șugubăț. Si-am demarat în trombă undeva ,în afara orasului, iar după vreo jumătate de orăn în care am încercat zadarnic să-mi înlătur spaima,am ajuns.Porți uriașe din fier masiv s-au dat agale la o parte dezvăluindu-mi un domeniu ,ce doar în filme poți vedea. Verdeață multă,alei perpendiculare, un țarc imens cu cai de rasă, fântâni în formă de statui ,piscine de-un albastru impecabil. Toate dădeau în vileag un proprietar putred de bogat. După minute bune ,am ajuns într-un final și la vila stăpânului de astfel de minunății. Era ceva foarte modern,o construcție paralelipipedică pe două nivele puse-n trepte, cu geamuri imense,fumurii. Puteai doar să-ți imaginezi ce se ascunde dincolo de ele. Înăuntru, luxul era la el acasă și se simțea extrem de confortabil. Marmură neagră și roșie se împleteau într-un covor de linii drepte,impecabile ce  te conduceau forțat spre biroul celui care-mi schimbase traiectoria cotidiană de angajat umil la stat spre o destinație numai de el știută.

Neras,necizelat,nearanjat,trădîndu-și fără să vrea originile rrome,contrasta puternic cu eleganța înconjurătoare.Sincer ,mă așteptam la cu totul altcineva..Oare ce-mi imaginam?Că aparențele nu pot să-nșele? Că haina nu mai vrea s- ascundă omul? Am înțeles rapid că stăteam în fața unui șef de clan mafiot,simțindu-se destul de  important în spatele unui birou imens făcut la fel,din linii foarte drepte. Iar figura lui nu-ți inspira decât teama că nimic bun nu ți se poate întâmpla . În niciun caz nu-ți impunea  respect.

– L-am adus , l-a făcut atent unul dintre zdrahoni.

– Așază-te, a tunat, în timp ce din cap mi-a indicat în silă locul ce trebuia să îl ocup.

– O să trec direct la subiect,nu-mi place să pierd timpul .Timpul la mine înseamnă bani.Si dacă esti cuminte și ascultător o să însemne și la tine….10000 de euro ! Atât primești pentru ce ai de făcut.

– Mă tem că nu-nțeleg! am replicat total adevărat.

– Nu înțelegi fiindcă dorești să faci pe prostul ! a început să mă stropească cu arama de pe față. De ce crezi tu mă, Marinescule, că te-am adus eu aici ? Ihm…de ce crezi mă?

– Chiar nu știu…

– Păi să-ți explic ,să nu rămâi la fel de prost și-n continuare ! A fost adus la voi un dosar pe numele meu. Că am omorât două prostituate.

Acum începeam să deslușesc câte ceva. Într-adevăr fusese adus un dosar în care un mafiot ,șeful unei rețele de proxenetism era acuzat c-a omorât două femei.Nu-mi aduceam aminte numele ,îmi rămăsese în minte doar porecla. „Modernistul ”. Deci era arhicunoscut,nu eram singurul care-i călcase forțat pragul înmărmurit în linii drepte. Nu avea sens să îl întreb dacă era nevinovat.

–  Tu citești în dosar cine m-a denunțat și-mi spui apoi doar mie ! Si eu…îți dau ce ți-am promis !

– Și dacă refuz? am întrebat plin de tupeu.

M-a privit o fracțiune de secundă cu-n soi de milă amestecată c-o vădită silă. Apoi a izbucnit în râs. Si ceilalți doi au izbucnit la fel. Trei râsete forțate,sarcastice,extrem de zgomotoase. Părea că nu se mai termină.

– Cum ai zis,că refuzi?! Si iar, același râs sarcastic.

Dintr-odată privirea ucigătoare i-a reapărut.

– Nu ești numai prost ! Esti prost cinstit ! Uite ce e Marinescule,eu am vrut să-ți fiu prieten bun,îți ofeream și bani,dar dacă nu-i dorești, avem alte metode.

   Deschide biroul și scoate apoi o fotografie pe care mi-o aruncă drept în nas. O poză cu băiatul meu  care zâmbea fericit cu mingea de baschet în mână.

– La cât ziceai că se întoarce seara acasă de la liceu? Trebuie să fie foarte atent,seara e foarte întuneric. Și când e întuneric nu se distinge foarte clar !

 Amenințarea m-a speriat. Enorm de mult. Așa lucrează mafioții,nu spun că te omoară direct pe tine,dacă ești mort nu esti de vreun folos,te amenință cu cei dragi pentru care ești în stare să faci absolut orice. Chiar și ilegalități, numai să fie lăsați în pace.

– Sper că m-am făcut înțeles ! Mâine să vii cu numele !

Peste o jumătate de oră eram din nou pe trotuarul plin de lume din centrul Capitalei,azvîrlit din limuzina neagră. Oamenii treceau grăbiți spre ale lor iar eu mă întrebam de ce din toată marea de mulțime ,doar mie mi se întâmpla așa ceva. Mă simțeam ca o copilă inocentă care fusese violată de un nenorocit.Vezi,în lumea de-acolo de jos poți obține aproape tot. Chiar și necinstea unui om cinstit. Un singur lucru încă mai face excepție.

– Stiu…dragostea ! îndrăznesc să-l completez.

– Da,așa este n-o poți obține nici cu bani și nici cu forța. Si nu știu dacă băiatul meu m-ar fi iubit mai mult dacă ar fi știut că eu am făcut o faptă rea ca să rămână-n viață….Dar să îți povestesc în continuare. A doua zi de dimineață aveam numele. Și după masă eram din nou în fața monstrului cu chip de om. Doar eu și el, așa cum a dorit.

– Florin Ionescu ! i-am spus cu vocea sugrumată .

Mirarea i se citea-n privire. Îl cunoștea desigur ,dar după expresia feței chiar nu se aștepta.

– Esti sigur?

– Da,  Florin Ionescu ! i-am repetat.

M-a urmărit atent preț de câteva clipe să se convingă probabil că nu-l mint.A apăsat apoi un buton de pe birou și zdrahonii au reapărut.

– Pregătiți-l pe Flo pentru „spectacol ! ”

Deci era unul de-al lor,din organizație. În dosar scria că atunci când „Modernistul” le-a omorât pe fete erau în cameră și trei bărbați,printre care și el,martorul cu declarația. Doar el s-a hotărât să spună la poliție,probabil era iubitul vreuneia din ele. Nu știam ce însemna „spectacol” dar aveam să aflu imediat. În spatele vilei ,mascat între copaci, era un teren pătrat  ,împrejmuit cu gard înalt.Din el țâșneau în cele patru colțuri niște cuști mari din care patru pitbuli urași se agitau să iasă. În fața terenului,o tribună acoperită, elegantă și modernă, prevăzută cu nocturnă își etala scaunele tapițate . M-am așezat în primul rând ,pe locul din mijloc ce-mi fusese indicat, flancat fiind de patru persoane de fiecare parte, pesemne subalternii de încredere . Rândul doi nu mai exista,numai deasupra mea si-a celor doi din preajma mea,o lojă imperială placată și ea cu marmură neagră împletită cu același roșu.Roșu ca și sângele ce-avea s-aducă moartea neagră ! S-a trântit în fotoliul impunător cu zgomot, fiindcă era  deasupra tuturor.Gabriel Garcia Marquez spunea că „într-o singură împrejurare îți este permis să stai deasupra cuiva: atunci când îl ajuți să se ridice !” El nu te ajuta să te ridici,dimpotrivă ,te obliga să te cobori la nivelul unor slugi umile gata să-i satisfacă orice poftă lui,unicul Săpân . Zdrahonii l-au adus pe Flo si l-au aruncat cu forță în mijlocul terenului, încuind apoi poarta din plasă metalică. Un bărbat înalt făcut un punct minuscul în centrul arenei odioase. Un om pe care eu îl trimisesem înăuntru….

– Așa cinstesc eu trădătorii și dusmanii ! mi-a răsuflat  direct în ceafă.

Apoi a ridicat mâna dreaptă și cuștile din cele patru colțuri s-au deschis. Iar câinii uriași au tăbărât pe victimă. Ceva mai odios nu am văzut în viața mea. Îl sfâșiau din toate părțile iar fiecare urlet de durere mi se-nfigea în suflet ,in inimă,în creier …peste tot.Văzusem în dosare tot felul de fotografii cu oameni înjunghiați,ștrangulați sau omorâți în alte feluri.Dar ca să vezi un om mâncat de viu de câini este ceva ce îți stârnește groaza și îți îngheață în vine si ultima arteră.Teama că ai putea sfârși la fel îți paralizează trupul și te ține nemișcat să nu faci cumva vreun gest greșit ce ar putea să îl stârnească pe regizorul macabrului „spectacol” .Este ceva de nedescris ! Si nici nu ți-aș dori să povestești vreodată așa ceva.La toate astea se-adăuga și remușcarea infinită a faptului că eu eram acela ce-l turnase. Și asta mă macină cu mult mai mult….

Cădem amândoi într-o tăcere apăsătoare.El retrăindu-și scena ce i-a schimbat cu totul cursul vieții .iar eu încercând să-l scot cumva nevinovat . Avea de ales între un necunoscut și fiul lui. Ar mai fi fost și varianta să se ducă la poliție ,dar asta însemna cu siguranță că-și condamna fiul la moarte ,fiindcă Poliția și Justiția din România nu protejează oamenii nevinovați. Doar mafioți și politicieni.

– Nu am dormit în noaptea aceea . Si nici în cele ce-au urmat .Umbra mea mi se părea o pată aruncată pe întreg pământul. Nu puteam să-mi privesc copilul,nevasta ,colegii.Mi-era o cumplită rușine de toți. Si-n primul rând de mine ! Mi-am spus că totul o să treacă,că timpul o să-mi șteargă rănile. Dar nici măcar el nu e în stare să te vindece ! Și într-o zi m-am hotărât. Le-am lăsat alor mei doar un cuvânt pe-o bucățică de hârtie, „iertați-mă ”  si m-am urcat în primul tren accelerat care pleca din gară,hotărât fiind să ajung la o mânăstire. Asa am ajuns aici si- am devenit ce vezi acum în fața ochilor. Călugărul Ilarie ! Nimeni nu m-a-ntrebat de ce.Nici starețul,nici ceilalți frați. Decizia e doar a ta ! După cum ai constatat ,poarta de la intrare e deschisă. Poți să intri dar să și ieși când vrei.Absolut nimeni nu te ține  cu forța înăuntru !În primul rând ,nici Cel De Sus !

– O decizie cam dură ! scap fără să vreau remarca ce se-nvârtea în minte. Eu credeam că la mânăstire sunt numai oameni care-l iubesc pe Dzeu și Îi duc la îndeplinire Lucrarea Sa. Constat că sunt și oameni care-au venit aici sperând să își găsească liniștea sufletească și iertatrea păcatelor .

– Domnul îi primește cu brațele deschise și pe cei care au nevoie de ajutor . Si văd că  dumneata mă judeci fără să stii că eu îl iubesc enorm  pe Dzeu. Altfel n-aș fi venit aici. El este singurul care mi-a redat puterea de a merge mai departe. Eu aveam dinainte credință. Dar trebuie să înțelegi ceva. Credința fără fapte bune este exact ca trupul ,după ce sufletul l-a părăsit,așa cum spune apostolul Iacob. Este-o credință moartă,fără suflet.La ce îți folosește doar credința? Crezi că D-zeu e mulțumit doar că îi slăvești numele fără să faci măcar o faptă bună? Asa este cum spui,eu am venit aici la început să cer doar ajutor. Dar am aflat  că pot să fac ceva mai mult,să ofer un ajutor. Si nu trebuie să mă laud cu faptele pe care le-am făcut, trebuie să continui să le fac pentru că îmi umplu sufletul de bucurie atunci când ajut pe cineva fără s-aștept nici cea mai mică recompensă.

– Iartă-mă ,frate Ilarie,dar am încă întrebări care mă macină. Te-ai gândit vreodată că băiatul dumitale s-ar putea să sufere ,fiindcă îi lipsește tatăl?

– Există acolo sus, singurul Tată de care avem nevoie. El veghează asupra tuturor și eu mă rog în fiecare seară să-l indrume și să-l povățuiască si pe băiatul meu asa cum a făcut cu mine. N-au trecut decât câteva luni,dacă acum m-aș duce acasă ,viețile lor ar fi în continuare în pericol. Acum  te poți duce numai dumneata.Eu cred că  mai întârzii câțiva ani !

– Nu înțeleg !

– Dacă nu aveai măcar un pic de credință nu te-ai fi aflat acum în curtea unei mânăstiri. Dar trebuie să faci și-o faptă bună după cum ti-am spus deja. Îți dau un plic ca să îl duci acasă,la nevasta mea și la copil. Înăuntru e o scrisoare în care le explic chiar tot ce vor să afle și o să-nțeleagă amândoi. I-ai ajuta pe ei,dar și pe mine. Nu e nevoie să te-ntreb dacă îl duci,au mai venit și alții pe aici, dar dumneata esti singurul care mi-a inspirat incredere. Mă duc să ți-l aduc!

 Si se ridică agale de pe bancă știind cu siguranță că am să îl aștept. Sunt sigur că tot ce-a scris el în scrisoare sunt vorbele pe care i le-a pus in minte Cel de Sus așa că am încredere că o să fie bine pentru toată lumea. Revine peste câteva minute ținând în mână plicul . Ne îmbrățisăm cu simpatie și ne despărțim cu speranța că ne vom revedea cât de curând. Si mai devreme sau poate mai târziu,așa se va-ntâmpla.

A doua zi ,eram deja în Bucuresti. Casa în care a locuit cândva este pe strada Învierii. Mi-a spus să o astept la capătul aleii, că pe la ora patru vine de la servici. Si o zăresc venind ,înaltă și subțire, asa cum mi-a descris-o. Dar mult încărunțită.

– Vă rog să mă scuzați , cineva mi-a dat scrisoarea aceasta pentru d-voastră . Trebuie neapărat să o citiți !

Mă privește circumspect,fiindcă in București procentul de nebuni este destul de ridicat. Totuși îl ia și se asează mai încolo,pe o bancă. O urmăresc cu privirea cum străbate fiecare rând. Și de la fiecare rând se mai adună câte-o lacrimă ce-alunecă încet la vale peste obrazul brăzdat deja de suferință.Citește,recitește și lacrimile nu contenesc să curgă. Mă vede si se îndreaptă grăbită către mine. N-as zice că sunt doar  lacrimi de tristețe căci printre ele se-ntrezărește și-o rază de speranță.

– Vă mulțumesc,mi-ați dat până la urmă o veste foarte bună….

Plec mulțumit că în sfârșit,am înteles. În egoismul meu nemărginit,îl acuzam pe fratele Ilarie că și-a lăsat copilul și nevasta de izbeliște fără să înțeleg de fapt, că unde  este el  acum, poate ajuta pe mult mai mulți.Si dacă  are grijă de cele ce îi plac lui D-zeu atunci și D-zeu o să aibe cu siguranță grijă de cei care-i sunt dragi.

Miracolul Învierii s-a petrecut în anotimpul când totul se trezeste  iar  la viață după o lungă hibernare. Pe strada Învierii, toți pomii sunt în floare iar păsărele guralive îi dau binețe soarelui ce le-ncălzește aripile.

Fiindcă afară e iarăși primăvară și fiecare dintre noi va trebui să reînvie !