Aventurile pisicii metodologice
de Florin Iaru
În urmă cu patruzeci de ani, trei figuri figuri dominau studențimea intelectuală bucureșteană: Adrian Severin, Otilian Neagoe și Dinu Marin. Băieții ăștia tăiau și spânzurau în UASCR și la revistele Viața studențească și Amfiteatru. Bazați, deschiși vremurilor noi și înțelegând de timpuriu că viața nu e în altă parte, și-au reglat destinul în pas cu vremile.
Despre Adrian Severin știm totul. Nu mai e nimic de spus. Despre Otilian, zbirul cenzor-ideolog, voi vorbi altă dată. Subiectul de azi e Dinu Marin, Marin Dinu, citiți oricum, că nu are importanță. Azi, omul e decan ASE și, ironie a ironiilor, poate fi găsit în topul IDEAS al celor mai buni 200 de tineri economiști din lume. Tânăr, tânăr, da’ copt. Are 64 de bobocei în buchețelul anilor. A fost, de altfel, senator PSD și (încă) mai e în ciuda juneții, membru în consiliul de conducere al BNR.
Dar care sunt, Dumnezeule, calitățile metrese ale unui om unic? E suficient să-l citim și meandrele concretului, sinergia faptelor ne vor răsări, luminoase, în memorie. Chiar așa, hai să-l cităm.
Să începem cu Pisica metodologică: “Economia ca știință a fost predispusă să facă abstracție de încastrarea condiției umane în inefabilul complex al naturii umane.”, ori
“Sugestia altor științe de a lua în calcul elemente de dincolo de metoda rațională a parcimoniei bigote nu a fost băgată consecvent în seamă de Economie.”, sau “Între aceste comprimări maximizate dintre intenții și consecințe randamentale nu mai are cum să încapă realitatea vie, între altele fixația nevrotică pe profit ignorând complexitatea contextului.” și “Economia poate să iasă din această strâmtorare cognitivă revenind la sensibilitatea smithiană, cu care s-a născut, de a vedea totalitatea, deci inclusiv individualul, într-o perspectivă fundamental antropică, adică unitară, cu toate influențele, cu calcule precise și aproximări relevante, cu rațiune și sentimente.”
Mai tare e Relevanța rațională a paradigmelor difuze: “Această percepere, în contradicție acută cu determinările raționale ale societății cunoașterii în care tocmai am intrat, relevează nu atât un deficit de adecvare reactivă, în primul rând la schimbare, în fapt chiar la marea schimbare a sintezei, cât mai ales un supliment de chibzuință în fața consecințelor neașteptat de ample și persistente ale unor concepte ce păreau invenții sterile.”
Mă declar copleșit. Nu degeaba îi cântam noi, studenții, pe la spate, următorul cântecel: Păsărele mici / Și stele făclici / P…e în c…r / Și Dinu Marin. Cu o vorbă scurtă, românească, și-a făcut iarna și car, și sanie, și casă, și pensie.
