Ana Donțu/Poezie

 

Ana Donțu (n. 1 decembrie 1985, Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Membru fondator al grupării „Zona nouă”, a publicat poezie în mai multe reviste („Echinox”, „Corpul T”, „Hyperion”) și în antologia colectivă Zona Nouă (2011). În 2015, a fost printre cei șase tineri scriitori selectați pe lista lungă a Concursului internațional PEN NEW VOICES. Volumul său de debut, Cadrul 25 (Casa de Editură Max Blecher, 2015) a apărut ca urmare a câștigării Concursului Național de Poezie „Aurel Dumitrașcu” pentru debut în volum, organizat de Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” Neamț. A luat premiul „Tânărul poet al anului 2015” la Gala Tinerilor Scriitori, organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Sibiu, Premiul Revistei „Accente” și Premiul Național „Iustin Panța”. Grupaje de poeme din volum au fost traduse în engleză, suedeză, germană și franceză.

 

 

mă trezesc în orașul fantomelor
cu cearșaful fluturându-mi pe trup
undeva la înălțime întunericul
ascunde un hău
adânc și tenebros ca Baikalul
cu apa limpede și rece prin care să aluneci
cu brațele și părul lung despletit atârnând în sus
de parcă o algă ți s-ar încolăci pe picior și te-ar trage la fund
te uiți la pata luminoasă pe suprafața apei
depărtându-se
dar nu e niciun soare acolo
e târziu după miezul nopții
și geamurile toate s-au stins

*
luna se scaldă în alte ape
de acum
dunga albă a sfârtecat cerul
și știu că ceva se va întâmpla
o apă se va separa de alta
o mare roșie numai a ta
în care să te scufunzi
și să deschizi ochii la câteva leghe
depărtare de pata galbenă care licărește
făcându-ți cu ochiul
tu vei fi aici
nevăzut și protector
e mai simplu să se rupă un cer de altul
decât să te decizi în inima ta
ziua se destramă în pânza
care mi se așază pe față
luna iese din ape – o femeie cu spatele gol
care nu se va întoarce nicicând cu fața
spre tine

*
orașul în care mă trezesc
se scurge printre degete
acoperă pământul ca ninsoarea prea albă
la care nu am voie sa mă uit
îl simt cu picioarele
rece și umed
e o imagine schimbătoare
care îmi scapă oricât aș încerca

culcă-te și deschide ochii în vis
privește-ți mâinile
nu le vei putea menține aceleași
totul în jurul tau e altfel
nu te mai recunoști
exteriorul tău e interiorul tău
ești întors pe dos
cu inima și ficatul și toate organele în afară

deschide ochii și uită-te la tine
nu te vei putea menține același mult timp
părul ți-a crescut prea mult peste noapte
și acum e împletit cu părul altora
într-o singură coadă comună
degetele noastre au explorat totul în jur
și acum știu mai multe decât noi
dacă ne vom pierde
și sigur ne vom pierde într-o zi
vom închide ochii în diferite părți ale lumii
și-i vom deschide în același câmp devastat

*
ploaia face să geamă
acoperişurile
sub care ne-am ghemuit ca nişte iepuri

fiecare lângă peretele lui
cu spaima lui
ca supa vărsată pe covor

în miezul fiecărui lucru e o nedumerire
aşa cum în fiecare strop de ploaie e un fir de praf

cineva să vină
să-şi lipească buzele de urechea mea
şi când va vorbi să aud căldura cum se face cercuri cercuri

*
toată liniștea
adunată în șase ore
se risipește
dimineața mă readuce cu gândurile
în carnea care nu mă primește
se scurge îngrozită din pat
și cu mâinile tremurânde pe capac
mă aruncă afară
niciun aer de dimineață
nu-mi va limpezi imaginea –
creștetul se desface ca pungile de supermarket
din care ies surogatele fericirii
cu care îmi umplu serile
ceva se mișcă în plex
mi se urcă pe gât
îmi deschide capul
ca pe o fereastră ce dă într-un zid

*
se întâmplă mereu
când ne plimbăm după două zile de somn
papucii se împotmolesc în smoala încinsă
pe șosele
am știut dintotdeauna
am auzit pe străzi
în difuzoare
despre generația
cu ștreangul la gât

noi am crescut singuri
fără frică de întuneric
ne-am spălat hainele pe furiș
și am dormit cocoșați
în cutii de carton
n-am făcut niciodată depresie
astm
panică la trecerea de pietoni
nu ne-am acoperit ochii
la piticul din twin peaks

*
tot ce am

încape în două genţi
cu care să părăsesc un oraş
număr o sută patruzeci de paşi
până la autobuz
cu un bilet mototolit în palmă

nous sommes dans un pot de chambre
et nous serons emmerdés
îmi spune şoferul
de ce eşti aşa emoţionată?

mâna mea scotoceşte
după un obiect
pe care l-a şi uitat
în libraria cu o sută patruzeci de becuri
unul stins
și un soare palid
care se clatină la geam
inima mea – un ghem de hârtie
alunecă din palma mea
în palma şoferului
şi se desface
ca un transformer

*
poem de dragoste

am făcut cafea
zăpăcindu-mă, mi-am turnat
în două ceşti

 

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu