Adela Rachi/Poezie

( din volumul “luminile altor orase”) aparut in 2017 la editura Pleiade, Satu Mare.

*

încă un veac de singurătate
cuvintele se retrag
până acolo unde nimeni nu te mai recunoaște
legat de patul tău cu rotile
plutești deasupra grădinilor vii
gesturile florilor în direcția vântului
nu te mai agită
nu-ți mai dau dezlegări la vis
întinzi mâinile
te sprijini de crucile înclinate
ale părinților tăi

foarte aproape de ele
nimicul
mănâncă nimicul
mai rămâne
ceva
cât să se lingă pe degete mai rămâne ceva

numai bun pentru alte răsărituri
*

alte răsărituri
când nu vom mai “păzi nicio turmă”
nici măcar tăcerea nu ne va prisosi
privirile desfătate de alte priviri
învăluite în lumina ce-i una
zâna apelor a existat cu adevărat
ne-a spus tanti ileana ieri seară
începându-și povestea
ca pe-o linie orizontală
care-ar vrea să se nască
riscăm și noi
foarte atenți la o poveste modernă
zâna apelor era o ingineră dintr-un orășel
din nordul țării
și fiindcă nu semăna cu niciuna dintre femei
i-au făcut o poveste
tanti ileana nu are copii dar are o voce blândă
și mâinile subțiate de singurătate

tot ce-i posibil să fie ea însăși
o zână clandestină
dar încă nu se știe
*

încă nu se știe
care stație e capăt de linie
aparatul ăsta espresso are nevoie
de multă răbdare
nu-l putem forța să facă salturi uriașe
peste secundele lui
v-am spus și ieri și alaltăieri tanti ileana
de ce e important să înghițim o cafea bună
și “platon în loc de prozac”

suntem norocoși
avem consilieri fenomenologici la micul dejun

cât privește dilemele generației următoare
de nevrotici
terapiile înțelepte vor fi aplicate de câte-un barista
care știe să fie cu clientul
printre arome delicioase
de espresso cappuccino și chai latte

e-aproape senin dar încă mai plouă

*

plouă
când plouă nu mă gândesc la mine
n-am 42 de ani nu fac 3 pași înapoi când îmi iese o
pisică neagră în cale nu iubesc ciocolata n-am scos
niciodată apă cu găleata din fântână în viteza
luminii nu colecționez filmele lui charlie chaplin
nici ale lui audrey hepburn nu-mi place ploaia
n-o urmăresc
până la celălalt capăt al întunericului
nici al singurătății

*

nici singurătății nu-i rămânem fideli
i-am făcut mai demult o statuie mobilă
am plimbat-o cu hidrobicicleta
pe lacul din parcul central
în orașul acela în care
toamnă după toamnă
am trăit “ca în cer”
am îmbrăcat-o într-o bluză
albastră
i-am pus doi ochi blânzi și-am așezat-o
în fața unor anonimi stropi de ploaie
care n-aveau nicio vină
nici una
*

nici una dintre slăbiciuni
nu ne va pierde
am uitat tot ce odată știam pe de rost
sunt un fel de roboțel
performant
cu ochii fixați
pe cocoașa zilei
mascată de mii și mii de clișee

vântul sosit din midwest
îmi rotește privirea
și-mi dă părul după urechi

azi
am privit o piatră pe 88 de nivele
aș fi vrut să plâng
dar nu-nțelegeam de ce

*

de ce trăim aici în orașul ăsta
de parcă am merita ceva
timpul îndulcit cu arome precum o vată pe băț
ni se lipește de buze de față nu mai putem fluiera
am fi putut ofta împreună cu pietrele presate
în mozaicul decorativ
dacă cineva nu s-ar fi jucat cu noi
și nu ne-ar fi îmbrâncit prin încăperi reci
de unde privim în gol
până se face lumina mătase

cât mai departe unul de celălalt
să nu otrăvim tot ce atingem
urechile ciulite la zgomotul de mașini mașinării
și povești
diferite de poveștile alor noștri
care-au crezut
că trebuie să ne învețe
să credem și noi
că până și iubirea-i reciclabilă

*

reciclabile vanități
ne place să ne dăm mari
că putem citi viitorul
fără să ne luăm
vreo măsură de precauție
celor care m-au iubit
m-au urât și iar m-au iubit
le-aș șterge memoria
cu un burețel
verde
și foarte pufos
pe tine te-aș lăsa mai la urmă
*

până la urmă
se va găsi o bucurie care să ne strângă de gât
într-o zi de luni
mai trebuie să răbdăm
alte gesturi se vor desprinde
fără să lase ceva ce-ar merita spus
orele se evaporă
nimicul o să fie din nou ce-a mai fost
aerul va mânca și va bea numai aer
inima nouă se va rușina de inima veche
nu mi-ai deschis nici pentru o vizită scurtă
doamne cum mă vei privi când voi da buzna
cu toate catrafusele mele în casa ta
nu te superi prea tare când ies trântesc ușa
merg fără oprire
mersul îmi face bine
mă calmează
altă mișcare nu pot duce până la capăt
știi cum sunt
cum renunț la lucruri
la locuri
la vise la oameni
vremea de-afară se asortează
numai pietrele sunt mai libere decât noi
nu stau prinse între orele nopții
sunt lăsate să doarmă
merg pe pământul rotund
scriu și mi se pare că iarăși
mi se face dor să te caut
cum se-apropie ziua de dinaintea
zilei de luni